Predica

 #   2007 

Pr. Ion Cârciuleanu

Postul creştinesc


Începem de mâine sfântul şi marele post al Paştelui. Păşim cu credinţă şi smerenie aşteptând de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre şi mântuirea sufletească.

Păşim cu inimile încălzite şi cugetele întărite de dulceaţa sfintelor cântări ale Triodului, care cu trei săptămâni mai înainte ne cheamă în taina utreniei: "uşile pocăinţei deschide mie, Dătătorule de viaţă. Că mânecă duhul meu la biserica Ta cea sfântă".

De aceea, pentru a ne putea apropia cu vrednicie de marele post, biserica a căutat să ne pregătească sufleteşte în mod deosebit.

Mai întâi, în prima duminică a Triodului, ne-a învăţat cum să ne rugăm, cum să putem obţine acea hrană spirituală a sufletului după care tânjeşte sufletul nostru.

Ne-a aşezat în faţa ochilor sufleteşti parabola vameşului şi a fariseului - cei doi oameni reprezentativi pentru noi -, care, îndemnaţi să se roage şi să comunice cu Dumnezeu, vin în templul Său ca să-L cinstească, să-L onoreze cu fiinţa lor, să se dăruiască şi să se contopească în rugăciune cu Dumnezeu. Am văzut ţinuta mândră a fariseului, cunoscător al legii şi împlinitor al poruncilor lui Dumnezeu date prin Moise. Sigur de sine, stăpân pe viaţă şi pe sufletul său, sfidând pe toţi, pe oameni şi chiar pe Dumnezeu, în loc de rugăciune de iertare, el se laudă. Am văzut smerenia vameşului îndurerat, îngenuncheat în colţul templului, i-am simţit bătaia din piept şi am simţit cu toţii lacrimile sale fierbinţi, care ne-au înduioşat. Am cules de pe buzele lui arse de păcat cuvintele rugii sale fierbinţi ce implorau iertare şi împăcarea liniştită cu creatorul.

El nu se lăuda cu nimic, nu se mândrea cu nimic, ci se umilea, plângea şi se ruga cu lacrimi de căinţă lui Dumnezeu să aibă milă, zicând: "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului". Iar cuvintele picurate din gura Mântuitorului Hristos la sfârşitul parabolei, se înscriu ca un "adevăr divin" lăsat nouă, tuturor credincioşilor, că zice: "Cel ce se înalţă se va smeri şi cel ce se smereşte se va înălţa".

Parabola, pe lângă faptul că anunţă o nouă relaţie şi dă o nouă valoare rugăciunii făcute cu smerenie, ridică virtutea umilinţei pe treptele cele mai înalte ale spiritualităţii.

Icoana "fiului risipitor", care se întoarce acasă la tatăl său, procesul sufletesc adânc petrecut în cugetul său, mustrarea de conştiinţă şi hotărârea de a se întoarce acasă, toate acestea care merg până la acceptarea pierderii dreptului de a se mai numi "fiu al tatălui său" şi "moştenitor al dragostei sale", ne-au lăsat şi nouă, în fiinţa noastră, amărăciunea unor clipe petrecute în viaţă dincolo de voia lui Dumnezeu. În cuvintele: "Tată, am greşit" se cuprinde întreaga istorie a dorului de mântuire, întreaga frământare a veacurilor, toate luptele purtate pentru propăşirea credinţei creştine şi imaginea măreaţă a tuturor credincioşilor dornici de mântuire, ce-şi ridică, de veacuri, braţele spre ceruri implorând de la Dumnezeu iertarea şi mântuirea, zicând: "Tată, am greşit".

În acelaşi timp, alergarea tatălui înaintea fiului ce se întoarce acasă, îmbrăţişarea lor, hainele noi, inelul aşezat din nou pe deget - semnul cinstei şi al puterii, sacrificarea viţelului celui mai bun, bucuria generală din întregul cămin, toate acestea aureolează fericit cu nimbul iubirii de părinte legea firească a omenirii. Ele ne duc cu gândul la mărturisirea făcută de Mântuitorul când spune "că bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte".

Cuprinsul Sf. Evanghelii ce s-a citit în biserică duminica trecută ne arată cum va fi judecata cea înfricoşătoare de apoi, sfaturile milei creştine care trebuie să împodobească sufletul fiecărui creştin. De o măreţie fără seamăn, această icoană a judecăţii celei înfricoşate cere din partea credincioşilor ca valorile morale şi ale iubirii creştine să fie împlinite în mod dezinteresat, împlinirea poruncilor ce izvorăsc din dragostea pentru aproapele, mila, ajutorul, înţelegerea, jertfa.

Duminica de astăzi, dinaintea sfântului şi marelui post, a izgonirii lui Adam din rai, ne dă imaginea îndurerată a clipei când prima pereche de oameni - Adam şi Eva - părăsesc paradisul, cea mai tristă zi din istoria omenirii, după credinţa noastră creştină.

Această pedeapsă dată pentru călcarea poruncii divine, însoţită de blestemul dat de Dumnezeu primilor oameni, cu urmările lui: munca în sudoarea frunţii pentru câştigarea existenţei, naşterea de prunci în dureri, blestemul ca pământul să nu mai dea roade ca până atunci, şi moartea, toate sunt lăsate posterităţii sub denumirea păcatului originar (strămoşesc). În acelaşi timp s-a hotărât şi posibilitatea mântuirii prin făgăduinţa "că urmaşul femeii va zdrobi capul şarpelui".

Pentru realizarea operei împăcării cu Dumnezeu, pentru reinstaurarea omului în starea cea dintâi, s-a desfăşurat întreaga iconomie a mântuirii, care s-a desăvârşit prin întruparea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin jertfa sa pe cruce şi Învierea sa. La temelia acestei opere este iertarea, ca una din condiţiile mântuirii.

De aceea, azi, sfânta noastră Biserică, dându-ne un fragment din predica Mântuitorului, ţinută pe munte, ne arată care sunt cele mai bune metode de a căpăta iertarea păcatelor noastre, cele mai bune arme de a câştiga cerul. Iertare, post şi milostenie - iată o treime din fapte bune, cu ajutorul cărora putem străbate această vreme sfântă făcând adevărata pocăinţă. Este o strânsă legătură între aceste trei fapte bune căci "în zadar posteşte cel ce urăşte pe fratele său. În zadar posteşte cel ce nu-şi deschide inima spre fratele său în lipsuri şi suferinţă. Cel ce le uneşte pe aceste trei şi le împlineşte, face adevărata pocăinţă".

După ce ne-a arătat cum să ne rugăm şi ne-a dat rugăciunea Tatăl nostru, rugăciunea domnească (Mat. 6, 10-13), a accentuat problema iertării aproapelui drept condiţie a iertării noastre, căci cine este fără de păcat? În acest raport Mântuitorul ne arată că iertarea şi mântuirea nu pot veni decât prin aproapele nostru, viaţa noastră viitoare depinde nu atât de noi, cât de aproapele nostru, căruia trebuie să-i iertăm ceea ce ne-a greşit. Şi ce frumos lucru este ca să te poţi cunoaşte pe tine însuţi şi să cunoşti şi pe alţii! A ierta în sensul creştin nu înseamnă a ierta numai greşelile mici, nici a ierta astăzi şi mâine nu.

Măsura iertării o arată Mântuitorul în răspunsul pe care îl dă Sfântului Apostol Petru: "ci de 70 de ori câte 7", adică ori de câte ori ar fi greşit cineva, suntem datori să iertăm fără a hotărî numărul greşelilor (Mat. 18, 21-22).

Jertfa Domnului Iisus, pe lângă că este expresia cea mai desăvârşită a iubirii divine faţă de omenirea căzută (Ioan 3, 16), ea este şi un act de răscumpărare, inclusiv de iertare, făcut din partea lui Dumnezeu, "prin sângele Lui şi iertarea păcatelor" (Efes 1, 7).

Iertarea poate fi considerată aici ca început al mântuirii noastre.

Împăcare definitivă fără iertare, nu există, precum nu există nici iertare fără jertfă. Măsura iertării este jertfa. Iertarea cu atât mai mult îmbracă haina desăvârşirii, cu cât are mai mult preţ de jertfă.

Jertfa de pe Golgota a fost şi este cel mai mare act de iertare, care îşi profilează luminile dincolo de veacuri şi e în stare să trezească la viaţă întru Hristos toate conştiinţele căzute în derută.

Deci viaţa noastră capătă un caracter social. Ea merge până la sacrificiu şi se încadrează în opera de slujire a oamenilor.

Dar iertarea din partea lui Dumnezeu a păcatelor noastre este condiţionată, între altele, de iertarea din partea noastră a greşelilor aproapelui nostru. Căci aşa ne învaţă Iisus în rugăciunea Tatăl nostru: "Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" (Mat. 6, 12).

Iată deci, că iertarea ni se prezintă aici sub raportul reciprocităţii.

"Iertând altora, vouă înşivă daţi iertare", spune Sf. Ioan Gură de Aur. Iertarea în creştinism primeşte pentru prima dată acest caracter condiţionat.

Cât de minunată poate fi imaginea acelui moment, când, ascultând de glasul Sfintei Evanghelii, vom merge spre fratele nostru "om" cu mâna întinsă, cu surâsul pe buze şi cu inima plină de dragoste! Şi să ştim că în persoana aproapelui nostru găsim pe Hristos! El este cel ce ne va primi şi ne va mângâia, cel ce ne va învăţa ce să facem atunci când cineva dintre oamenii noştri ne va face să suferim. Ne va învăţa să ascultăm sfaturile acestea care ne vor face să câştigăm împărăţia cerurilor: totdeauna aceleaşi, totdeauna sfinte, totdeauna măreţe - să faci, să rabzi şi să iubeşti.

În continuare, Sf. Evanghelie de azi, la începutul postului celui mare, ne arată conţinutul şi sensul adevăratului post, pentru ca, bine şi corect înţelegându-l, să-l putem săvârşi spre folosul nostru sufletesc şi trupesc.

În timpul postului, fariseii şi cărturarii, pentru a avea laudă de la oameni, ei îşi smoleau feţele, umblau nespălaţi, cu părul nepieptănat şi trişti, ca şi cum erau gata să cadă de foame şi de priveghere. Erau admiraţi de masele necunoscătoare şi prin aceasta comiteau cea mai gravă încălcare a respectului faţă de porunca de a posti. De aceea, Mântuitorul, căutând să arate încă o dată puritatea şi frumuseţea postului, în cuvintele Sf. Evanghelii de azi zice: "Când postiţi nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun vouă, îşi vor lua plata lor". Şi adresându-se ucenicilor, şi prin ei şi nouă, zice: "Tu, însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta spală. Ca să nu te araţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, care vede toate în ascuns şi-ţi va răsplăti ţie" (Mat. 6, 16-17). Prin urmare, prin aceste cuvinte ale Domnului Iisus, reiese că valoarea cade pe aspectul spiritual (duhovnicesc) al postului, adică întărirea puterilor sufleteşti asupra poftelor trupeşti.

Dacă nu avem în vedere, în practicarea postului, aspectul lui spiritual, atunci partea lui materială nu poate avea decât valoarea unui regim alimentar, pe care ni-l recomandă medicina, dar este lipsit de valoarea lui religios-morală. Adevăratul post este la fel cu rugăciunea, prin ferirea de mândrie, cu multă mulţumire sufletească şi cu încredere puternică în ajutorul lui Dumnezeu. În afară de aceasta, prin post omul îşi înfrânează mai uşor poftele trupeşti; este un act de voinţă, care arată dominaţia asupra instinctului de hrană şi asupra poftei şi plăcerilor legate de acest instinct; este expresia pocăinţei pentru păcate; este o jertfă bine primită la Dumnezeu; este un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu (Învăţătura de credinţă ortodoxă, Bucureşti, 1952, întrebarea 293).

Deci, postul este o jertfă, o înfrânare a ta proprie, o biruinţă asupra omenescului trecător. El trebuie desăvârşit în taina vieţii şi a sufletului, este un act de intimitate spirituală, o bucurie. Şi dacă postul şi rugăciunea noastră sunt întărite de o jertfire a firii noastre, să ascultăm glasul divin ce spune: "milă vroiesc şi nu jertfă", dorind să ne arate că dragostea pentru aproapele întrece orice act de cult, act formal, şi prin urmările ei se adresează direct lui Dumnezeu.

În felul acesta înţelegând şi practicând postul, ne vom lumina mintea, ne vom curăţi sufletele şi trupurile de toată patima şi întinăciunea, ne vom înălţa duhovniceşte la Dumnezeu şi vom ajunge să ne facem vrednici de lumina învierii lui Hristos.

În încheierea Sfintei Evanghelii, Mântuitorul trece de la înfrânarea de la simţurile trupeşti la înfrânarea de la pofta pentru bunurile lumeşti, în sensul că omul credincios să nu fie preocupat numai de strângerea averilor materiale şi să le considere ca singurul scop al vieţii. Nu condamnă acestea, ci biciuieşte abuzul, specula, hoţia, nedreptatea. Prin cuvintele: "Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică, hoţii le sapă şi le fură, ci vă adunaţi vouă comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă, nici nu le fură". Acesta trebuie să fie scopul în sine, comoara spirituală a creştinului, şi în acelaşi timp, comoara spirituală a unei comunităţi sau a unui popor. Dacă vom recunoaşte că acesta este scopul suprem al frământărilor şi al luptelor de o viaţă - formarea caracterului, înzestrarea fiinţei tale cu această comoară de virtute care te face să te cunoşti mai întâi pe tine şi de a-ţi curăţi fiinţa de interese minore şi egoiste, şi dacă vom recunoaşte că "mai presus de toate este fericirea, pacea şi mântuirea", atunci fiecare şi-a făcut datoria. Căci peste aceste realizări cad cuvintele Mântuitorului din Sf. Evanghelie de astăzi: "Unde este comoara voastră acolo este şi inima voastră". Prin aceste cuvinte Mântuitorul urcă inima omenească în cer şi coboară cerul în inima noastră. Comoara noastră să fie uşoară ca să poată urca şi preţioasă să poată fi primită de Dumnezeu.

Iată că acum, la începutul Sfântului şi marelui post al Paştelui, Biserica ne arată încă o dată ce să facem ca să ne mântuim, ce să facem să putem ridica firea noastră la echilibrul pierdut de primii oameni - la izgonirea lui Adam din rai; ce să facem ca să putem privi cu linişte, demnitate şi vrednicie lumina şi bucuria învierii; ce să facem cu viaţa, cu inima, cu comorile pe care, fireşte, le strângem într-o viaţă; ce să facem să ne mântuim.

De aceea, pentru a ne apropia cu credinţă, cu nădejde, cu demnitate de lumina învierii şi a mântuirii, să ridicăm privirea spre ceruri - sus, cât mai sus -, şi să avem pururi în faţă cuvintele sfinte: "unde este comoara voastră, acolo este şi viaţa voastră". Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.