Predica

 #   2009 

Pr. Ion Cârciuleanu

Adevărata pocăinţă


În a doua duminică a sfântului şi marelui post, Sfânta Biserică ortodoxă face pomenirea cea cu laude a Sfântului Grigorie de Palama, care a fost episcop în Tesalonic pe la jumătatea veacului al paisprezecelea al erei creştine. Pomenind pe Sf. Grigorie de Palama, Biserica vesteşte cu glas de bucurie că bună este lucrarea cea de mântuire săvârşită şi apărată de Sf. Grigorie de Palama, adică rugăciunea după rânduială cerută.

Darul lui Dumnezeu se dă celui ce îl cere în rugăciune. Cu această încredinţare să ne străduim întru înmulţirea rugăciunii, iar temei pentru aceasta să ne fie însăşi dumnezeiasca Evanghelie a vindecării slăbănogului din Capernaum.

Sfântul evanghelist Marcu spune că fiind Mântuitorul în Capernaum, s-a adunat la el mulţime de oameni, aşa încât nu mai era cu putinţă să intre cineva în casa în care se găsea Domnul şi propovăduia cuvântul de învăţătură. Era în Capernaum un om slăbănog, care zăcea pe pat de mult timp. Pe acesta l-au adus la Iisus patru oameni, dorind să-l înfăţişeze înaintea Lui spre vindecare, dar erau împiedicaţi de mulţimea ce era adunată.

Stăruitori în dorinţa de a înfăţişa pe cel bolnav înaintea Domnului, nu s-au descurajat de mulţimea ce era în faţă, ci l-au urcat pe acoperişul casei şi, apoi, au desprins acoperişul unde se afla Iisus şi au coborât targa cu paraliticul, chiar în faţa Domnului Hristos.

Lucrul acesta dovedeşte stăruinţa pe care o aveau cei patru inşi care îl purtau pe slăbănog. Aceştia ar fi putut să renunţe când au văzut mulţimea adunată; ar fi putut să găsească o altă rezolvare a dorinţei lor; ei, însă, n-au mai amânat, n-au mai căutat o rezolvare uşoară ci au făcut tot ce le-a fost în putinţă.

Sigur, pentru noi, când auzim această istorisire, în care se spune că aceşti patru purtători ai slăbănogului s-au urcat cu el pe casă şi apoi au descoperit casa, lucru pare cu neputinţă de înţeles. Noi gândim la construcţii de case ca cele din vremea noastră, sau ca cele din locurile noastre. Pierdem din vedere că prin ţinuturile prin care a propovăduit Mântuitorul, casele erau mici şi nu au acoperiş ascuţit, ci sunt în aşa fel construite, încât pe acoperiş se poate sta, acesta fiind drept, căci din cauza căldurii, acolo stau oamenii mai ales seara. E uşor de ajuns pe acoperiş, căci după cum se ştie, în acest loc se putea urca pe două scări, una din casă, iar alta din curte, ducând fiecare pe podul acoperişului. De bună seamă că aceasta nu se putea face cu uşurinţă când era vorba de transportat un bolnav. Tocmai aici se vede râvna, hotărârea celor patru, care duceau pe slăbănog. Ei ţineau cu orice preţ să-l pună fără întârziere înaintea lui Iisus. Prin aceasta, ei se fac, pentru noi, pildă de stăruinţă, pildă de jertfelnicie.

Când Domnul Iisus a văzut credinţa lor, a zis paraliticului: "Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale" (Marcu 2, 5). Dar unii dintre cărturarii şi fariseii care erau de faţă cugetau întru sine: "Acesta grăieşte asemenea hule, căci cine poate ierta păcatele, decât numai Dumnezeu? Iisus, cunoscând ce gândeau aceştia, le-a zis: de ce cugetaţi cele viclene în inimile voastre? Oare ce este mai uşor a zice: Iertate îţi sunt păcatele tale, sau: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are pe pământ putere de a ierta păcatele, ţie îţi zic: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă, mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi ridicându-şi patul a ieşit înaintea tuturor, încât se spăimântau toţi şi lăudau pe Dumnezeu, zicând că niciodată n-au văzut aşa" (Marcu 2, 5-12).

Prin aceasta s-a arătat spre dovedire că amândouă cuvintele sunt cu putinţă a se împlini de către Fiul lui Dumnezeu, care are putere asupra sufletului şi trupului nostru, lucru pe care l-au văzut toţi cei care erau de faţă.

Este de mare importanţă pentru mântuirea noastră să reţinem că înainte de a vindeca trupul, Fiul lui Dumnezeu a vindecat sufletul, arătând că şi noi avem datoria să căutăm, mai întâi, mântuirea sufletului.

A statornicit Mântuitorul printre cele spuse şi legătura dintre suflet şi păcat, căci înainte de a ridica suferinţa a ridicat pricina ei, de vreme ce a zis: "Iertate îţi sunt păcatele tale". Că adeseori între suferinţă şi păcat este o strânsă legătură, a arătat Fiul lui Dumnezeu şi în altă împrejurare, când, după ce l-a vindecat pe un alt slăbănog - pe cel de la scăldătoarea Vitezda -, întâlnindu-l pe acesta în templu, i-a zis: "Iată, te-ai făcut sănătos. Nu mai păcătui, ca să nu ţi se întâmple şi mai rău" (Ioan 5, 14).

Aceste dumnezeieşti cuvinte definesc în mare parte cauza bolilor trupeşti şi sufleteşti: păcatul! Păcatul este cauza suferinţelor noastre, iar boala efectul lui. Această buruiană otrăvitoare, acest microb care roade la temelia vieţii omeneşti, trebuie ars în flăcările credinţei prin mijlocirea rugăciunii, care ne apropie de Dumnezeu.

"Păcatul este moartea sufletului nemuritor", zice Sf. Vasile cel Mare. Iar Fericitul Augustin numeşte păcatele "râie detestabilă", prin care frumuseţea sufletului se mânjeşte şi chipul lui Dumnezeu din om se deformează. Prin păcate, ne zice el, creşte tot mai mult orbirea sufletului, iar iubirea către Dumnezeu se răceşte din ce în ce mai mult.

Din însuşi modul cum s-a desfăşurat minunea vindecării slăbănogului (paraliticului) din Capernaum, s-a putut constata că între cele două puteri pe care le poseda Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu - puterea de a vindeca bolile şi puterea de a ierta păcatele -, infinit mai mare era puterea iertării păcatelor. Acest adevăr era viu în conştiinţa poporului evreu, deoarece darul de a vindeca bolile l-au avut înVechiul Testament şi unii prooroci, ca Ilie şi Elisei, în timp ce puterea de a ierta păcatele n-a avut-o nimeni dintre oameni, ci numai Dumnezeu. Pentru că păcatul este o răutate aşa de mare, o greutate de neînchipuit, din cauza a trei motive, cum spun Sf. Părinţi: întâi, este o insultă faţă de Dumnezeu, apoi, insulta lui este infinită faţă de harul divin care este fără margini, şi pentru osânda veşnică, de asemeni fără sfârşit şi ea.

Pentru aceasta a venit Domnul Iisus Hristos şi a plătit pentru întreg neamul omenesc preţul păcatului şi prin jertfa Sa ne-a răscumpărat, ne-a mântuit din robia păcatului.

Fiecare păcat înseamnă o poticnire şi o nouă greutate ce apasă pe conştiinţa omului care se trudeşte să străbată cărările vieţii şi să ajungă la porţile veşniciei.

"Păcatul este universal şi are o realitate psihologică ce nu poate fi tăgăduită" (V. Felea, Pocăinţa, p. 2).

În adâncurile conştiinţei omeneşti, se poate desluşi ecoul unei vreri, care freamătă de dorinţa de eliberare de sub tirania păcatului.

Mântuitorul a încredinţat această putere de iertare a păcatelor urmaşilor săi: - apostolii -, iar prin ei episcopilor şi preoţilor, pentru ca prin El să continue în lume lucrarea dumnezeiască de mântuire de păcate.

Aşadar, cele două Sfinte Taine - preoţia şi mărturisirea sau spovedania -, instituite de Mântuitorul şi încredinţate Sfintei Sale Biserici dimpreună cu celelalte sfinte taine sunt strâns legate laolaltă, deoarece iertarea păcatelor, prerogativă exclusiv dumnezeiască, se dă celor ce se pocăiesc numai prin preoţi, cărora Mântuitorul le-a împărtăşit această putere prin Taina Hirotoniei.

Puterea de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, mai întâi Mântuitorul a făgăduit-o Apostolilor din Cezareea lui Filip (Mat.

16, 19), iar mai târziu făgăduinţa aceasta a fost dată efectiv după învierea Sa din morţi, când, arătându-li-se, a suflat asupra lor şi le-a zis: "Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20, 22-23).

Mântuitorul Iisus Hristos a instituit prin aceasta Taina Spovedaniei, deoarece universalitatea păcatului, chiar după curăţirea de păcatul strămoşesc prin Taina Sf. Botez, este un fapt de netăgăduit. Psalmistul zice: "Căci iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea" (Ps. 13, 5). Dreptul Iov spune: "Nu este om fără păcat, de ar fi trăit o singură zi" (Iov 14, 4-5), iar proorocul Isaia zice: "Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nu este măcar unul" (Isaia 53, 6).

În această privinţă Sf. Ioan, în prima epistolă ne spune: "Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi" şi mai departe ne îndeamnă: "Dacă ne mărturisim păcatele El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate"(I Ioan 1, 8-9). De aceea, când Hristos iartă păcatele El vindecă, de fapt, sufletul omului de înstrăinarea şi depărtarea sa faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

Numai sufletul omului vindecat de păcate şi patimi păcătoase, egoiste poate iubi cu adevărat pe Dumnezeu şi pe aproapele. În sensul acesta, Sfânta Taină a spovedaniei sau mărturisirii şi iertării păcatelor este o lucrare, o taină sfântă de refacere a legăturii de iubire dintre omul credincios şi Dumnezeu, pe de o parte şi dintre credincios şi oamenii săi pe de altă parte. Prin Sfânta taină a spovedaniei, a mărturisirii sau a împăcării cu Dumnezeu şi Biserica, credinciosul care regretă păcatul, îl mărturiseşte şi se străduieşte să nu-l mai săvârşească, face deodată experienţa sfântă a iertării, eliberării şi a vindecării sufletului său, pentru a putea pune început bun noii sale vieţii.

Taina pocăinţei este răstignire a egoismului şi a tuturor păcatelor din noi şi în acelaşi timp înviere şi bucurie a sufletului. În credinţa noastră ortodoxă, cine ştie să se pocăiască şi să se spovedească, cu adevărat, la preotul duhovnic, simte cât de aproape este de Împărăţia lui Dumnezeu, de inima care caută iertare şi vindecare la Dumnezeu, potrivit îndemnului şi făgăduinţei: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu" (Mat. 7, 4) sau "Bucurie mare se face în ceruri când un păcătos se pocăieşte" (Luca 15, 7).

Sfânta Spovedanie, numită şi mărturisire, este una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii lui Hristos, de aceeaşi importanţă pentru mântuire ca şi Sfântul Botez. Pentru aceasta, spovedania se mai numeşte şi "al doilea botez". Căci Botezul spală şi iartă, pe lângă păcatul strămoşesc, toate păcatele făcute de la naştere până în clipa săvârşirii lui. Iar Taina Mărturisirii dezleagă şi iartă toate păcatele făcute de la Botez şi de la ultima spovedanie, până în clipa mărturisirii.

Iată de ce Sfânta noastră Biserică ne adresează chemarea de a nu nesocoti această Sfântă Taină, şi ne îndeamnă să venim în grabă la scaunul mărturisirii, spre a ne curăţi de păcate. Ea ne este dată ca o uşă de intrare (de mântuire) prin care fiecare îşi găseşte propria cale spre mântuire, beneficiind de aceste mijloace pe care Hristos le-a dat numai Bisericii, este o necesitate pentru viaţa credincioşilor.

Biserica se naşte pentru a fi continuatoarea şi plinitoarea operei de mântuire a Domnului nostru Iisus Hristos sub dublul ei aspect: de posesoare a sfintelor învăţături evanghelice pentru lucrarea mântuirii noastre şi de uşă de intrare pentru a întâlni lucrarea sfintelor taine.

Biserica este singurul loc de întâlnire în care sufletul îl găseşte pe mântuitorul său. Şi din aceasta rezultă marea posibilitate pe care cel credincios o are de rezolvat în toată libertatea: ori va intra pe uşă, depăşindu-se pe sine în întâlnirea cu Hristos, ori nu va intra, lucrând împotriva sa şi lipsindu-se de mântuire.

De aceea Biserica ne reactualizează chemarea lui Hristos: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni" (Mat. 11, 28). Aceasta este o chemare universală, pentru toţi, tuturor fiindu-le deschisă uşa mântuirii. Biserica este primitoare, cu dragoste şi căldură, în dorinţa "ca toţi să fie una" (Ioan 17, 21), cum se roagă însuşi Mântuitorul. Sub această ocrotire a Domnului Hristos, Biserica oferă fiecărui creştin certitudinea mântuirii pentru că ea este în Hristos şi Hristos în Biserică. Şi de aceea putem spune că e singura şi nimic altceva nu poate să-l pună pe om în comuniune cu Dumnezeu, cum scrie în Faptele Apostolilor: "Şi întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat întru oameni, în care să ne mântuim noi" (Fapt. Apost. 4, 12).

Auzind aceste cuvinte, să întărim şi mai mult convingerea că dragostea şi mila lui Dumnezeu pentru noi a fost aceea care a dat tuturor ca uşă spre mântuire Biserica, şi nu cere altceva decât pocăinţă şi abţinere de la păcate, pentru a face loc dragostei de Dumnezeu şi de oameni. Vremea marelui post al Paştelui, rânduită de Biserică ne îndeamnă să ne îndreptăm fiecare spre scaunul mărturisirii, să facem înaintea preotului duhovnic o mărturisire din îndemnul sincer şi puternic al conştiinţei, cu părere de rău pentru faptele rele pe care le-am săvârşit, să făgăduim că de aici înainte ne vom strădui din toate puterile noastre să nu mai săvârşim astfel de păcate.

Şi atunci vom auzi, în cuvintele de dezlegare rostite de preot: "Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos să te ierte, fiule, şi să-ţi lase ţie toate păcatele. Şi eu nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh", şi vom simţi în conştiinţa noastră cuvintele adresate de Mântuitorul slăbănogului: "Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale". Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.