Predica

 # 

Pr. Ion Cârciuleanu

"Cine este Cel mai Mare?"


Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos era împreună cu ucenicii săi în drum spre Ierusalim, fiind cea din urmă călătorie mai înainte de patimile, răstignirea, moartea şi învierea Sa.

Căutând să pregătească pe ucenicii Săi pentru ce avea să se întâmple cu El, le vesteşte pentru a treia oară patimile Sale, adică prinderea, batjocorirea, bătăile, judecata şi osândirea sa la moarte, dar le aminteşte şi de Învierea Sa în cea de-a treia zi, ca să-i pregătească sufleteşte, să le întărească credinţa şi să-i facă atenţi să nu se descurajeze, să nu fie dezamăgiţi, să nu deznădăjduiască atunci când se vor întâmpla cele voite de Tatăl, prezise de prooroci şi de bunăvoie primite de El.

"Iată, ne suim în Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile arhiereilor şi cărturarilor... şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia" (Marcu 10, 33-34). Cuvintele acestea nu puteau fi înţelese de ucenici, ci mai mult uimire, nedumerire îi cuprindeau şi se temeau să-L întrebe. Era greu de înţeles la acea vreme drumul crucii, al jertfei, al răstignirii de bunăvoie a celui pe care ei îl urmau de mai bine de trei ani, fiind de faţă la mari minuni, în care Învăţătorul lor îşi arăta puterea Sa dumnezeiască. La aceste constatări văzute de ochii lor, se mai adaugă părerea greşită pe care o aveau ucenicii şi cei mai mulţi din conaţionalii lor, care aşteptau prin Mesia o înălţare şi o recunoaştere a trecutului poporului ales; aşteptau o scuturare a stăpânirii romane, un stat independent şi o înflorire a puterii politice şi naţionale, o împărăţie lumească a poporului evreu.

Ucenicii, deci, se gândeau la împărăţia Lui, pe care o credeau pământească şi care va lua fiinţă în curând.

Cuprinşi de aceste gânduri, fiecare se gândea la locul ce avea să-l ocupe în noua împărăţie. Cât erau gândurile şi judecăţile ucenicilor de străine de simţămintele şi judecăţile Mântuitorului, se observă mai ales din faptul că în timp ce le vorbeşte despre suferinţa şi moartea Sa, ei se certau între ei pentru mărire.

În acest context, privim cu durere şi poate cu strângere de inimă paşii pe care îi face Salomeia, mama celor doi ucenici apropiaţi ai Mântuitorului - Iacob şi Ioan -, şi cererea ei adresată lui Iisus pentru cei doi fii ai săi, care fuseseră martori la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe Taborul îndumnezeit de prezenţa sfântă a Fiului lui Dumnezeu şi luminat de lumina cea nefăcută de mână omenească.

Imaginea aceasta pământească, în care o mamă vine la Iisus cu cei doi fii ai săi şi formulează o dorinţă ce va rămâne cu totul neîmplinită şi care are numai justificarea slăbiciunii firii omeneşti, rămâne în cadrul dorinţelor trecătoare ale omului.

În cuvintele ei: "Doamne, fă ca aceşti doi fii ai mei să şadă unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta, în împărăţia Ta" se vede numai dragostea de mamă. Nu au îndrăznit să vină să ceară singuri locurile cele mai înalte în viitoarea Sa împărăţie. Trimit pe mama lor. Şi atunci, Mântuitorul, privind pe cei doi ucenici, le adresează următoarele cuvinte: "Nu ştiţi ce cereţi". Apoi îi întreabă: "Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu mă botez"? Fără să se gândească prea mult, Iacob şi Ioan răspund: "Putem".

Ca să le arate puţina lor credinţă şi pentru a pricepe adevărul, Iisus le spune cu durere aceste cuvinte care au străbătut ca un sfredel conştiinţa veacurilor: "Nu ştiţi ce cereţi", adică "Voi, apostolii Mei cei mai apropiaţi şi prietenii Mei, M-aţi avut lângă voi atâta vreme, M-aţi auzit vorbindu-vă despre împărăţia veşnică, şi ce doriţi voi? Doriţi să fiţi asiguraţi de locurile cele mai înalte, cele mai bune, cele mai de cinste, mai presus de ceilalţi ucenici ai mei? Paharul sau patimile Mele le veţi împărtăşi şi voi cândva, dar a sta de-a dreapta şi de-a stânga Mea în împărăţia Mea, nu este al Meu a da decât celor ce s-au rânduit de Tatăl Meu" (Matei 20, 23).

Cu alte cuvinte, în împărăţia Sa nu se caută rangurile după un favor lumesc, ci după merit, numai aceia care îşi vor împodobi viaţa şi faptele lor cu sfinţenia virtuţilor, ale iubirii şi milosteniei, aceia vor ocupa locurile cele mai înalte în împărăţia Sa.

Ceilalţi apostoli care erau de faţă la convorbire s-au mâniat, căci începuse în inima lor invidia. Şi atunci, Mântuitorul, strângându-i pe toţi în jurul Său, le dă una din lecţiile cele mai frumoase, ca să înţeleagă în ce constă câştigarea locurilor în împărăţia cerurilor. Trei ani de zile aceşti ucenici ascultaseră cuvintele Sale şi fuseseră martori ai multor minuni săvârşite de El. Într-un cadru plin de înaltă duioşie, ce ne face să lăcrimăm, Iisus îi cheamă din nou la picioarele Lui pe aceşti ucenici ai Săi, pe aceşti fii ai lutului, din care nu ieşise încă "pământescul". Le înfăţişează într-o măiestrită comparaţie autoritatea lumească a vremii şi cea spirituală pe care o aduce creştinismul.

Îmbrăcând în haina modestă a smereniei sentimentele acestea din suflete, Iisus statorniceşte în viaţă şi în istoria mântuirii noi rânduieli şi dimensiuni. Iisus vine şi dă un nou conţinut raporturilor dintre oameni şi acest conţinut cuprinde într-însul puterea iubirii, smereniei, sacrificiului, renunţării la egoism şi mândrie, a lepădării de sine. Iisus statorniceşte o altă relaţie: "Care vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă. Şi care vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă" (Marcu 9, 44).

Şi atunci Mântuitorul motivează aceasta, zicând: "pentru că şi Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru multe". Pilda cea mai convingătoare de umilinţă a dat-o Iisus în Joia Mare, când a spălat picioarele ucenicilor săi. Se răstoarnă toate principiile şi idealurile morale vechi şi ale atâtor sisteme de gândire şi sunt înlocuite cu altă viziune de viaţă, de comportare, de rugăciune şi jertfă aduse în lumea creştină de Mântuitorul. Astfel, prin Evanghelia de astăzi Iisus înfăţişează un nou model de viaţă al credincioşilor.

Întreaga activitate a Domnului e îndreptată asupra omului şi a lumii, e îndreptată în direcţia slujirii oamenilor şi a lumii. Într-adevăr, întreaga activitate a Mântuitorului este o continuă slujire.

Întruparea este slujire în sensul că, deşi Dumnezeu, Fiul a luat trup omenesc spre a intra şi fizic în contact cu oamenii, în vederea ajutorării lor directe, faţă către faţă, nu de la distanţă.

Slujire a fost activitatea Sa misionară prin conţinutul ei de neajunsă măreţie. Slujire au fost, de asemenea, vindecările, minunile, suferinţele, moartea şi învierea. Toate acestea le-a săvârşit Domnul Iisus numai şi numai în folosul oamenilor. Nu numai al oamenilor din vremea vieţii Sale pământeşti, ci pentru noi, oamenii din toate locurile şi din toate timpurile.

În istorie, misiunea aceasta a slujirii, Hristos o împlineşte în mod practic prin Biserică. În primul rând prin propovăduire şi cult. Prin propovăduire, Biserica slujeşte credincioşilor, transmiţându-le învăţături a căror înfăptuire urmează să se înfăptuiască aici, în istorie, în lume şi pe pământul acesta de către credincioşi în strânsă colaborare cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii de bine din lume.

Învăţătura Împărăţiei lui Dumnezeu constă în curăţie, dreptate, libertate, bunătate şi iubire frăţească, muncă şi fericire pentru toţi. Aceasta e chemarea spre care Biserica, prin propovăduirea ei, îndreaptă privirile şi eforturile credincioşilor.

Scopul acesta măreţ angajează toate eforturile credincioşilor nu numai spre cele religioase, dar şi în toate laturile activităţii pozitive. Aceasta înseamnă că pentru realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu sunt necesare nu numai practicile religioase, dar şi toate celelalte activităţi creatoare ale fiilor Bisericii şi ale tuturor celorlaţi oameni, întrucât ele sunt în slujba binelui.

Prin învăţătura sa, Biserica îi ajută pe credincioşi să înţeleagă că fără o înnoire a lor, oamenii nu pot spera să realizeze Împărăţia lui Dumnezeu.

Învăţătura Domnului, dată nouă prin predică, ne învaţă că pentru înfăptuirea măreţului ideal este nevoie de o credinţă puternică, de frământări, de lupte, de o puternică capacitate de rezistenţă, hotărâre şi suferinţă. Spiritul care însufleţeşte întreaga propovăduire a Bisericii este un spirit de înnoire, de înălţare, de smulgere din comoditate, de încordare a puterilor, de perseverenţă, de bărbătească chemare la eforturi în slujba nobilei cauze - mântuirea -, care ne e atât de scumpă.

Prin învăţătură, Biserica ne învaţă să vedem în faţa fiecărui om faţa lui Hristos şi ne învaţă să preţuim lumea ca operă a lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, conştiinţa că lumea e opera lui Dumnezeu, şi anume o operă perfectibilă, nu desăvârşită, ne obligă să participăm cu hotărâre la toate chemările în vederea înfrumuseţării şi îmbunătăţirii ei. Prin propovăduirea sa, Biserica slujeşte formând la ascultători nu numai sentimentul apartenenţei la societate şi la lume, dar şi simţul responsabilităţii pentru ceilalţi, pentru întreaga realitate, pentru viitorul lumii.

Dar Biserica slujeşte credincioşilor nu numai prin propovă duire, ci şi prin cult.

Cultul este totalitatea mijloacelor de care se foloseşte Biserica în vederea aducerii şi păstrării credincioşilor în comuniune cu Dumnezeu. În centrul cultului este Iisus Hristos, prezent sub smerenia cuvântului şi elementele Sfintelor Taine, în frunte cu Sfânta Euharistie.

Cultul, şi în primul rând Sfânta Euharistie, e actualizarea lui Hristos în scopul de a parcurge cu fiecare credincios şi cu întreaga comunitate creştină drumul parcurs de El în direcţia duhovnicirii, până la totală schimbare.

Mersul lui Iisus împreună cu noi prin istorie e asociat cu un continuu transfer de putere dinspre El înspre noi, din umanitatea Lui transfigurată în fiinţa noastră netransfigurată. Pe calea aceasta se pun temelii noi vieţii noastre şi suntem în stare să realizăm o viaţă nouă.

Dacă predica ne dă învăţătura despre viaţă, cultul, Sfintele Taine ne dau forţa necesară transpunerii în faptă a acestei învăţături. Dacă prin propovăduire, Biserica slujeşte credincioşilor punându-le în faţa credinţei datoriile fundamentale ale vieţii, prin cult, prin Sfintele Taine ea îi slujeşte în sensul că îi sfinţeşte, adică îi eliberează de păcat, de egoism, de tirania instinctelor, dându-le totodată puterea de a împlini în mod consecvent poruncile lui Hristos, care nu sunt altceva decât chemări ale vieţii noastre, în plenitudinea ei.

Dar Biserica nu-şi poate limita activitatea numai la folosirea propovăduirii şi a cultului. Deşi activităţile acestea sunt de neînlocuit, totuşi Biserica este chemată să participe într-un mod mai direct la slujirea omului. Problemele cu care se confruntă societatea noastră de azi sunt atât de multe şi complicate, încât pentru rezolvarea lor e necesară o mare concentrare de forţe şi înţelepciune. Şi aici rolul bisericii este mare şi cerut.

Două sunt motivele pentru care Biserica nu-şi poate limita slujirea prin predică şi cult.

Primul este că Domnul nostru Iisus Hristos lucrează nu numai în Biserică, dar şi dincolo de "altarul" ei. Oriunde se pune la cale şi se realizează un bine, oriunde se duce lupta împotriva nedreptăţilor, a sărăciei, a foametei, a ignoranţei etc., acolo e prezent activ şi Domnul Hristos. Unde e prezent Hristos, însă, acolo trebuie să fie şi mărturisitorii Lui, credincioşii. Să fim prezenţi nu formal, nu fizic, ca să facem act de prezenţă, ci să fim lângă Iisus, împreună cu El, cu întreaga noastră putere morală şi spirituală, cu tot elanul şi cu toată capacitatea noastră de jertfă. A fi împreună cu Hristos, înseamnă a sluji împreună cu El oamenilor.

Un al doilea fapt care obligă Biserica, împreună cu fiii săi, să fie prezentă la nevoile, necazurile oamenilor, este legea iubirii.

Caracteristica esenţială a iubirii creştine este dragostea dăruirii nelimitate în slujba omului.

Ca iubire, iubirea creştină e iubire la modul divin. Adică o iubire care se răsfrânge asupra tuturor, fără deosebire, şi în primul rând asupra celor în necaz, boală, sărăcie, primejdie. Iubirea creştină este aplecarea spre ceilalţi, scoaterea lor din izolare, din necaz, din blazare, din indiferenţă, din robia păcatelor şi patimilor; este stabilirea comuniunii cu ei, o readucere a lor pe drumul vieţii normale.

Iubirea creştină e promovarea celorlalţi la starea de oameni capabili să slujească la rândul lor altora, în spiritul aceleiaşi iubiri.

Mai mult, prin aspectul ei preventiv, iubirea obligă pe credincioşi să participe şi să lucreze cu toate mijloacele ei la eforturile în vederea creării unei societăţi în care să nu fie ură, răutate, hoţie, nedreptate, o societate care să ocrotească pe cei slabi, bolnavi, săraci, părăsiţi, uitaţi şi ocoliţi.

Slujirea Bisericii, practicată prin propovăduire şi cult, e de maximă importanţă. E foarte important ca un credincios să fie lămurit, luminat asupra comuniunii lui cu Dumnezeu, asupra scopului şi valorii vieţii, asupra a ceea ce trebuie să creadă şi să facă, după cum e de mare importanţă ca un credincios să fie eliberat de sub tirania păcatului, a egoismului şi să primească putere pentru o viaţă nouă.

La aceasta ne îndeamnă zilele acestea însemnate ale sfântului şi Marelui Post al Paştilor. Să intensificăm şi să împreunăm rugăciunea cu postul şi înfrânarea, căinţa şi mărturisirea păcatelor, împărtăşindu-ne cu Domnul în Sf. Cuminecătură şi să-i urmăm Lui prin credinţă lucrătoare în fapte de iubire. Să nu socotească nimeni că ni se cere săvârşirea unor fapte şi lucruri mai presus de puterile noastre.

Biserica ne cheamă, prin glasul Evangheliei, ca în întâmpinarea marelui praznic al Învierii Domnului să ne înnoim sufleteşte şi viaţa noastră creştină prin virtutea şi fapta care este "o cale mai presus de orice altă cale", izvorul virtuţilor creştine: dragostea de Dumnezeu şi Biserica Sa, dragostea slujitoare de oameni, de împlinirea lipsurilor lor, de înmulţirea bucuriilor lor şi ale noastre, ale tuturor.

Aşadar, să facem din viaţa noastră "liturghie după liturghie", slujirea Domnului şi slujirea omului, slujirea Bisericii şi slujirea familiei şi a societăţii în care vieţuim şi muncim.

Şi numai slujind în chip cu totul dezinteresat oamenilor, vom fi îndreptăţiţi să ne numim fiii lui Hristos. Ai lui Hristos cel care a venit nu "ca să i se slujească, ci ca El să slujească" credincioşilor, oamenilor, lumii. Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.