Predica

 #   2008 

Pr. Ion Cârciuleanu

Săvârşind "calea postului", ne aflăm azi în duminica a 3-a a acestui timp sfânt, aşezat de Sf. Biserică spre curăţire de patimi, spre înnoire sufletească, spre a ajunge să ne închinăm şi Sfintei Învieri.

Domnul Iisus Hristos, împreună cu sfinţii săi ucenici, mergea spre Cezareea lui Filip. Şi mergând aşa cu ucenicii pe drum, Mântuitorul îi întreabă: "Cine zic oamenii că sunt Eu?" Ucenicii au început să-I spună atunci felurite păreri ale oamenilor, cu privire la persoana Lui. "Unii zic, Doamne, că Tu ai fi Ioan Botezătorul care a înviat din morţi; alţii zic că ai fi un prooroc".

"Dar voi cine spuneţi că sunt?", întreabă Domnul. Se face o clipă de tăcere. Ucenicii se uită unii la alţii şi apoi privirile tuturor se îndreaptă spre Petru. Acesta era cel mai în vârstă dintre ucenicii Domnului şi totdeauna obişnuia să înfăţişeze Domnului gândurile tovarăşilor săi. De aceea şi acum Apostolul Petru, înţelegând ce vor să-i spună ucenicii prin privirile lor, răspunse Mântuitorului: "Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu". Toate privirile Apostolilor căutau acum mai mult spre Iisus. El se opreşte, se întoarce, se uită pe rând la toţi apostolii şi privirea Lui se opreşte la urmă asupra lui Petru. Apoi grăieşte: "Ferice de tine Simone, fiul lui Ioania, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: Tu eşti Petru, şi pe această piatră (a mărturisirii tale) se va zidi Biserica Mea, şi toată puterea întunericului nu o va birui pe dânsa" (Mat. 16, 17-19). Mai departe, spune Sf. Evanghelie, a început Mântuitorul să-i înveţe pe Apostoli şi să le spună că "Fiul Omului trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe, de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari, şi să fie ucis şi a treia zi să învieze" (Mat. 16, 21).

Cuvintele lui Iisus au depăşit aşteptările apostolilor. Un astfel de Mesia nu le-a trecut prin minte niciodată! De aceea, privirile lor se îndreaptă, din nou, către Petru, ca Petru să vorbească mai departe cu învăţătorul în numele lor. Atunci Petru ia deoparte pe Mântuitorul "Şi a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ți milă de Tine, să nu Ți se întâmple Ție acestea! Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, Satano! Sminteală îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor" (Mat. 16, 22-23).

Evanghelia ne lasă să înţelegem că ceilalţi ucenici care erau mai departe urmăreau cu multă luare-aminte convorbirea aceasta tainică dintre Petru şi Iisus. Şi atunci, Iisus a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a rostit către dânşii nişte cuvinte care trebuie să pătrundă adânc în inimile noastre. Aceste cuvinte le-a spus pentru toţi oamenii şi pentru toate veacurile, pentru că ele ascund în ele taina mântuirii noastre. Care sunt cuvintele acestea? "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Mat. 16, 24).

Şi ca să pecetluiască şi mai mult adevărul acestor cuvinte, adaugă, lămurindu-le mai deplin: "că cine va vrea să-şi mântuiască sufletul, îl va pierde; dar oricine va pierde sufletul pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el".

Valoarea sufletului omenesc întrece valoarea lumii materiale întregi. Nimic nu poate da omul în schimb pentru sufletul său. De aici rezultă datoria fiecărui credincios de a se strădui din toate puterile ca, lucrând cu ajutorul harului primit în Sf. Botez şi în celelalte Sf. Taine, să câştige mântuirea sufletului său.

Şi care este adevărul care se cuprinde în aceste cuvinte? Să le citim din nou:"Dacă voieşte cineva să vie după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze". Deci, pentru a putea urma lui Hristos, e nevoie ca omul "să se lepede de sine".

"Lepădarea de sine" e greu de înţeles, întrucât aceasta cuprinde întreaga noastră fiinţă. Dar ca să descoperim acest "eu însumi", trebuie să ne cercetăm. Şi ca cercetarea să fie adevărată, trebuie facută cu conştiinţa luminată de adevărul lui Dumnezeu. Căci numai aşa, privindu-ne cu obiectivitate şi sinceritate, putem afla fără de greşeală cine suntem.

A te lepăda de sine, în înţelesul biblic, înseamnă a lepăda păcatul, patimile, aceste defecte umane, pe care lucrarea diavolului le-a adăugat la ceea ce Dumnezeu a lucrat bun, "după chipul şi asemănarea Sa". Aceasta ni se cere să lepădăm. A te lepăda de sine înseamnă a nu pune nimic mai presus de Dumnezeu şi de mântuirea ta, din ceea ce îţi oferă lumea. Toate sunt necesare în viaţă, bunurile, averea, familia etc., dar nimic nu trebuie pus mai presus de Dumnezeu şi de mântuirea sufletului tău.

Lepădarea răului, a patimilor şi a tuturor păcatelor nu înseamnă, însă, totul pentru a urma lui Hristos. Trebuie "să-ţi iei crucea ta".

A-ţi lua crucea înseamnă a suferi cu resemnare, şi chiar cu bucurie, toate ispitele şi necazurile ce se pun în calea urmării lui Hristos; înseamnă a "răstigni" patimile, a jertfi mândria şi slava deşartă atât de răspândite în firea omenească, mai ales în vremea noastră.

"M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, cel ce ne-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine" (Gol,. 2, 20).

"Mă laud în crucea lui Hristos", spune acelaşi apostol (Gol., 6, 14), pentru care suferinţa, "ghimpele" ce i s-a dat, reprezintă un mijloc de a se feri de ispita slavei deşarte şi a putea umbla pe calea mântuirii. Acelaşi apostol, revenind deseori asupra acestei teme, în epistolele sale zice: "Cei ce sunt ai lui Iisus şi-au răstignit firea pământească, împreună cu patimile şi poftele ei". Iată ce trebuie să răstignim! În lume sunt multe suferinţe. Sunt suferinţe care sunt roada păcatului. Dar sunt şi suferinţe care sunt arvuna unei împărăţii veşnice.

Sunt cruci şi cruci în lumea aceasta. Să ne gândim la cele trei cruci de pe Golgota. Crucea din mijloc reprezintă mântuirea; crucile din dreapta şi din stânga, ale tâlharilor, reprezintă ispăşirea păcatelor. Suferinţa aduce mântuire mai devreme sau mai târziu, dacă ştii pentru ce o porţi şi de la cine îţi este trimisă.

Acesta este drumul prin care crucea trece de la starea umană la sensul divin, de la starea de durere la cea de biruinţă, de la neputinţă la puterea de a călca moartea, căci aşa cântăm în momentul praznicului Învierii: "Cu moartea pre moarte călcând...". Crucea, în acest sens adânc, inaugurează era de început a mântuirii, a deschiderii perspectivei vieţii.

Crucea lui Hristos devine a noastră şi în loc să ne îngrozească, ne întăreşte, împărţind existenţa noastră în două: una ieri, a morţii, şi una azi, a vieţii, care întăreşte credinţa noastră în Învierea lui Hristos şi a noastră. "Ieri m-am îngropat cu Hristos, azi sunt mărit împreună cu El; ieri am murit cu El, azi mă alătur Învierii lui; ieri m-am îngropat cu El, azi mă scol cu El din somnul morţii", zice Sf. Grigore de Nazianz.

Crucea, în acest înţeles, îmbrăţişează lumea, dându-ne orientarea "lărgimii, lungimii, înălţimii şi adâncului iubirii Părintelui" (Efes, 3, 18), ne ajută "să cunoaştem iubirea lui Hristos" şi să ne umplem de "toată plinătatea lui Dumnezeu" (Efes. 3, 19).

Şi aşa cum spune un teolog apusean, numai cel ce este răstignit cu Hristos cunoaşte tensiunea acestei răstigniri şi înţelege "lăţimea, lungimea şi profunzimea" iubirii lui Dumnezeu.

La picioarele crucii, Ioan, "ucenicul iubirii", primeşte pe Maica Domnului, ca şi noi să devenim fii ai Maicii Domnului, prin urmare ai lui Iisus Hristos, în Biserica pe care deja Maica Sa şi Ioan o reprezentau. Astfel, crucea este temelia Bisericii, Pomul Raiului, copacul sub care ne adăpostim şi ne hrănim pentru viaţă.

Ca semn al iubirii lui Dumnezeu, crucea este purtătoare de putere, este arma credincioşilor asupra răului: "Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ne-a dat nouă...". Crucea este altarul de jertfă a lui Iisus, care uneşte cerul cu pământul, pe om cu Dumnezeu. Pentru aceasta este semnul biruinţei, stema sau steagul biruinţei lui Hristos.

Aşa cum Mântuitorul pe cruce a biruit păcatul şi moartea, prin coborârea la iad şi Înviere, la fel credinciosul biruie prin semnul crucii uneltirile celui rău.

Semnul Sf. Cruci, atingerea şi sărutarea ei implică prezenţa lui Hristos cel răstignit şi mai ales puterea prin care diavolul a fost biruit. De aceea, Sf. Cruce, în viaţa Bisericii ortodoxe şi în evlavia credincioşilor, este o armă asupra diavolului. Sfânta cruce nu este niciodată separată de Hristos şi de opera Sa mântuitoare, ci dimpotrivă, însoţeşte toate actele de cult, ca forme vizibile de legătură între om şi Dumnezeu.

Întreaga viaţă liturgică este marcată de prezenţa Sfintei cruci în dublul ei aspect: spiritual - altarul de jertfă al Domnului, care se actualizează cu fiecare Sf. Liturghie -, şi material, adică obiect de cult purtător de har şi putere în lupta cu păcatul.

Mai întâi, biserica, locaş de închinare, este edificată pe cruce, temelie stând o cruce însoţită de o candelă aprinsă; forma arhitecturală este, adesea, o cruce. Pe cupolă sau turlă, crucea străjuieşte, ca un scut şi pavăză a întregului edificiu sfânt şi a celor ce intră în el, iar de acolo, a întregului ţinut.

Sânta Liturghie începe cu binecuvântarea treimică în chipul Sfintei cruci, ca mărturisire a rolului ei în realizarea comuniunii cu cerul. Toate binecuvântările se fac cu semnul sfintei cruci, iar pe altar, sfânta cruce cu sfânta Evanghelie stau mărturie a Golgotei şi Sfântului mormânt, izvor al învierii noastre.

Atât de important este locul sfintei cruci, ca obiect liturgic, în viaţa creştină, încât toate slujbele se săvârşesc prin însemnarea şi binecuvântarea cu ea. Este o implicare a Crucii lui Hristos în viaţa noastră, izvor de putere din puterea cu care El a biruit pe "începătorul" răutăţii şi toată lucrarea sa.

Din locaşul de închinare, de pe Sfânta Masă şi din alte locuri liturgice, sfânta cruce trece în viaţa credincioşilor. Din baia botezului şi a ungerii cu Sfântul mir şi până la mormânt, sfânta cruce marchează etapă cu etapă creşterea noastră duhovnicească, apărându-ne de primejdii şi întărindu-ne în lupta cu ispitele şi păcatele.

În sfârşit, tot sfânta cruce ne va vesti "ziua cea mare", când Domnul va veni pe norii cerului, cu "semnul său" (Mat. 24, 30).

În clipa aceea, razele strălucitoare ale crucii lui Hristos se vor împărţi "din belşug" celor ce în viaţă "crucea ca jugul au luat" şi Lui au urmat cu credinţă.

Pentru acestea, în imne, în cântări şi rugăciune, mulţumindu-i Domnului cu orice moment şi mai ales cu ocazia sărbătorilor Sf. Cruci: 1 august - arătarea Sf. Cruci; 14 septembrie - Înălţarea Sf. Cruci; Duminica a treia din post, pecetluindu-ne în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, mărturisim iubirea lui Dumnezeu pentru om şi ne întărim cu puterea crucii, zicând: "Bucură-te, toiagul cel tare ce ai sfărâmat uşile iadului! Bucură-te, cheia împărătească ce ai deschis uşa raiului!" Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.