Predica

 # 

Pr. Ion Cârciuleanu

La 9 martie, Biserica Ortodoxă cinsteşte pe Sfinţii 40 de Mucenici. La o altă dată anterioară, la 6 martie, este sărbătorit un alt grup de mucenici în număr de 42.

"Luminată şi preaiubită este totdeauna şi îngerilor şi oamenilor pomenirea sfinţilor" zice Sfântul Efrem Sirul. Pomenirea lor ne dă puterea ca mai mult să iubim pe Dumnezeu, pe aproapele, şi să săvârşim binele şi cele ale duhului. Sărbătorirea unui sfânt, în general, ne dă prilej să ne modelăm viaţa după icoana vieţii lui şi să ne putem înălţa cugetul la Dumnezeu.

Sărbătorirea deodată a 40 de Mucenici ne oferă tot atâtea modele de urmat în viaţa noastră. Ni se oferă 40 de scări sfinte, pe care să putem urca din treaptă în treaptă, de ziditorul tuturor.

Modelându-ne viaţa după sfinţenia vieţii lor "devenim mucenici cu voinţa noastră, fără de prigoană, fără foc, fără cercări şi primim aceeaşi plată cu ei" zice Sfântul Vasile cel Mare.

Îi sărbătorim pe aceşti sfinţi mucenici în anotimpul de primăvară, cum au hotărât Sfinţii Părinţi, ca însemnare simbolică a vitejiei lor, a plinătăţii în har, a tinereţii lor, cât şi a unirii lor cu Hristos.

Aceşti sfinţi mucenici deşi erau în număr de 40, formau un singur suflet, în credinţa cea în Iisus Hristos, căci "şi boabele de grâu de pe multe coline se adună şi formează o singură pâine, zice Sf. Simeon al Tesalonicului. Se cade ca şi noi, în această zi de prăznuire, cu inimi smerite să cinstim şi să ne rugăm lor.

Cinstind pe sfinţi, cinstim pe Dumnezeu, care i-a făcut apropiaţii Săi, prin harul Său cel sfânt.

În timpul împăratului Liciniu (307-324), în părţile de Răsărit, în Asia Mică, se dezlănţuie o mare prigoană împotriva creştinilor.

În cetatea Sevastiei din Armenia, la anul 315, era comandant un oarecare Agricola, om rău şi răzbunător. Între ostaşii de sub comanda lui se aflau cei 40 de ostaşi creştini, de prin părţile Capadociei, din acea ţară din care au răsărit atâţia bărbaţi străluciţi ca Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie.

Sinaxarul zilei arată că ei erau din locuri deosebite şi din neamuri diferite, dar toţi erau "bărbaţi curajoşi şi vrednici în războaie". Ceata lor era simbolul prieteniei, indiferent de neam şi de locul de naştere. Cu totul surprins a rămas comandantul, care dispreţuia pe creştini, că nişte ostaşi de-ai săi aşa de viteji, erau creştini, că aceştia erau preocupaţi de cer decât de cele pământeşti.

Încredinţat de acest adevăr, îndată îi cheamă în faţa sa şi le porunceşte să asculte de poruncile împărăteşti şi să jertfească idolilor. Chirion, căpetenia celor 40 de mucenici, i-a stat cu tărie împotrivă şi i-a zis: "aşa cum am înfruntat şi i-am biruit pe vrăjmaşi pentru împăratul pământesc, tot aşa de credincioşi voim şi trebuie să ne dovedim faţă de împăratul cel ceresc". Sunt închişi imediat într-o temniţă întunecoasă. Aici ei se rugau cu şi mai multă căldură lui Dumnezeu, se întăreau cu post şi cu harul Sfântului Duh, ca să poată mărturisi credinţa cea adevărată. Nici amăgirile cu bani, cu momeli deosebite şi ridicări la ranguri şi dregătorii ostăşeşti, nici ameninţările nu au putut să-i clatine de pe stânca credinţei lor în Iisus Hristos. Ameninţările devin şi mai mari, pentru aceşti mărturisitori, când vine la Sevastia, Lisie, un comandant de oşti mai mare. Acesta le porunceşte cu străşnicie să jertfească idolilor: "Jertfiţi idolilor, le zice el, altfel veţi fi osândiţi la moarte". Ei, însă, toţi într-un cor sfânt, răspund tiranului: "Sântem creştini şi de azi înainte am schimbat slujirea cea pământească cu slujirea cerească.

Noi credem în Iisus Hristos şi nu în idoli. Această nouă calitate a noastră e cea mai sfântă coroană şi podoabă a noastră".

"O! Fericite limbi, zice Sfântul Vasile cel Mare, care au slobozit acest sfânt glas, pe care cuvinte, cerul, primindu-le, s-a sfinţit, iar îngerii auzindu-le, de bucurie, înălţau cântare veselă". Cu cât mai mare era înălţarea lor, în mărturisire şi în bărbăţie, pe atât de mare era căderea demonilor şi mândria lor.

La ultima interogare şi ameninţare era de faţă, pe lângă cei doi judecători, chiar şi împăratul, însă nimic n-au folosit. Văzând tăria lor în credinţă creştină, s-a hotărât să fie aruncaţi în lacul din Sebastia, în timp de noapte şi iarnă, când gerul muşca din trupurile celor aruncaţi acolo.

Lacul acesta mare şi adânc, era îngheţat, căci un vânt puternic sufla peste apele lui.

Îngheţate erau deopotrivă şi apele care se vărsau în el. "Firea moale a apelor, zice acelaşi sfânt Părinte Vasile cel Mare, se făcuse pod de umblat, ce privelişte de temut se vede şi ce noapte de groază!" Înfuriaţi peste măsură, căpeteniile porunciră să fie dezbrăcaţi de hainele lor. Ei avură grijă să pună şi paznici pe margini ca aceştia să nu fugă, iar în apropiere să încălzească băi fierbinţi pentru ca atunci când puterea frigului va pătrunde pe aceşti bravi ostaşi, să intre în băi şi să se încălzească. Se înşelară însă şi s-au umplut de ruşine, căci cei 40 de Sfinţi Mucenici, şi-au arătat tăria, nu în fugă ci în graba de a se dezbrăca şi de a se arunca în iezer cât mai repede. Fiecare vroia să sară cel dintâi în apele cele îngheţate, "care ape în timp de noapte, erau vinete de reci, lor li se păreau ca nişte ape sfinte ale botezului, în numele lui Iisus Hristos". Toţi cântau în cor o prea frumoasă cântare, alături de îngerii din cer, care le pregăteau cununi de slavă şi nemurire. Era o privelişte uimitoare această alergare spre chinuri şi multe răni de bice şi împungeri cu suliţa.

Trupurile lor deşi strivite şi îngheţate, erau slăvite de Dumnezeu. "Nici cerul nu este aşa de împodobit cu mulţimea stelelor, precum sunt de împodobite trupurile sfinţilor mucenici cu mulţimea ranelor", zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Chinurile lor şi îngheţul li se făcuseră scară de slavă, întinsă de la pământ la cer pe care ei urcau cu grăbire, iar Iisus Hristos, fiind de faţă îi întărea, îi umplea de darul Său mângâietor şi le spunea: "Voi sunteţi prietenii Mei" (Ioan 15, 14), Veniţi la Mine, întru Împărăţia Mea.

Aşa chinuri au suferit aceşti ostaşi a lui Iisus Hristos, cu nimic mai puţin decât toţi martirii, din sângele cărora Biserica şi-a ţesut cel mai sfânt veşmânt. Aceste chinuri ei le-au suferit pentru dragostea Mântuitorului de care erau cuprinşi.

Pe această Golgotă de sânge au mers de la începutul creştinismului, ca pe o cale de izbăvire, mii şi zeci de mii de sfinţi mucenici, bărbaţi sau femei, cu toţii proslăviţi în cer. Gerul fiind prea cumplit cât şi strângerea gheţurilor, ne arată Sinaxarul zilei, un ostaş din cei 40 nemaiputând suferi a primit să aducă jertfă idolilor, dar muri îndată ce ieşise din apa îngheţată şi se cufundase într-o baie caldă. În felul acesta el a pierdut încununarea de la Iisus Hristos. Aglae, paznicul, luminat de Dumnezeu, văzând cele 40 de cununi coborându-se din cer, se întreabă desigur a cui este cea de a 40-a, de vreme ce erau numai 39 de mucenici? Şi văzând chinurile mucenicilor, răbdarea lor, feţele lor luminoase, a înţeles din glasul lăuntric că el trebuie să ia locul ostaşului pierdut spre a forma numărul de 40, aşa cum Matia ia locul lui Iuda, spre a completa numărul de 12 Apostoli. Pe dată el mărturiseşte că este creştin, sare în apa cea îngheţată, făcându-se părtaş muceniceştilor patimi şi întregind ceata celor 40. Fapta acestui paznic credincios este semnul de biruinţă şi de încununare a tuturor păgânilor convertiţi la Hristos. Cu el s-a adeverit cuvântul Sfântului cel mare, "numai privind cineva la mucenic, devine şi el mucenic". El a privit şi a crezut. S-a schimbat într-un adevărat mărturisitor şi mucenic al Domnului. În zorii zilei, după ce trupurile lor au fost scoase din apă, li s-au sfărâmat oasele cu ciocanele şi au fost arse de vii. Astfel au adormit ei întru Domnul. Îndată cerul s-a luminat.

De sus glasul dumnezeiesc i-a chemat la El, iar printr-o orânduială dumnezeiască trupurile celor 40 de mucenici s-au strâns la o surpătură de apă şi luându-le nişte creştini, le-au înmormântat.

Din viaţa şi pătimirea sfinţilor 40 de mucenici desprindem multe învăţături de mare folos sufletesc.

Mai întâi ne impresionează chipul luminos al paznicului Aglae.

Alături de acesta stă jertfa unei mame creştine, văduvă. Aceasta a fost deplin mulţumită când unicul ei fiu, sprijinul ei la bătrâneţe a fost încununat cu cununa de mucenic. În felul acesta ea a adus cea mai sfântă jertfă Mântuitorului. Numele fiului ei era Meliton.

Când i-a văzut trupul zăcând la pământ, ea l-a cuprins cu dragoste, rugându-se lui, nu ca unui fiu de sânge, ci ca unui mucenic, cetăţean al cerului. Ea a cerut în genunchi să-i ajute să-i sfinţească viaţa. Ea s-a rugat fiului ei, cum s-a rugat şi Sfânta Fecioară Maria Fiului său, Hristos Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul mişcat fiind de icoana acestei mame i-a închinat un imn de laudă, zicând: "O! Mamă aleasă, de azi înainte eşti mamă de mucenic şi ai adus Domnului ce ai avut mai scump, pe fiul tău; sfinte sunt şi gândul tău şi jertfa ta".

Dar, imne de laudă se pot împleti nu numai mamelor de sfinţi mucenici, ci şi mamei în general, care a născut şi a crescut eroi - ne gândim la poporul român, la mama lui Ştefan cel Mare, la mama lui Mihai Viteazul etc. La mamele eroilor de la războiul de Independenţă de la 1877; la mama Ecaterinei Teodoroiu şi a tinerei eroine Măriuca de la Mărăşeşti, ne gândim la mamele care au dat societăţii odrasle care au fost în slujba binelui obştesc şi al progresului, a păcii şi a umanităţii. Acestea sunt cu adevărat mame fericite. Acest praznic al cinstirii Sfinţilor 40 de Mucenici, ne mai arată că nimic nu se face fără jertfă şi fără dăruire. Din iubire de oameni şi de Dumnezeu, aceşti sfinţi în afară de jertfa trupurilor lor au adus şi o jertfă spirituală: au fost icoane vii de slujire a sufletului, dreptăţii şi înfrăţirii între oameni, ale dăruirii pentru o cauză sfântă.

În ziua praznicului celor 40 de Mucenici, se cere să facem popas duhovnicesc ca să-i cinstim aşa cum se cuvine, să ne rugăm lor, iar icoana vieţii noastre să o împodobim cu aceleaşi culori de virtuţi cum au fost şi icoanele vieţii lor. Slava de la Litie ne dă şi numele fiecăruia, ca văzând aceste nume să avem temei ca şi mai mult să ne legăm de ei.

Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe aceşti mărturisitori, începând chiar din secolul IV. De atunci au fost ridicate mănăstiri şi biserici în cinstea lor. Ei au fost proslăviţi în slujbe şi imne deosebite. Şi noi pe altarul sufletului nostru, le aducem deopotrivă cântări de laudă şi slăvire. Iar "Cel care se roagă ca unul din ei, ne spune Sfântul Vasile cel Mare, primeşte ajutorul de la toţi, căci ei împreună vin şi îl ajută". Ei nici nu se pot despărţi vreodată, rămânând ceata de 40 de mucenici.

Iată una din laudele închinate lor: "Purtătorilor de chinuri ai lui Hristos, voi preacinstitul Post mai luminos l-aţi făcut cu pomenirea slăvitelor voastre pătimiri; aţi făcut cinstitul post şi mai luminat; ca 40 fiind la număr, sfinţiţi postul cel de 40 de zile şi ne duceţi la preaslăvita înviere a lui Iisus Hristos" (Slava de la Laude). Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.