Predica

 #   2007   2008   2009 

Pr. Ion Cârciuleanu

După ce am prăznuit duhovniceşte cele trei sărbători împărăteşti: Naşterea, Tăierea împrejur şi Botezul Domnului, alese prilejuri de renaşere şi primenire sufletească, Biserica a rânduit prăznuirea celui mai mare dintre sfinţii săi, Sfântul Ioan Înainte mergătorul şi Botezătorul Domnului (pomenirea lui se face de trei ori pe an).

Dintru început de la Sfinţii Părinţi - cum citim în sinaxarul Mineiului - s-a păstrat obiceiul ca a doua zi după Botezul Domnului să se facă pomenirea vieţii şi activităţii Sf. Ioan Botezătorul. Sfântul Ioan a fost, cronologic vorbind, cel din urmă prooroc al Vechiului Testament şi cel dintâi propovăduitor al lui Mesia, a fost epilogul Vechiului Legământ şi prologul celui Nou. El a fost piatra de hotar dintre cele două Testamente, "mijlocitorul Legii Vechi şi al celei Noi", el face legătura între Vechiul şi Noul Testament.

Sf. Ioan a fost Luceafărul care a străpuns întunericul şi a vestit apariţia "Răsăritul celui de sus", a fost zorile care s-au arătat după întunericul păcatului şi înainte de a apărea pe bolta existenţei pământeşti "soarele dreptăţii": Mesia cel mult aşteptat care a adus harul şi adevărul! Sf. Ioan a fost "pecetea proorocilor", cel mai mare prooroc pentru că a anunţat nu numai venirea lui Mesia, pregătind poporul pentru a-L primi ca izbăvitor al neamului omenesc - ca ceilalţi prooroci - ci, mai mult, el L-a prezentat şi arătat poporului pe Mesia - Hristos: "Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii" (Ioan 1, 29).

Însuşi Mântuitorul spune despre Sf. Ioan că a fost "mai mult decât un prooroc" şi "între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan" (Luca 7, 26-28).

Sf. Ioan a fost deci mai presus decât toţi oamenii, precum îl preamăreşte Biserica cântând: "Cel ce eşti mai presus decât toţi proorocii şi decât Apostolii Domnului... te-ai arătat lămurit plinirea legii începătura harului celui nou".

Sf. Ioan a fost trimisul, "îngerul Domnului"... îngerul legământului care a gătit calea Fiului lui Dumnezeu (Maleahi 3, 1); el a fost "mare înaintea Domnului - cum vestise îngerul preotului Zaharia - şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt" (Ioan 1, 6).

Ca fiu de preot, Ioan a primit dintru început o temeinică iniţiere în cele duhovniceşti. Cât timp a locuit cu părinţii, aceştia l-au învăluit în dragostea lor şi l-au ocrotit cu rugăciunile lor, cu atât mai mult, cu cât erau conştienţi de înalta misiune, căreia pruncul îi era destinat de sus, în acea vreme de început a epocii mesianice.

Retras apoi într-un ţinut relativ pustiu, spre apus de Marea Moartă şi gurile Iordanului, Ioan şi-a continuat pregătirea sub călăuzirea tainică dar reală a lui Dumnezeu. Aici el s-a îndeletnicit cu citirea Sfintelor Scripturi, cu postul, cu rugăciunea şi cu meditaţia. Viaţa în aceste locuri retrase, în permanent dialog cu Dumnezeu şi într-o oarecare măsură cu semenii, l-au ajutat să se lămurească deplin asupra misiunii ce avea de îndeplinit, l-a ajutat să-şi dobândească echilibrul interior şi o perspectivă clară.

Fiziceşte, proorocul contura un chip care, oricui îl privea, îi lăsa impresia de neşters a unui om de o neobişnuită tărie şi măreţie sufletească. Trupul slab de asceză, faţa suptă, ochii limpezi şi adânci vădeau pe omul al cărui centru de gravitaţie era mutat din afară spre zona adâncă a vieţii duhovniceşti.

Întreaga făptură a sfântului respira linişte, stăpânire de sine, un calm deplin şi radia unda învăluitoare a celui deprins să strălucească în vecinătatea lui Dumnezeu. Cuvântul său era blând dar şi energic; mustrător dar şi încurajator; aspru dar şi plin de căldură şi înţelegere; răscolitor dar şi liniştitor; subordonat unui înalt ideal, acela de a le deschide oamenilor inima pentru primirea lui Mesia, pentru participarea la viaţa cea nouă care avea să constituie conţinutul epocii mesianice.

Viaţa şi predica Sf. Ioan Botezătorul constituie un bogat şi însemnat izvor de învăţătură, de pildă şi chemare pentru totdeauna şi mai ales pentru noi cei de azi.

Dumnezu însuşi prin gura proorocului Maleahi îl prezintă pe Sf. Ioan ca trimis, ca martor, ca vestitor când zice: "Iată Eu trimit pe îngerul Meu care va găti cale înaintea feţei Mele (Maleahi 3, 1).

A fi mărturie sau martor înseamnă a aduce dovezi clare şi convingătoare în favoarea unei persoane, realităţi sau învăţături pentru stabilirea adevărului.

Şi Biserica l-a numit pe Sf. Ioan Botezătorul "mărturia Domnului" pentru că menirea întregii sale vieţi a fost să mărturisească oamenilor pe Hristos - Mesia cel aşteptat.

Pentru împlinirea acestui scop a trăit, a predicat, a lucrat şi a murit.

În Sf. Evanghelie după Ioan citim: "Fost-a om trimis de Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină" (Ioan, 1, 6-8), sau "Ioan mărturisea despre el: Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 1, 34).

Sf. Ioan a mărturisit pe Mesia, a fost mărturie a Domnului prin propovăduirea sa şi prin viaţa sa , alegându-şi un ţinut pustiu, unde a purtat o îmbrăcăminte aspră, sărăcăcioasă şi s-a hrănit ani de-a rândul cu lăcuste şi miere sălbatecă (Marcu 1,6).

Mesajul predicii Sf. Ioan era chemarea la pocăinţă: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Mat. 3, 2), aceasta era tema principală. Fiind trimisul lui Dumnezeu înaintemergător al Fiului Său trebuia să pregătească pe oameni prin pocăinţă pentru a primi pe Mesia. Sf. Ioan propovăduia apropiata venire a lui Mesia, îndemnând la lepădare de păcat. El îndemna la întoarcerea de la starea nefirească creată de păcat, la starea firească în Dumnezeu (Sfântul Ioan Damaskin), întoarcere de la păcat la Dumnezeu.

Pocăinţa înseamnă a-ţi da seama de păcat şi de greutatea lui şi apoi luarea hotărârii de îndreptare, de părăsire a vieţii păcătoase şi a trăi după voia lui Dumnezeu. Pocăinţa este schimbare prin "înnoirea minţii" (Romani 12, 2), schimbarea mentalităţii, o reaşezare a gândirii şi vieţii noastre în duhul lui Dumnezeu. Prin pocăinţă Sf. Ioan descoperă şi arată sensul şi dimensiunea autentică a căinţei ca putere extraordinar de mare de primenire sufletească, de renaştere a umanului din oameni. Pocăinţa a fost, deci, calea de pregătire pentru venirea împărăţiei mesianice. Sfintele Evanghelii ne păstrează doar câteva fragmente din propovăduirea Sf. Ioan, din care ne putem da seama că predica lui era hotărâtă. Mulţimii care îl întreba ce să facă pentru a se căi, el răspundea: "cel ce are două haine să dea celui ce n-are, şi cel ce are bucate asemenea să facă" (Luca 3, 11). Vameşilor le cerea să nu ia nimic mai mult decât ceea ce le era rânduit (Lc. 3, 13).

Soldaţilor de asemenea le atrăgea atenţia să nu asuprească pe nimeni, să nu pârască pe nedrept, şi să se mulţumească cu ce li se plăteşte (Lc. 3, 14).

Câteodată predica devenea aspră şi necruţătoare. "Pui de vipere, cine v-a spus vouă că veţi scăpa de mânia ce va să fie? Faceţi deci roade de pocăinţă" (Matei 3, 7-8) sau "Acum securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc"(Matei 3, 10); iar despre Mesia zice că "are lopata în mână şi va curăţi aria Sa şi va aduna grâul în hambare iar pleava o va arde cu foc nestins" (Mat. 3, 12).

Era o predică ce pătrundea până în adânc în sufletul ascultătorilor săi, era o propovăduire convingătoare, zguduitoare.

Pentru păcate, el mustra cu mare curaj pe oamenii de rând, pe soldaţi, dar şi pe regele Irod care trăia în fărădelege.

Se cuvine să amintim şi despre atitudinea proorocului faţă de farisei şi saduchei. Deşi le-a adresat cuvinte de aspră mustrare denunţându-le duplicitatea şi arătându-i ca pe unii care voiau să apară evlavioşi fără să fie în realitate, le-a lăsat, totuşi, şi lor o portiţă de salvare, îndemnându-i să facă roade vrednice de pocăinţă (Mat. 3, 8). Asprimea şi-a temperat-o cu îndemnul încurajator ca aceia, fariseii şi saducheii, să facă efortul de a ieşi din ipocrizia şi minciuna în care se complăceau şi să intre în rândul celor ce se căiesc, pregătindu-se astfel şi ei pentru primirea lui Mesia. Aşa au procedat şi procedează drepţii. Ei sunt aspri faţă de păcat, dar plini de înţelegere şi dragoste faţă de săvârşitorii lui. Ei suferă pentru cei ce îndură nedreptatea, dar, suferă şi mai mult pentru cei ce săvârşesc nedreptatea, căci aceştia sunt mai primejduiţi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Proorocul Ioan a cuprins în sfera misiunii sale pe toţi, pe toţi cei ce, de jos sau de sus se apropiau de el. Fără duritate, dar cu hotărâre sfântă, Ioan a denunţat egoismul, orgoliul, ipocrizia, nedreptatea, fărădelegea etc., înfierându-le ca pe o gravă abatere de la legea sfântă, dar şi de la firescul naturii omeneşti. În locul acestor păcate, Sf. Ioan s-a străduit să introducă smerenia, cumpătarea, sinceritatea, dragostea. Stăpânirea deplină asupra egoismului şi tentaţiilor materiei pe deoparte, iar pe de alta, reaşezarea spiritului la rang de cârmuitor al vieţii care nu se poate înfăptui cu deplin succes decât prin ascultare şi prin comuniune cu Hristos. Pentru noi proorocul Ioan Botezătorul constituie o şcoală înaltă de la care suntem chemaţi să învăţăm multe.

Am putea să ne întrebăm: Care este mesajul ce ni-l transmite viaţa şi activitatea de mărturisitor al Sf. Ioan Botezătorul? Prin cele douăzeci de veacuri creştine ce au trecut, străbate până la noi, creştinii de astăzi, ecoul propovăduirii Sf. Ioan, ca şi noi să facem fapte vrednice de numele de creştin. Să fim şi noi prin cuvântul şi fapta noastră nişte mărturisitori ai Mântuitorului Hristos, aşa precum însuşi a rostit înainte de a se înălţa la cer "şi voi îmi veţi fi martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului" (Fapte 1, 8). Iată că şi Mântuitorul ne porunceşte să fim martori ai Lui. Şi vom fi martori ai Lui numai dacă prin cuvintele şi viaţa noastră vom mărturisi credinţa noastră în Dumnezeu cel adevărat. De acest fapt depinde ţelul nostru suprem şi ultim - mântuirea noastră. Pentru aceasta Fericitul Augustin zice: Dumnezeu a voit ca nici un om să nu fie mântuit decât în măsura în care L-a mărturisit pe Iisus Hristos. Iar din cuvintele Mântuitorului nostru: "cel ce mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui celui din ceruri" - rezultă că mărturia noastră despre Hristos în această lume ajunge mărturisire a lui Hristos pentru noi înaintea lui Dumnezeu Tatăl.

Astăzi cu prilejul Prăznuirii Sf. Ioan Botezătorul se îndreaptă către conştiinţa noastră creştină marea întrebare: Suntem noi prin viaţa, faptele şi cuvintele noastre o mărturie pe care văzând-o cei necredincioşi să creadă în Hristos? Să ne răspundem fiecare în taina conştiinţei noastre şi să ne străduim să fim mărturii vii şi convingătoare printr-o vieţuire adevărat creştină că Hristos este Dumnezeul nostru.

Să ne ajute Dumnezeu, prin mijlocirea Sf. Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, ca şi noi, fiecare în parte şi toţi împreună, să fim pregătitori ai căii Mântuitorului Hristos spre inima noastră şi sufletele semenilor noştri pentru primirea lui Hristos şi a împărăţiei Sale în noi şi în lumea noastră de astăzi. Să avem conştiinţa că aşa precum Sf. Ioan a fost înaintemergător şi pregătitor al primei veniri pe pământ a lui Hristos şi noi toţi creştinii suntem înaintemergători şi pregătitori ai celei de-a doua veniri a lui Hristos şi realizatori ai împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Să aducem dar "roade vrednice de pocăinţă" (Mat. 3, 8) prin schimbarea purtării noastre şi a modului nostru de gândire şi vieţuire bineplăcută lui Dumnezeu şi folositoare semenilor. Să fim mărturii ale lui Hristos, al cărui nume îl purtăm noi creştinii, ca oamenii, văzând faptele noastre cele bune, să preamărească pe Dumnezeu Tatăl nostru. Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.