Predica

 # 

Pr. Ion Cârciuleanu

Timpul Postului Mare este asemenea unui urcuş, pe care îl parcurgem an de an şi al cărui moment culminant îl atingem în Vinerea Patimilor.

Această zi se deosebeşte de celelelalte zile ale paresimelor prin atmosfera sobră ce se degajă din întreaga noastră comportare. La slujba Prohodului retrăim durerea de care au fost stăpâniţi ucenicii Mântuitorului când L-a văzut răpus pe cruce, de chinurile cumplite ale morţii. Ne întristează profund fiecare moment al calvarului: batjocura suferită de Domnul, scuipările şi pălmuirile, biciurea Sa până la sânge, cununa de spini, hlamida roşie şi mai mult decât toate pironirea pe cruce, între cei doi tâlhari şi moartea.

În această durere şi tăcere sufletească, an de an, în Vinerea patimilor, creştinii dreptmăritori ne adunăm în sfintele biserici ca să prohodim pe Acela care, cu toate că era viaţa lumii, a fost dat spre moarte, pentru ca prin moartea Sa, să surpe pe cel ce avea stăpânirea morţii, adică pe diavolul (Evrei 2, 14). El, cel drept, "El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat" (Isaia 53, 5) Împăratul Dreptăţii, Împăratul Măririi, izvorul vieţii şi stăpânul morţii, a murit pe cruce ca om, pentru ca, prin moartea Sa, să aducă întregului neam omenesc harul izbăvirii din păcat şi din moartea ce veşnică sau din osânda morţii. Dar El n-a murit fiindcă ar fi fost victima morţii ca urmare a păcatului, fiindcă El a fost străin de orice păcat, ci a primit să moară, a suferit şi a murit pentru ca prin moartea Lui, să ne câştige nouă tuturor viaţa cea veşnică.

Domnul Iisus Hristos a murit pentru noi, dar n-a murit stăpânit de moarte, ci pentru a birui moartea prin înviere şi a se face astfel Începătorul învierii morţilor, deci a murit pentru a ne dobândi nouă astfel învierea din moartea în care ne cufundase păcatul lui Adam, cât şi pentru a ne face părtaşi vieţii veşnice. Dar moartea Mântuitorului este o piatră de hotar între oamenii care au murit de la Adam până la El, şi cei ce au murit, mor şi vor muri de la El încoace până la sfârşitul veacurilor.

Învăţându-ne acest adevăr, Sfântul Apostol Pavel spune: "Drept aceea precum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, tot aşa moartea a trecut în toţi oamenii, prin acela întru care toţi am păcătuit, adică prin Adam" (Rom. 5, 12). Şi spune mai departe Apostolul neamurilor: "Însă cum greşala nu e cum e harul, căci dacă prin greşala unuia a căzut moartea peste cei mulţi, cu atât mai vârtos, prin harul unui singur om (adică a lui Hristos), harul şi darul lui Dumnezeu a prisosit spre mântuirea celor mulţi" (Rom. 5, 15).

Iată de ce moartea după învierea lui Hristos nu mai are putere şi stăpânire asupra oamenilor, ca înainte de moartea şi învierea Lui, fiindcă Hristos, prin moartea Sa a călcat-o, iar prin înviere a biruit-o, dăruind celor morţi garanţia învierii şi a vieţii veşnice.

Aşadar, Mântuitorul ne-a dat încredinţarea că moartea nu trebuie să fie socotită ca sfârşitul vieţii şi ca osândă veşnică pentru toţi urmaşii şi moştenitorii păcatului lui Adam, ci ea trebuie să fie considerată ca începutul unei noi vieţi, începutul vieţii veşnice, pentru toţi care vor crede în El şi vor trăi, aici pe pământ, potrivit învăţăturii Lui, adică vor fi drepţi şi temători de Dumnezeu. Ba prin moartea Sa, a adus mântuirea sau izbăvirea din moarte, precum şi de urmările ei pentru toţi cei drepţi, deci nu numai pentru cei drepţi ce vor urma după El, ci şi pentru toţi drepţii Vechiului Testament, morţi înainte de El (Cf. I Petru 3, 18-20; I Petru 4, 6; Efes. 2, 18, etc.).

Referindu-se la moartea drepţilor, psalmistul exclamă: "Cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor lui" (Ps. 115, 6), iar în alt loc, vorbind despre soarta drepţilor care-i aşteaptă după judecata obştească, zice: "Drepţii vor moşteni pământul şi-l vor locui în veacul veacului (Ps. 36, 29), precum şi: "Veşnică va fi pomenirea dreptului; de vorbire de rău nu se va teme" (Ps. 111, 6).

Mai mult, pentru a arăta cât de mult iubeşte Domnul pe cel drept nu numai în viaţă, ci şi după moarte, iată ce-i descoperă proorocul Iezechil: "Când un drept se va abate de la dreptatea sa, şi va face nelegiuri, când voi pune înaintea lui încercare şi va muri, atunci, dacă tu nu i-ai dat povaţă, el va muri în păcatele lui şi toate faptele bune pe care le-a făcut nu vor mai fi pomenite, iar Eu voi cere sângele lui din mâna ta" (Iez. 3, 20). Moartea drepţilor trebuie privită după asemănarea morţii Mântuitorului Hristos. Precum Hristos a murit, dar n-a putut fi stăpânit de moarte, tot astfel cel drept, deşi moare cu trupul, moartea nu-l poate stăpâni, deoarece el va învia, spre a se face părtaş cu trupul vieţii celei veşnice.

Descoperirea dumnezeiască ne vorbeşte lămurit despre două morţi: una e moartea trupească, ca urmare a păcatului strămoşesc, moartea care stăpâneşte asupra întregii omeniri până la sfârşitul veacurilor, iar a doua moarte este moartea veşnică sau osânda celor păcătoşi, despre care se vorbeşte în Apocalipsă: "Şi marea a dat pe morţii cei din ea... şi au fost judecaţi după faptele sale...

Aceasta este moartea de a doua: "izvorul de foc" (Apoc 20, 13-14.

Aceasta este moartea cea mai înfricoşătoare, moartea de care ne vorbeşte însuşi Mântuitorul, dar care nu va stăpâni pe cei drepţi, ci numai pe cei păcătoşi: "Amin, amin grăiesc vouă, cel ce ascultă cuvintele mele şi crede în Cel ce m-a trimis pe mine, are viaţa veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă...

Căci vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii (adică a vieţii şi fericirii veşnice) iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii", adică spre a doua moarte, spre moartea veşnică cea înfricoşătoare (Ioan 5, 24-29).

Iată deci darul adus nouă creştinilor prin moartea lui Hristos: Scăparea drepţilor de frica morţii veşnice, după cuvântul Apostolului: "Şi să izbăvească pe aceia pe care frica morţii îi ţinea supuşi robiei în toată viaţa" (Evr. 2, 15). Până la Hristos, moartea inspira groază tuturor, deoarece nu venise izbăvirea din moarte, deşi fusese făgăduită prin prooroci. De aceea, toţi drepţii Vechiului Testament au fost ţinuţi în robia morţii, şi numai după ce Hristos s-a pogorât în iad cu sufletul îndată după moartea Sa, cei drepţi, care au adormit întru nădejdea venirii lui Mesia, au fost sloboziţi de El din încuietorile cele veşnice, care îi ţinuseră legaţi, fiind făcuţi astfel părtaşi vieţii şi fericirii veşnice.

Aşadar bucuria vestită nouă prin troparul învierii: "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând, şi celor din mormânturi viaţa dăruindu-le" este o bucurie pe care numai moartea lui Hristos ne-o poate aduce, căci ea e o urmare a biruinţei asupra morţii, prin moartea singurului om drept: Omul Dumnezeului Iisus Hristos.

Moartea Mântuitorului Hristos este garanţia cea mai temeinică şi sigură că nici un creştin adevărat, nici un drept, n-are de ce se teme de moarte. În raport cu veşnicia, moartea celui drept este un moment de trecere din viaţa pământească la viaţa veşnică, e scăparea din mărginirea timpului şi ancorarea în nesfârşitul veşniciei; e scăparea de judecata strâmbă după care ceea ce e trecător şi sensibil e mai important; e trecerea în lumea celor nădăjduite şi nevăzute, lumea pe care numai o credinţă puternică o poate dovedi. De aceea se cuvine să folosim prilejul pe care ni-l oferă Vinerea Patimilor spre a ne cerceta, plini de cutremurare, inima şi gândurile şi a înlătura tot răul care se găseşte în fiinţa noastră.

Să ne aducem aminte că, murind pentru păcatele noastre, Mântuitorul ne-a câştigat pentru Sine. Suntem ai Lui pentru veşnicie, deoarece El a plătit, pentru răscumpărarea noastră, un preţ neobişnuit de mare. "Fie că trăim, fie că murim - scrie Sfântul Apostol Pavel - ai Domnului suntem" (Rom. 14, 8). În virtutea dreptului pe care îl are asupra noastră, El ne cere să ne lepădăm de noi înşine şi luându-ne crucea să-L urmăm în toate zilele vieţii noastre.

Pe Domnul nu-L poate nimeni sluji, fără numai dacă se dăruieşte slujirii tuturor oamenilor (Mat 25, 40). Pilda pe care ne-o pune în faţă Mântuitorul Hristos, este o viaţă dăruită cu jertfelnicie pentru binele oamenilor.

Predica Sa ca şi faptele minunate pe care le-a săvârşit sunt chemări ca să umblăm pe urmele lui Hristos. Domnul Hristos S-a identificat permanent cu rostul pentru care a venit: ca lumea viaţă să aibă şi încă din belşug să aibă. Prin moartea lui am redobândit cu toţii îndreptăţirea de a fi părtaşi ai vieţii şi fericirii veşnice.

Iată, Fiul lui Dumnezeu întrupat a murit pentru noi spre a ne slobozi din robia păcatului şi a morţii şi a ne face fiii Tatălui ceresc.

Dar ni se cere şi nouă ca, odată ce-am murit prin botez, pentru păcat, împreună cu Hristos, făcându-ne părtaşi morţii Lui, aşa să vieţuim, încât păcatul să nu mai domnească în trupul nostru, iar Prohodul şi îngroparea Domnului să însemne pentru fiecare din noi, îngroparea omului celui vechi al păcatului. Şi atunci fiecare dintre noi, la vremea sa, ne vom împărtăşi de moartea de care au parte drepţii, şi atunci vom împlini îndemnul Apostolului: "Aşa şi voi, socotiţi-vă a fi morţi păcatului, şi vii lui Dumnezeu, întru Iisus Hristos Domnul nostru" (Rom. 6, 11). Amin.

Cele şapte cuvinte rostite de Mântuitorul pe Cruce Dacă cele mai preţioase cuvinte pe care le-a rostit cineva dintre cei dragi ai noştri sunt ultimile cuvinte cu care aceştia şi-au încheiat viaţa lor pământească, fiind pentru noi cel mai preţios testament, lăsat spre a fi păstrat şi împlinit cu sfinţenie, atunci cele şapte cuvinte rostite de Mântuitorul Iisus pe Cruce reprezintă pentru noi, credincioşii, o scumpă moştenire, un valoros testament încredinţat nouă creştinilor de însuşi Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, care şi-a dat viaţa pentru mântuirea lumii, spre a fi păstrate în sufletele noastre ca o comoară de mult preţ, spre a fi urmate şi împlinite cu sfinţenie în toată viaţa noastră.

E mai presus de orice îndoială că pentru noi orice cuvânt rostit de către Mântuitorul e un mărgăritar de mult preţ, că întreaga Sa Evanghelie e sfântă, că tot ceea ce El ne-a învăţat e adevăr veşnic, izvor de lumină, de bunătate, de iubire şi pace pentru creştinul adevărat. Cuvintele rostite de El în clipele supreme, atunci când se afla între cer şi pământ, spânzurat pe lemnul crucii, radiază lumina strălucitoare a nemărginitei sale iubiri faţă de oameni şi a necuprinsei Sale bunătăţi divine. În aceste cuvinte se descoperă întreaga măreţie şi strălucire a învăţăturii Mântuitorului, pecetluită cu exemplul supremei dăruiri jertfelnice a vieţii Sale pentru mântuirea noastră. Cât sunt de minunate, cât de pline de sens şi de taină, ce nemărginit de dragoste cuprind aceste cuvinte ale Domnului! Cuvintele rostite de Mântuitorul Hristos pe cruce sunt o dumnezeiască scară ce ne ridică din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer. Ele sunt ca şapte sunete de trâmbiţă ce vin să ne trezească din somnul cel greu al nepăsării păcatului. În ele se oglindeşte toată taina pătimirii lui Hristos, tot noianul dumnezeieştii sale bunătăţi. Ele descoperă taina, în acelaşi timp taina Împărăţiei cereşti pe care a întemeiat-o Cel ce le-a rostit.

Lumea cea văzută a fost creată de Dumnezeu în şapte zile.

Dumnezeu Fiul şi Cuvântul întrupat prin şapte cuvinte, temeiniceşte Împărăţia Sa, Împărăţia păcii şi a iubirii, Împărăţia în care domneşte adevărul şi dragostea până în veac.

În aceste cuvinte, cei lipsiţi de pace vor găsi pacea sufletelor; cei din întristare, alinare şi nădejde, izvorul bucuriilor viitoare; cei din suferinţe şi dureri, tămăduire, cei din ispite, apărare împotriva acestora, cei ce suferă nedreptate, izvor de tărie în lupta împotriva acestora. Pentru toţi şi pentru toate deopotrivă, ele sunt îndemn de împăcare cu Dumnezeu şi cu semenii lor. Iar cei ce le vor păstra neşterse în suflete şi vor face să rodească înzecit şi însutit fiii lui Dumnezeu se vor chema, locaş al Duhului Sfânt vor deveni, iar în sufletele lor se va sălăşlui împărăţia păcii şi a dreptăţii.

Cel dintâi cuvânt: "Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac" (Luca 23, 24).

Iată cel dintâi cuvânt rostit de Mântuitorul, în momentul în care se săvârşea pe altarul sfânt jertfa de împăcare a noastră cu Dumnezeu; este o rugăciune cutremurătoare, adresată de Fiul Tatălui: "Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac". Înşelăciunea păcatului le-a întunecat mintea aşa de mult, încât nu-şi dau seama ce grozăvie săvârşesc! Oare dacă Eva ar fi ştiut ce prăpastie pregăteşte propriilor fii şi-ar fi plecat urechea la şoaptele diavolului? Oare dacă Adam ar fi ştiut câtă viclenie se ascunde în diavoleasca ispită, ar fi gustat el din fructul aducător de pierzare? Dar oare urmaşii lor, de la Cain la Irod, Iuda şi Caiafa au ştiut ce fac? Nu, Părinte, nu au ştiut! De aceea Bunule Părinte, pleacă-ţi ochiul îndurărilor Tale şi milostiveşte pe aceştia că nu ştiu ce fac. Căci Eu pentru aceasta am luat trup omenesc ca să aduc - plin de smerenie şi ascultare - la picioarele Tale pe tot omul, Părinte al tuturor, ca să te cunoască pe tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu. Sângele meu îl vărs ca să răscumpăr greşala tuturor celor de până acum şi a celor ce vor veni până la sfârşitul veacurilor, pentru ca "toţi cei ce vor mânca Trupul Meu şi vor bea Sângele Meu, să aibă viaţă veşnică" (Ioan 6, 54).

Când sângele curgea şiroaie, când rănile de dogoarea soarelui ardeau ca o vatră de jar, când fruntea sângera de împunsăturile spinilor, când spatele se zdrobea de asprimea lemnului Crucii, Cel răstignit nu se gândea la durerile Sale, ci întreaga Sa grijă era numai la durerile lumii, la povara păcatelor noastre, suferind toate chinurile cu dumnezeiască răbdare, numai ca să ne izbăvească din robie, să ne dobândească milă şi iertare de la Dumnezeu şi Tatăl.

O! Câtă bunătate dumnezeiască! De câtă dragoste nemărginită a fost cuprinsă inima lui Hristos-Domnul pentru neamul nostru omenesc, pentru mântuirea întregii lumi.

Şi acum, văzând acestea, care suflet de creştin va rămâne nepăsător de mântuirea Sa? Ce genunchi nu se va pleca smerit şi plin de căinţă în faţa jertfei Fiului lui Dumnezeu, adusă pentru a ne slobozi din robia păcatului şi a morţii şi a ne împăca cu Dumnezeu, îmbrăcându-ne în haina luminoasă a nemuririi? Cui, auzindu-L pe Hristos cum se roagă pentru toţi deopotrivă, pentru cei ce-L iubesc şi pentru cei ce-L batjocoresc, pentru cei ce-L preamăresc şi pentru cei ce-L hulesc la picioarele Crucii, nu i se va umple inima de căinţă aducându-şi aminte de câte ori, în loc să ierte pe cei ce i-au greşit, nu au ştiut cum să se răzbune mai cu tărie asupra lor? Iertarea e primul pas prin care dovedim că suntem ucenici adevăraţi ai lui Hristos. Cel ce se roagă în toate zilele: "Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" (Luca 11, 4), nu poate aştepta iertare de la Tatăl cel ceresc dacă nu iartă el cel dintâi pe cei ce i-au greşit ori l-au nedreptăţit. Căci însuşi Mântuitorul ne-a încredinţat: "Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor şi Tatăl nostru Cel ceresc ierta-vă-va vouă; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre" (Mat. 6, 14-15). Cei care au zăcut "în latura şi umbra morţii" (Luca 1, 7-8), lipsiţi de lumina Evangheliei lui Hristos nu ştiu ce fac, batjocorind şi omorând pe Fiul lui Dumnezeu. Noi, cei cărora ne-a răsărit lumina lumii, adevărul şi suntem botezaţi în numele lui Iisus Hristos, noi cei ce am primit lumina adevărurilor Evangheliei lui Hristos, noi ştim ce facem! Noi ştim că toate fărădelegile pe care le săvârşim sunt fapte de batjocură cu care necinstim pe Mântuitorul Hristos. Toate păcatele noastre sunt cuie ascuţite ce străpung mâinile şi picioarele lui Hristos. Toate gândurile noastre rele şi toate vorbele necurate sunt ocări cu care necinstim faţa lui Hristos. Toată ura şi răutatea pe care le arătăm semenilor noştri sunt cununa de spini cu care însângerăm dumnezeiasca Sa frunte.

Poate mai rea decât toată răutatea şi viclenia fariseilor, mai dureroasă decât necredinţa lui Irod şi laşitatea lui Pilat, mai întunecată chiar decât trădarea lui Iuda este pentru Hristos viaţa creştinului nepăsător care trăieşte în fărădelegi şi păcate fără să se pocăiască. Oare ce vom răspunde în faţa Dreptului Judecător, de nu ne vom întoarce de la păcatele şi fărădelegile noastre, tocmai pentru că noi ştim ce facem? Dacă nu ni s-ar fi spus, dacă n-am fi ştiut, păcate n-am avea (Ioan 15, 22).

Al doilea cuvânt: "Femeie, iată Fiul tău! Iată mama ta" (Ioan 19, 26-27).

Prea puţini dintre cei ce-L iubeau erau de faţă pe dealul Golgotei. În afară de unul Ioan, apostolii erau ascunşi pe undeva, aşteptând cu groază sfârşitul dureros, iar lângă Cruce era Mama Lui! Ea cea care a stat alăturea de El, din peştera Betleemului şi până aici! Ea care, pe toate drumurile, de-a lungul şi de-a latul Palestinei, nu-L părăsise niciodată era şi acum lângă El. Alături de ea era şi ucenicul cel iubit, Ioan, care nu-l părăsise nici acum. În sufletul tânăr, plin de nevinovăţie, nu se răcise entuziasmul dragostei faţă de Învăţător.Fusese prezent la nedreapta judecată a sinedriului, văzuse cu durere, întreita lepădare a lui Petru şi poate stăruise ca să-i fie luată de pe umeri crucea grea şi să fie dată lui Simeon Cirineanul, iar acum picăturile mari de lacrimi le amesteca cu stropii de sânge ai Domnului şi Stăpânului său, pe care-L iubea aşa de mult.

Îi răsunau şi acum în urechi dumnezeieştile cuvinte ale Învăţătorului său iubit! }ărmurile Tiberiadei şi culmea Taborului îi stăruiau şi acum în minte, când deodată ochii blânzi ai Celui răstignit pe Cruce se pogoară spre ei, ca şi o rază caldă de binecuvântare şi prin vuietul mulţimii, glasul Său blând se făcu auzit: "Femeie, iată Fiul tău!"; apoi îndreptându-se spre el: "Iată mama Ta!" Cel răstignit ştia că aceea care L-a purtat în pântece, L-a născut şi L-a îngrijit ca pe cea mai de preţ comoară, rămâne singură, într-o lume plină de ură şi răzbunare. De aceea, ţine s-o încredinţeze grijii celui mai iubit ucenic al Său, care nu-L părăsise nici în aceste clipe. Această sarcină lăsată "ucenicului pe care-L iubise Iisus" era nu numai o dovadă a încrederii pe care învăţătorul o avea în acest ucenic, ci şi o răsplată a dragostei pe care Apostolul Ioan i-o arătase în tot timpul vieţii sale pământeşti.

Această încredinţare a Maicii Sale în grija "ucenicului pe care-L iubea Iisus", care devenise de acum fiul Sfintei Fecioare, are pentru noi cei de astăzi o adâncă semnificaţie, el rămânând pentru noi un simbol. De acum înainte, Maica Domnului va fi întotdeauna mama celor ce iubesc cu adevărat pe Fiul ei, Iisus Hristos, urmându-L şi rămânându-I fideli totdeauna. Ea va fi mama tuturor celor ce vor crede şi vor împlini cuvintele Lui.

Iar noi, care suntem următorii Lui, prin dragostea faţă de El vom fi copiii ei, învrednicindu-ne astfel a ne putea numi şi din acest motiv fraţii mai mici ai Domnului.

"Iată mama ta!" Ce dar nepreţuit ne face Hristos prin aceste cuvinte! Mântuitorul ne lasă ca mamă pe Maica Sa, pe Sfânta Fecioară! Pe ea o face maica noastră a tuturor, făcând din toţi fiii Evei copiii Mariei, din fiii pierzării şi ai morţii, fii ai vieţii şi ai fericirii.

Dar prin aceasta, Mântuitorul ne arată totodată importanţa socială şi morală a legăturilor dintre părinţi şi copii. Lăsând pe Maica Sa în grija ucenicului Său iubit, care de acum devine fiul ei, prin aceasta sunt stabilite pentru totdeauna nu numai sarcinile şi răspunderile pe care le au părinţii faţă de copii, ci deopotrivă şi pe cele pe care le au copiii faţă de părinţi: "Şi din acel ceas a luat-o ucenicul întru ale sale" (Ioan 10, 27).

Iată ce înalte semnificaţii se desprind din pilduitorul exemplu de dragoste faţă de Maica Sa, de care Mântuitorul Iisus Hristos a dat dovadă şi în ultimile momente ale Vieţii Sale pământeşti.

Al treilea cuvânt: "Adevăr zic ţie: astăzi împreună cu mine vei fi în rai" (Luca 23, 43).

Cumpăna dreaptă era crucea Mântuitorului pe Golgota.

Cumpănă dreaptă în care se cântăreau două lumi. De-a stânga, se adâncea întunericul pierii, cei ce piereau în decădere religiosmorală.

Se prăbuşea luciferica sămânţă a lui Satan, în amara şi înfricoşata noapte de deznădejdi veşnice. De-a dreapta, prin lacrimi şi căinţă, se înălţa spre zările senine ale nemuririi şi fericirii veşnice neamul tuturor celor întorşi de la întuneric la lumină, de la rău la bine, de la tiranica nedreptate la adevăr, bunătate şi sfinţenie.

Uşile care fuseseră păzite cu străşnicie de Arhanghelul cu sabie de văpaie, acum se deschid larg, lăsând să le treacă pragul toţi cei ce prin căinţă au aflat calea vieţii.

Tâlharul care a fost răstignit de-a dreapta Domnului Hristos a fost primul dintre fiii oamenilor, care a cerut un loc în Împărăţia Sa, cea dincolo de interesele mărginite şi egoiste lumeşti pe care nici chiar Apostolii Săi nu o înţeleseseră. A fost singurul care nu s-a smintit de Domnul nici atunci când îl vedea alăturea de El bătut în cuie pe lemnul crucii. A fost cel dintâi care a avut tăria să-L propovăduiască pe Hristos ca Stăpân şi Domn al unei veşnice împărăţii, atunci când Apostolii erau cuprinşi de frică. Acest tâlhar, pe bună dreptate osândit, dar care cu adevărat s-a pocăit, a fost cel dintâi care s-a învrednicit să audă glasul Mântuitorului rostind sentinţa izbăvitoare: "Astăzi împreună cu mine vei fi în rai".

Aceste cuvinte ale Domnului răsună peste toate veacurile şi se adresează tuturor mărturisitorilor lui Hristos. Aceste cuvinte ale Domnului au umplut de tărie nebiruită pe toţi apostolii, ucenicii şi mărturisitorii Lui: "Astăzi veţi fi cu mine în rai", prin aceasta îmbrăcându-i şi pe ei în haina preafrumoasă a mântuirii.

Să se oprească acum, pentru o clipă, orice suflet credincios, întrebându-se: în care parte din Cumpăna Golgotei a zăcut până acum? De câte ori a hulit pe Hristos prin faptele lui şi de câte ori nu a avut curajul să-L mărturisească pe stăpânul? Tu, creştine, cu gândurile, cu vorbele, cu faptele, ai fost părtaş cu tâlharul din stânga sau cu cel din dreapta? Ce bine ar fi dacă, la ieşirea noastră din viaţă, ne vom învrednici să auzim glasul Mântuitorului, zicându-ne: "Astăzi veţi fi cu mine în rai".

Al patrulea cuvânt: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit" (Marem 15, 34) Păcatele noastre, ele, apăsau greu asupra lui Iisus cel răstignit şi de aceea se părea că Tatăl îşi întorcea privirea de la Fiul răstignit pe cruce, nesuferind să privescă mulţimea fărădelegilor noastre, pentru răscumpărarea cărora dăduse ca jertfă pe însuşi Fiul Său cel iubit.

Se pare că acum se împlinea cuvântul lui Isaia proorocul, pe care-L grăise despre Mesia, Unsul lui Dumnezeu: "Crescut-a înaintea lui ca o odraslă şi o rădăcină în pământ uscat; fără chip şi fără frumuseţe, ca să ne uităm la el, şi fără înfăţişare, ca să ne fie drag. Dipreţuit era, şi cel din urmă dintre oameni: om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi desconsiderat. Dar el a luat asupra sa durerile noastre şi cu suferinţele noastre s-a împovărat. Şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar el fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile lui noi toţi ne-am vindecat" (Isaia 53, 2-5).

"Dispreţuit şi desconsiderat" zăcea Domnul pe altarul împăcării! De aceea se pare că aceasta e cea mai dureroasă clipă din timpul patimilor. Peste tot petrecuse cu Tatăl, dar acum se simţea singur, străin şi părăsit, sub povara apăsătoare a păcatelor omeneşti. Mai crud de cât toate rănile trupului îl durea această părăsire a Tatălui şi cu aceasta patimile Domnului au întrecut de nenumărate ori suferinţele tuturor mucenicilor şi pătimitorilor de totdeauna.

Mucenicii îndurau cu bucurie orice chin, căci sufletele erau pline de nădejdea celor viitoare. Priveliştea măririi lui Dumnezeu îi umplea de atâta tărie, încât priveau cu nepăsare cum fiarele sălbatice le sfâşiau trupul. Văzându-L pe Domnul cu ochii sufleteşti, aşteptându-i în prag de veşnicie, în timp ce trupul - ca un vas de lut - se sfărma sub loviturile pietrelor, ei strigau cu bucurie: "Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu" (F. Ap. 7, 56). Iar alţii, când mădularele le cădeau, tăiate de securea călăului, ziceau: "Mântuitorule, primeşte şi această ramură".

Dar pe Mântuitorul în clipa aceea, cerul şi pământul îl părăsiseră. A gustat şi a privit până în fund înfricoşata prăpastie a păcatului, care în veşnicie opreşte orice rază de mângâiere de la Tatăl şi de aceea, glasul Său omenesc a strigat cu tărie: "Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" E un strigăt de profundă durere. E strigătul lui Hristos omul, dar prin gura Lui strigă tot neamul omenesc ce se simţea străin şi părăsit pe acest pământ. E strigătul deznădăjduit al omului care şi-a văzut neputinţa. E strigătul remuşcării, al tuturor celor de pe pământ care îşi mărturisesc astfel credinţa că fără ajutorul divin nu sunt în stare să facă nimic bun.

Acest strigăt a zguduit cerurile şi temeliile pământului, făcând pe Tatăl să-şi pogoare iară cu milă privirea pe pământ. Din nou braţele Lui de Părinte aşteptau reîntoarcerea fiului rătăcit din împărăţia celui străin, căci chemarea părintească: "Adame, Adame, unde eşti?" (Fac 3, 9) îşi primeşte acum răspunsul. Fiul său prea iubit, Iisus Hristos, suferise această înstrăinare grozavă pentru ca neamul omenesc cel rătăcit şi înstrăinat să fie adus iarăşi în braţele Sale de Părinte, dându-i harul de care fusese lipsit prin păcatul lui Adam (Ioan 1, 17).

Al cincilea cuvânt. "Mi-e sete" (Ioan 19, 28).

Printre cele mai mari suferinţe din lume se numără şi setea. Ea e suferinţa celor ce lucrează în locuri cu temperaturi ridicate, sau a celor ce călătoresc în arşiţa mare dar mai ales e suferinţa celor cu trupul sfâşiat de răni adânci, care simt întreaga făptură topindu-se într-un foc mistuitor; e suferinţa celor ce sunt pe punctul de a-şi da obştescul sfârşit.

Foamea poate fi suportată zile întregi, dar setea în câteva ceasuri face glasul să slăbească, buzele să crape de uscăciune, limba să se lipească de cerul gurii, privirea să se tulbure şi cu trupul istovit de chinuri şi secătuit de vlagă, cel chinuit de sete să strige: "Apă! Apă!" Nici Mântuitorul, Dumnezeul-Om, în sfintele Lui patimi pe care le-a îndurat pentru neamul omenesc, n-a fost scutit de această suferinţă. El, cel care părăsise sânurile Tatălui şi mărirea dumnezeiască prin întrupare în pântecele unei fecioare, smerindu-se pe sine şi ascultător făcându-se până la moarte şi încă moarte pe cruce (Filip 2, 8) de dragul oamenilor, pentru ca pe ei să-i vadă aşezaţi, plini de cinste şi lumină în Împărăţia lui Dumnezeu, în împărăţia bucuriei şi fericirii veşnice, murea ca un răufăcător. Dar setea Lui n-a fost setea unui om simplu, ci a fost setea Omului - Dumnezeu, de aceea El n-a rostit cuvintele ce răzbat, sfâşietor, de pe buzele celor însetaţi: "Apă! Apă!", ci a rostit cuvintele: "Mi-e sete"! Pe Omul Dumnezeu mai mult decât setea trupească îl ardea setea sufletească: setea de noi, setea de mântuire şi fericire pentru cât mai multe suflete! Ochii săi blânzi, cu dumnezeiasca lor putere, cuprindeau inimile tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile.

De aceea şi acum - ca altădată la fântâna lui Iacob - sub arşiţa suferinţelor căuta în adâncul sufletelor omeneşti stropi curaţi de dragoste şi credinţă adevărată în El. Dar,vai! În multe inimi - în foarte multe - El n-a găsit decât noroiul fărădelegilor, ori uscăciunea şi pustiul nepăsării. În loc să fie izvor de apă vie, sufletele celor mai mulţi erau scorburi întunecate, lipsite de orice viaţă. De aceea s-a ridicat de pe sfintele sale buze, spre ceruri suspinul: "Mi-e sete!".

În atotştiinţa Sa, El vedea că pentru mulţi vor fi zadarnice aceste chinuri, pentru că aceştia, iubind mai mult întunericul decât lumina, vor rătăci necontenit în pustiul fără de margini al păcatelor.

Neprimind niciodată în sufletele lor roua dătătoare de viaţă a cerului, ei uscându-se mereu, se vor pregăti astfel pentru focul cel de veci şi pentru ei suspină Iisus: "Mi-e sete!".

Să ne oprim o clipă şi să ne gândim că în oţetul şi fierea cu care a adăpat ostaşul pe cel răstignit, a fost şi o picătură din amarul şi păcatele noastre.

Mai crunt decât trădarea lui Iuda, mai adânc decât slăbiciunea Apostolilor, mai mult decât răutatea fariseilor, mai dureros decât crucea, cununa de spini, biciuirea şi vorbele de ocară, l-a îndurerat pe Hristos gândul că pentru mulţi oameni patimile Sale vor fi zadarnice. La gândul că mulţi dintre cei ce se vor numi creştini, în loc să fie izvoare de apă vie, adică să fie plini de adevăr, de bunătate, de sfinţenie, vor fi inimi reci, suflete pustiite de arşiţa egoismului şi mândriei, a răutăţii şi-a duşmăniei faţă de semenii lor, faţă de tot ce este drept şi sfânt în viaţă, buzele lui Hristos au rostit pe cruce aceste cutremurătoare cuvinte: "Mi-e sete!" Al şaselea cuvânt: "Săvârşitu-s-a!" (Ioan 19, 30).

Cerul şi pământul stăteau acum încremenite parcă, convinse că "aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel Unul născut L-a dat, ca tot cel ce crede într-însul, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3,16).

Îngerii în ceruri cutremurându-se, stăteau privind smerenia şi răbdarea Stăpânului, iar puterile întunericului erau cuprinse de groază când Hristos mai evocă o dată în gând toate scripturile şi proorocii care au prezis evenimentele importante din scurta Sa viaţă pământească şi constată că toate cele profeţite s-au împlinit întocmai.

Sămânţa cea bună a Evangheliei Sale era împrăştiată pe pământ pentru a încolţi şi a creşte făcându-se "copac mare" (Luca 13, 18).

Ştia că acest copac va creşte cuprinzând toată lumea şi la umbra lui se vor adăposti toate neamurile. Ştia că "prin ranele Lui toţi ne-am vindecat" (Isaia 53, 5), precum ştia că ne-a împăcat cu Dumnezeu-Tatăl "prin crucea cu care El a omorât vrajba" (Efes. 2, 16). Vedea cum pe toate cărările lumii se găsesc ucenicii Săi, semănând pretutindeni lumina adevărului mântuitor şi pentru ultima oară, umezindu-şi ochii îi învăluie într-o sfântă binecuvântare. Va fi şi de acum cu ei în toate vremurile şi locurile, dar numai ca Dumnezeu, căci ca om nu va mai zăbovi între ei niciodată. O lume întreagă îl va iubi şi în sufletul unei lumi întregi îşi va avea sălaşul. În chip tainic, de acum şi până la sfârşitul veacurilor, de mii de ori, pe mii de sfinte altare, se va jertfi mereu, hrănind neîncetat sufletele tuturor celor flămânzi şi însetaţi de dreptate şi sfinţenie. În umbră se topea Betleemul naşterii şi Nazaretul copilăriei, Marea Tiberiadei şi Muntele Măslinilor, unde de atâtea ori se retrăgea în rugăciune către Tatăl ceresc. Toate acestea acum se sfârşiseră. Simţea cum ultimul strop de sânge i se prelinge din trup, ca să roureze şi să curăţească pământul întinat prin păcatul lui Adam. Sorbind ultima picătură din paharul suferinţ elor, pe care i-L dăduse în Grădina Ghetsimani, cu glas de biruinţă strigă uşurat: "Săvârşitu-s-a!".

Vor mai bântui şi de acum în lume fărădelegea şi păcatul, dar cei ce le vor săvârşi "nu vor avea răspuns pentru păcatul lor" (Ioan 15, 22).

Dar când binele va birui pretutindeni atunci vor trăi toate neamurile pământului într-o împărăţie a dragostei şi păcii, a înfrăţirii şi buneivoiri, potrivit făgăduinţei date nouă, că El va întemeia "ceruri noi şi pământ nou, în care să locuiască dreptatea" (II Petru 3, 13).

Al şaptelea cuvânt: "Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul meu" (Luca 23, 46).

Chinurile Mântuitorului ajunseră acum la culme. Cuiele îi despicaseră oasele mâinilor şi picioarelor, spinii care-i încoronaseră fruntea au ajuns până la os, transformând cununa de spini într-o cunună de rubine cu stropi de sânge. La fiecare mişcare sângele se prelingea din rănile deschise. Iar jos la picioarele crucii, cei îndobitociţi de răutate şi păcat se bucurau din plin.

Întunericul adânc a învăluit culmea Golgotei, aşa cum de mii de ani zăcea în întuneric neamul lui Adam.

Pământul cuprins de groază, gemând se cutremura, iar din zările răsăritului şi până în negurile apusului, fulgere înfricoşătoare spintecau văzduhul, îngemănate cu bubuituri sinistre de trăznete, când se auzi glasul lui Hristos, grăind: "Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul meu" (Luca 23, 46).

Şi zicând aceasta şi-a dat duhul.

Moartea Domnului Iisus Hristos este învăluită într-o măreţie dumnezeiască, pe care văzând-o, până şi vrăjmaşii Lui sunt siliţi să rostească cu smerenie şi cutremur: "Odihneşte-te acum în slavă, mărite învăţător. Opera Ta e împlinită. Dumnezeirea Ta e întemeiată.

Biruitor deplin al morţii, ia-ţi în stăpânire împărăţia unde te vor urma pe calea împărătească ce ai deschis-o, veacuri de adoratori" (Romani, Viaţa lui Iisus).

"În mâinile Tale încredinţez duhul meu" e cel din urmă cuvânt rostit de Mântuitorul pe cruce, prin care se dăruieşte în braţele Celui de la care venise. Căci de la Dumnezeu venise, ca pe noi să ne mântuiască, şi acum se reîntorcea în sânul aceluiaşi Părinte ceresc de unde plecase. Vremea luptei trecuse, de aceea cuvântul Lui era pătruns acum de atâta pace şi linişte nemărginită. Era liniştea unui fiu ascultător, care se reîntorcea acasă, în braţele Tatălui drag, după o zi plină de greutăţi şi suferinţe.

Nu! Nu moartea a fost culmea durerilor suferite de Hristos. Nu paharul ei L-a făcut să se cutremure în Grădina Ghetsimani, ci paharul răutăţilor omeneşti, a cărui amărăciune întrece până şi durerile morţii. Dar acum acesta era golit până la fund, iar moartea nu va mai fi decât un somn odihnitor pentru trup, în timp ce duhul "pogorându-se, a propovăduit şi duhurilor care erau în temniţă" (I Petru 3, 19), la care sfărâmându-i porţile, a slobozit pe cei din veac robiţi acolo, apoi reîntorcându-se şi înviind cu trupul, îl făcu nemuritor după înviere, stricând prin aceasta rânduielile morţii şi făcându-se totodată începătură învierii tuturor celor adormiţi.

În acest cuvânt de pe urmă, pe care Mântuitorul l-a rostit către Tatăl, se desluşeşte sensul cutremurătoarei rugăciuni pe care Mântuitorul o rosteşte numai cu o zi înaite, în foişorul în care a stat la Cină cu ucenicii Săi: "Părinte, sosit-a ceasul, Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să te preamărească... Eu te-am preamărit pe tine pe pământ, lucrul pe care mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.

Şi acum preamăreşte-mă, Părinte, la tine însuţi, cu mărirea pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi lumea.

Arătat-am numele Tău oamenilor pe care mi i-ai dat din lume.

Ai tăi erau şi mie mi i-ai dat şi cuvântul tău au păzit. Acum am cunoscut că toate câte mi-ai dat mie, de la tine sunt... Eu pentru aceştia mă rog, nu pentru lume mă rog, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, căci ai tăi sunt... Părinte sfinte, păzeşte-i pe dânşii întru numele Tău... ca să fie una precum şi noi.

Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele tău... Iar acum vin la tine şi acestea le grăiesc în lume, ca bucuria mea să fie deplină întru ei. Eu le-am dat cuvântul tău, dar lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume...

Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul tău, căci cuvântul tău este adevărul.

Precum tu m-ai trimis pe mine în lume, şi eu i-am trimis pe ei în lume şi pentru ei mă sfinţesc pe mine însumi, ca ei să fie sfinţiţi în adevăr, şi nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în mine prin cuvântul lor... Şi slava care mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una precum şi noi una suntem. Eu întru ei şi tu întru mine, ca să fie ei desăvârşiţi una, şi să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei precum m-ai iubit pe mine.

Părinte, voiesc ca unde sunt eu, să fie împreună cu mine şi aceia pe care mi i-ai dat, ca să vadă slava mea, pe care mi-ai dat-o mie, pentru că m-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii.

Părinte drepte, lumea pe tine nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut şi aceştia încă au cunoscut că tu m-ai trimis. Şi le-am arătat numele tău şi-l voi arăta, ca iubirea cu care m-ai iubit să fie între ei şi întru ei" (Ioan cap. 17).

Cuvântul cel din urmă rostit de Mântuitorul a zguduit temeliile pământului şi tăriile cerului, căci atunci "pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor ce adormiseră, s-au sculat. Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele ce s-au făcut, s-au înfricoşat foarte, zicând: "Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta!". (Mat. 27, 51-54).

În sfârşit răutatea neamului omenesc era înfrântă şi prin gura unui ostaş păgân, cu frică şi cu cutremur acesta recunoaşte că "Fiul lui Dumnezeu a fost acesta".

De acum înainte, Iisus Hristos va fi răstignit de răutatea oamenilor, de nenumărate ori, dar după fiecare crucificare, lumina sa dumnezeiască va străluci şi mai mult peste toate veacurile.

Veşnic viu, veşnic iubitor, cu dumnezeiască şi nebiruită putere, Hristos va sfărâma încuietorile morţii şi ne va ridica de-a pururi din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer. Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.