Sărut mâna părinte Mircea Stoleriu

Am participat la Simpozionul organizat pentru tineri şi doresc să vă mulţumesc foarte mult pentru seara minunată pe care ne-aţi dăruit-o. Problemele care s-au pus în discuţie sunt de mare actualitate şi trebuiau puse în atenţia noastră a tinerilor. Modul cum a fost organizat, participarea părinţilor în număr atât de mare ca şi a d.lui prof. Cucoş au dat un plus de valoare simpozionului. Am vorbit cu câţiva tineri care au fost şi ei foarte impresionaţi şi doritori să mai participe la astfel de întâlniri în organizarea Bisericii. Aşteptăm noi provocări la astfel de dezbateri care ne luminează şi ne întăresc în credinţă.

Cu multă recunoştinţă vă sărut dreapta,

Luciana S

De pildă, mi s-a părut extrem de greu când a trebuit să lucrez ca funcţionar direct cu publicul. Nu aveam deloc linişte, trebuia să ştiu tot ce am de făcut, să servesc clienţii cât mai promt şi mai bine, să îi ascult, să înţeleg imediat ce vor, să ştiu să le explic pe înţelesul fiecăruia (şi erau tot felul de oameni). O slujbă foarte solicitantă şi de la care părea să nu am satisfacţii (mai ales intelectuale) prea mari. În schimb după un timp mi-am dat seama că având atât de mult contact cu atât de mulţi oameni, pot ajuta pe foarte multă lume: să-i ascult, să le aduc mulţumirea că au făcut un lucru cu uşurinţă. Uneori şi un zâmbet venit din suflet poate ajuta foarte mult şi m-am străduit pe cât am putut să le fac ziua mai frumoasă cât mai multora în felul acesta. După câteva luni am fost mutată la un alt post şi nu am crezut că o să-mi pară rău, dar ce am regretat a fost că nu am mai avut atât de mult prilejul să simt că îi ajut pe alţii (mă bucuram mai ales când îi vedeam plecând mulţumiţi de la mine pe cei bătrâni, pe cei necăjiţi sau când am reuşit să mă înţeleg cu o persoană care avea renumele că ar fi cârcotaşă şi dificilă).

Sunt multe feluri în care putem aduce ceva bun şi într-o nenorocire. Am văzut recent un film în care o femeie fusese violată şi suferise foarte mult pentru asta, dar doar ea a putut ajuta o tânără în prima zi când şi aceasta la rândul ei fusese violată, pentru că ştia prin ce trece în acele momente şi o putea astfel încuraja. Tot la fel o persoană bolnavă poate ajuta pe alţi suferinzi care sunt mai puţin "experţi" în a duce greutatea bolii.

Şi cel mai important cred că este să nu ne pierdem credinţa, pentru noi şi pentru ceilalţi, mai ales când cei de lângă noi arată mai puţină credinţă decât noi. Pe undeva poate chiar suntem răspunzători că le clătinăm noi înşine credinţa prin exemplul pe care îl dăm.

Mai mult chiar, îmi amintesc că părintele îmi spunea cândva că a nu avea credinţă în ajutorul lui Dumnezeu e chiar o jignire adusă Lui, ca şi cum nu L-am crede în stare să facă viaţa noastră mai bună. Poate că nu ne-a făcut-o încă mai bună pentru că încă nu am găsit acel sens bun pe care să-l dăm nenorocirii noastre şi nu am transformat-o în prilej de fapte bune şi ziditoare, şi pentru noi, dar şi pentru ceilalţi.

Mesaj scris noaptea, în timp ce nu puteam adormi, transcris a doua zi…

Azi am urmărit o bucată dintr-o emisiune pe Discovery Science care m-a pus pe gânduri. Era despre autosugestie şi placebo. La un moment dat un medic mărturiseşte o experienţă personală, în sensul că povesteşte cum a tratat prin hipnoză un bolnav pe care îl credea suferind de negi – i-a spus că a doua zi negii îi vor cădea şi astfel se va vindeca. Când s-a întors, peste o săptămână, pacientul era vindecat şi cel care îl tratase l-a prezentat spre consult unui chirurg. Când l-a văzut pe cel vindecat, chirurgul a rămas înmărmurit. Se ştia pe atunci (cam cu 40 de ani în urmă) că hipnoza poate ajuta uneori la vindecarea negilor (deşi nu se găsise o explicaţie pentru asta), însă de fapt acel pacient nu suferea de negi, ci avea o boală incurabilă de piele care ducea chiar la moarte în tinereţe. Sigur, cel care vindecase prin hipnoză, un psihanalist cred, nu ştia ce boală avea pacientul respectiv (chirurgul îi spusese de fapt doar în glumă că pacientul avea negi).

Vestea s-a răspândit în toată ţara (Anglia) şi mai mulţi alţi bolnavi de boala respectivă au apelat la ajutorul acelui psihanalist, dar "minunea" nu s-a mai repetat, şi medicul psihanalist a mărturisit că el crede că nu a mai putut vindeca pe nimeni pentru că el însuşi nu a mai crezut asta (aflase între timp că boala respectivă era de fapt incurabilă) şi a transmis această nesiguranţă (necredinţă) şi pacienţilor.

Morala pentru mine a fost că dacă crezi cu tărie într-un lucru, dacă poţi crede că un lucru ce pare imposibil poate deveni posibil, atunci el chiar poate deveni posibil. Ca acel "de poţi crede, toate sunt cu putinţă" pe care îl spune Mântuitorul la un moment dat. E nevoie însă de acea tărie în credinţă pe care puţini o au şi pe care nu o poţi avea dacă nu te predai cu totul în mâinile lui Dumnezeu.

Şi când spun lucrurile acestea mă gândesc de exemplu la cei cărora li se lasă să înţeleagă că ar putea suferi de boli incurabile (sau chiar li se confirmă lucrul acesta). Trebuie să fie un gând teribil de greu de dus. Eu am cea mai puţină calificare să dau sfaturi în acest sens, pentru că până acum nu mi s-a spus că aş mai avea puţin de trăit, însă am încercat să mă pun în pielea acestor oameni şi să analizez situaţia şi din punctul de vedere al celor din jurul unor astfel de persoane.

Pot însă să spun ceva din experienţă. De fiecare dată când sunt într-o situaţie critică, când află mama îşi face foarte multe griji (mai ales când nu ştie prea multe despre ceea ce se întâmplă cu mine - şi se mai întâmplă să nu-i spun chiar totul despre mine, tocmai pentru că ştiu că-şi face griji) şi suferă mult. De foarte multe ori mi se pare chiar că suferă mai mult decât mine, pentru că mă iubeşte şi în acelaşi timp pentru că simte că nu poate face mai nimic pentru mine. De aceea încerc, atunci când am putere, să o fac să creadă că lucrurile se vor rezolva bine, iar dacă o văd pe ea încrezătoare, atunci şi eu am mai multă încredere într-o rezolvare a lucrurilor.

Aşadar cei aflaţi în situaţii grele ar putea să se gândească la faptul că dacă ai credinţă tare poţi muta şi munţii (doar să nu contrazică voinţa lui Dumnezeu) şi la faptul că şi cei din jur pot suferi pentru suferinţa lor, poate chiar mai mult uneori.

Şi am mai învăţat un lucru de-a lungul timpului. Dacă ţi se întâmplă un lucru greu, dureros, poţi găsi şi un sens bun în el. Dumnezeu nu ne lasă viaţa la întâmplare, ci fiecare lucru are rânduiala lui. Şi nu numai atât, noi putem fi co-lucrători cu Dumnezeu, adică putem transforma un lucru rău în ceva care să aducă şi ceva bun. Cum s-ar spune altfel, ar trebui să preţuim şi situaţiile neplăcute din viaţa noastră pentru că ele pot fi prilejuri (uneori chiar rare - am putea să nu le mai întâlnim în altă dată) pe care am putea să le folosim pentru a face un bine altora.

Constiinta crestina nu este altceva decat eul din noi,este vointa sufletului ce a descoperit trupului taina Dumnezeiasca .

Nici o furtuna nu poate dobora constiinta crestina daca radacinile ei sunt in pamantul iubirii Lui Hristos.

Vedem ,citim sau auzim cum omul incepe sa-si asculte mintea mai mult decat constiinta , prabusindu-se la pamant facand una cu el ,contopindu-se pana la pericolul de a se dezradacina de iubirea suprema si prin acesta de a-si adanci radacinile in pamantul pacatului .

Radacinile constiintei crestine cauta apa sfanta a vietii vesnice ,si lastarul ce iese la suprafata este credinta suprema a Sfintei Treimi,inaltandu-se falnic ca un mare copac ce vrea sa atinga cu crengile lui cerul ,asteptand cu speranta si rabdare ca Dumnezeu sa-i vada credinta si sa-l lumineze cu razele Lui datatoare de viata.

Buna elena...

Consider ca trebuie sa traiesti intr-o continua concurenta , dar cu tine insati…..nu te raporta la ceilalti pentru ca la un moment dat vei uita de propria ta persoana si vei incalca anumite valori morale..Fii tu impacata cu tine insati ca ai facut tot ce trebuia pentru respectivul examen si Dumnezeu va avea grija sa fii rasplatita. E foarte bine sa ai un spirit de competitie dezvoltat dar e foarte greu sa-ti controlezi limitele. Ai doua posibilitati : invata si roaga-te. Sigur, nu e o regula generala dar e valabila..Daca totusi rezultatele nu sunt pe masura asteptarilor ai RABDARE pentru ca Dumnezeu te incearca.

Am trecuta si eu printr-o experienta asemenatoare; si anume: am invatat foarte mult pentru o sesiune de examene, eram sigura de reusita dar totusi Dumnezeu a ezitat sa ma ajute….Am suferit mult....sufar si acum si totushi ma intreb unde am gresit…. sunt constienta ca greseala e a mea dar nu-mi dau seama care e...si tare mult as vrea sa aflu………...eu continui sa ma rog………

Intr-adevar \"concurenta\" este un termen des auzit in ultimul timp si pare ca stabileste relatiie intre oameni cam in toate domeniile de activitate. Consider ca, daca se intampla asa - oamenii isi aleg asa-zisii prieteni doar pentru a mai diminua din concurenta sau pentru a avea avea anumite foloase la un moment dat - se amagesc singuri. De fapt, ideea aceasta de a ne raporta mereu la ceilalti e gresita pentru ca are efecte negative pentru noi. Urmarind mereu acelasi scop - sa intrecem pe cineva - nu facem decat sa uitam cine suntem si ce vrem de fapt sa facem. Asta nu inseamna ca trebuie sa ne plafonam si sa lasam totul in voia sortii, insa nu cred ca trebuie sa avem ca principal scop sa obtinem mai mult decat cineva anume, ci sa obtinem, pas cu pas, ceva care ne-ar ajuta pe noi sa fim ceea ce vrem sa fim.

Asadar Elena, nu te mai framanta in legatura cu acest subiect, pentru ca mereu vor exista persoane care vor obtine, la un moment dat, un rezultat mai bun sau mai prost decat tine intr-o anumita activitate...ideea ca tu sa te raportezi doar la valorile in care crezi. Oricum, indiferent de ceea ce fac ceilalti, daca la sfarsitul zilei ai un sentiment placut si esti multumita cu tine, e ok... si e suficient pentru moment.

De mult timp ma confrunt cu o problema careia nici acum nu stiu daca i-am gasit solutia.Inca din clasele mici am fost invatati ca trebuie sa studiem,sa ne afirmam,sa fim printre primii..cel putin asa a fost in cazul meu.Dincolo de ambitia de a cunoaste cat mai mult,mai exista un factor,care poate deveni cat se poate de nociv..si anume concurenta.Peste tot am inceput sa ne lovim de acest termen.Nu neg partea buna a acesteia,faptul ca ne stimuleaza sa incercam mai mult,sa luam exemplul bun al celor care au reusit...insa ma framanta ideea ca uneori este dusa la extrem..parca ne face sa fim mai rai,mai egoisti si mai invidiosi.

Sunt fericita ca in grupa mea de la facultate inca mai exista armonie,in sensul ca inca ne ajutam,ne imprumutam carti,rezolvam impreuna anumite neclaritati...insa la examene tot timpul apar discutii rautacioase,cel care ia o nota mai mare este privit drept \"cel care imi va lua bursa\" sau \"cel care va ramane la buget\".Nu mi se par deloc normale aceste situatii,de multe ori am luptat si eu cu aceste ganduri,mai ales cand un student care a invatat ia o nota mai mica decat altul care a copiat,situatie aparent nedreapta,insa probabil ca sunt anumite lucruri pe care noi le vedem doar la suprafata,neputand patrunde in complexitatea lor si astfel,neputand gasi usor o explicatie.Sunt convinsa ca Dumnezeu a randuit sa se intample asa cu un anumit scop.

Acest regim concurential poate afecta foarte usor colegialitatea daca e inteles gresit.Tocmai de aceea imi pun aceste probleme,pentru ca am simtit pe pielea mea cat de usor se poate aluneca.

M-ar bucura mult si m-ar ajuta sa aflu si alte pareri,alte moduri in care poate fi perceputa concurenta.

Pentru că văd că pe forum scriu mai mult tineri şi profesori, aş vrea să ştiu care credeţi că sunt cele mai importante preocupări ale tinerilor. Cineva spunea dănăuzi într-un cerc de tineri că banii preocupă cel mai mult nu numai pe tineri, ci pe toată lumea. Aş spune, fără ca asta să însemne că susţin neapărat şi eu că aceasta este cea mai de seamă preocupare, că ideea de bani se alătură celei de confort. Care este părerea voastră?

Creştinii de azi sunt într-o continuă luptă cu provocările de tot felul. În jurul nostru musteşte o lume nepăsătoare la chemarea Mântuitorului:„ fiţi sfinţi“.Nu trebuie noi creştinii să trăim cu autosuficienţa, sau să ne minţim singuri că noi suntem pe o treptă de sfinţenie. Dacă cineva are o lucrare a binelui, trebuie să spună odată cu sfinţii „slugă nemernică sunt.“ Pe de altă parte trebuie să conştinentizăm două lucruri: 1) avem un tezaur de înţelepciune în Sfânta Scriptură, în cărţile sfinţilor, în cărţile pioase, în Biserică prin tot ceea ce auzim acolo, slujba şi cuvîntul de învăţătură 2) nici o clipă nu trebuie să minimalizăm prezenţa răului în lume - a celui rău !!! Acestea două le avem mereu în faţa noastră şi doar ne rămâne să alegem. Iată acum se pune foarte serios problema păstrării orelor de religie în liceu! Un neam creştin n-ar trebuie să accepte o astfel de discuţie. Dar pentru că sunt totuşi mulţi ispitiţi de cel rău iată lupta este acum dură! Dumnezeu să ne ajute să învingem pe toţi cei care lipsiţi de cea mai elementară înţelegere a valorilor creştine, slabi în credinţă sau poate chiar lipsiţi de ea vin cu această grea ispită. Biserica, cu Hristos cel viu, ne aduce pacea în suflete, în lume, între oameni. Tot răul din lume, toată întristarea şi durerea familiei ,a tinerilor, a bătrânilor îşi are izvorul în uitarea de Dumnezeu. Şi iată acum şi bruma de religie care se face în şcoală îi împiedecă pe unii.Ţine de noi, de toţi, să ne opunem şi să nu permitem câtorva întunecaţi să stingă LUMINA!

Dumnezeu să ne ajute!

Marius Ardeleanu

Tema a fost deja abordata la Simpozionul din 2 februarie. Dar cred că se pot spune foarte multe. Un simpozion care să repete problematica ar fi foarte bun. Mai ales noi tinerii avem nevoie . A fost o întâlnire minunată, o discuţie creştină reconfortantă. Mulţumesc părintelui paroh de la biserică pentru tot ce ne-a oferit pentru posibilitatea de a ne ruga, de a ne cunoaşte şi de a discuta. M-a încurajat foarte mult să văd că sunt şi alţi tineri care au setea întâlnirii cu Dumnezeu. Problemele cu care tinerii se confruntă , toate pornind de la puţina sau slaba credinţă şi de la ispitele ce vin din lume merită, trebuie să ne preocupe pe noi tinerii în mod deosebit. Cred că lumea merge pe un drum foarte periculos şi de aceea iniţiativele bisericii de a organiza astefel de discuţii cu tinerii asistaţi de preoţi cu autoritate trebuie încurajate. Aşteptăm şi alte întălniri cu tinerii.

Vă mulţumim foarte mult.

Sărut mâna, George B