Predica

 #   2009 

Pr. Ion Cârciuleanu

Una dintre perioadele cele mai triste din istoria Bisericii a fost perioada persecuţiilor împăraţilor romani. Scopul acestor persecuţii sângeroase era distrugerea cultului creştin, arderea tuturor cărţilor creştine, dărâmarea lăcaşurilor de închinare şi moartea celor ce credeau şi propovăduiau pe Hristos.

Din timpul împăratului Nero (numit cel nebun), care a suprimat viaţa Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, şi până la Diocleţian (304), care s-a numit pe el însuşi "zeu", s-a dezlănţuit cea mai puternică furtună împotriva Bisericii creştine, împotriva lui Hristos.

De fapt, persecuţiile au fost prefigurate încă din timpul activităţii pământeşti a Mântuitorului, după cum atestă Cartea Sfântă.

Puţin mai târziu, Nicodim, unul dintre farisei, a spus: "Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi, că dacă învăţătura lor este de la oameni, se va nimici, iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi" (Faptele Apostolilor 5, 38-39), şi s-a dovedit acest lucru. Numai că împăraţii romani n-au putut înţelege religia cerului şi a pământului pe care doreau s-o suprime din rădăcină.

Lor le-a căzut victimă, printre atâţia alţii, şi unul dintre cei mai cinstiţi sfinţi şi martiri ai lui Hristos, Gheorghe, purtătorul de biruinţă.

S-a născut în prima jumătate a secolului III, în oraşul Capadocia (Asia Mică). Părinţii săi, demnitari imperiali, i-au dat o aleasă educaţie copilului, fiind înzestrat cu calităţi deosebite, determinându-l să îmbrăţişeze cariera militară.

A urcat repede treptele conducerii în armată, ajunge general şi om de încredere al împăratului Diocleţian. Şi-a format o bogată cultură; cunoştea filosofia timpului, călătorise în toate părţile lumii romane şi era adeseori consultat în problemele imperiului, care începuse să fie mistuit de certuri interne şi atacat de popoarele migratoare.

În aceeaşi vreme, creştinismul se răspândea din ce în ce mai mult şi se organiza după învăţătura mântuitorului transmisă Sfinţilor Apostoli.

La vârsta de 30 de ani, Gheorghe avea o rară forţă spirituală şi o moralitate neobişnuită pentru timpurile acelea; era cinstit de împărat şi considerat unul dintre cei mai mari strategi ai armatei romane. Bunătatea lui faţă de subalterni era de necrezut, respectul său faţă de superiori era impunător. Contemporanii săi îi admirau prestanţa, demnitatea, castitatea şi celelalte virtuţi.

Se socotea frate al celor cinstiţi şi se considera egal cu sclavii, fapt neobişnuit în societatea romană. Şi tot el îi compătimea pe cei ce se închinau chipurilor cioplite şi religiilor păgâne, oracolelor şi credinţelor venite din Orient.

Pe de altă parte, însă, situaţia generală a imperiului se agrava de la o zi la alta, catastrofele, calamităţile nu se mai opreau.

Atunci, mai marii cultelor păgâne au dat vina pe creştini, iar Diocleţian, consultând oracolul din Milet, a îngăduit persecuţia împotriva creştinilor şi furia începu să se dezlănţuie.

Împăratul a dat trei edicte în acest sens, cel din urmă, de o rară asprime, prevăzând uciderea tuturor celor ce nu aduceau sacrificii idolilor şi zeilor recunoscuţi de împărat.

Era primăvara anului 303. Împăratul sărbătorea două decenii de conducere a imperiului într-un fast deosebit, dar anturajul său era însetat de un spectacol nou. Şi iată că în acele zile, în faţa tronului, sunt aduşi o mulţimi de creştini, smeriţi şi epuizaţi după torturile îndurate.

Împăratul le ordonă să aducă jertfă pentru el. Ei răspund: un singur împărat cunoaştem, pe Iisus Hristos Dătătorul de viaţă, Cel care ne cere să iubim adevărul, dreptatea şi dacă le împlinim, am câştigat ceva ce voi nu aveţi: sufletul şi viaţa de veci, împărăţia cerurilor pentru lumea cealaltă. Întreaga asistenţă a amuţit. Atunci Diocleţian, stăpânit de o furie satanică, a hotărât arderea de vii a creştinilor.

În stânga lui Diocleţian, rămăsese înmărmurită împărăteasa Priscia, iar în dreapta împăratului stătea generalul Gheorghe cu ochii plini de lacrimi. Privea acea lume desfigurată de păcate şi corupţie, ajunsă sub nivelul animalelor şi spre surprinderea împăratului, a spus cu putere de credinţă şi cu seninătate: "Şi eu sunt creştin! Pe tine te respect împărate, dar sufletul meu este al Aceluia care este Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6), apoi s-a dezbrăcat de hainele sale cele scumpe şi strălucitoare, arucându-le la picioarele împăratului. Atunci împăratul, smulgându-şi sabia, l-a lovit. Uimit de această mărturisire îndrăzneaţă şi aţâţat de Galeriu, împăratul Diocleţian dă ordin să fie înteminţat şi supus celor mai grele chinuri, până se va lepăda de credinţa în Hristos, iar ostaşii creştini să fie înlăturaţi din rândurile armatei, transformaţi în sclavi şi vânduţi pe pieţile Orientului, iar alţii exilaţi.

În închisoare, Gheorghe a adus la credinţă numeroşi păgâni.

Din dorinţa de a satisface furia mulţimii idolatre, împăratul l-a chemat pe Gheorghe din închisoare, obligându-l să jertfească zeilor, dar el a refuzat, zicând: "Cum o să servesc eu unui zeu care nu există, ci e plăsmuit de minte omenească pentru interesele voastre materiale; eu mă închin celui ce a slujit omenirii şi aduc jertfă inima pentru adevăr şi dreptate, fapt pe care voi nu îl veţi înţelege niciodată". Iar la nedumerirea lui Diocleţian, a adăugat: "Onorurile tale împărate sunt bune, dacă servesc omului şi fericirii lui, dar dacă eu sunt fericit şi altul nenorocit, pentru mine este un chin groaznic. Aş vrea ca toţi să fie ca Cel ce a fost bun, drept, milostiv şi răsplata Lui a fost răstignirea".

Crezând că e vrăjitor, împăratul l-a dat în seama unui vrăjitor ca să-l iscodească. Acesta îi dădu două băuturi vrăjite: prima dacă o bea cineva, orice taină se zice că o poate dezlega, iar a doua era venin curat. Sfântul Gheorghe le-a băut pe amândouă fără să i se întâmple ceva, iar vrăjitorul se boteză cu toţi cei din jurul său, între care amintim pe împărăteasa Priscia care luă numele Alexandra şi fiica ei Valeria.

Împăratul l-a considerat nebun şi a ordonat să fie aruncat într-o groapă cu var clocotind, dar şi de aici a ieşit nevătămat.

I-a promis apoi că-i va cruţa viaţa dacă se închină statuilor idolilor, dar Sf. Gheorghe a răspuns: "Eu mă plec şi mă închin Celui ce este împărat al inimilor curate şi al sufletelor nobile.

Nimeni nu poate rezista în faţa Evangheliei, dacă o ascultă, o citeşte, o înţelege şi mai ales o împlineşte".

Atunci Diocleţian, sfătuit de Magneţie, care i-a luat locul în armată, a hotărât ca Gheorghe să fie pus în butuci de fier. Cuiele i-au străpuns tălpile şi pe unde trecea rămâneau urme de sânge. În acea stare, prin rugăciunile sale stăruitoare, s-au făcut multe minuni. Surprins, Diocleţian l-a întrebat de ce nu i se întâmplă nimic? Sfântul a răspuns: "Nu ştii oare că Apostolul Pavel a zis: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine..." (Galateni 12, 20).

Acest Hristos n-a venit la voia întâmplării în lume, ci a fost profeţit. Iată specificul religiei creştine - ea este plinirea legii şi a proorocilor (Matei 5, 17-20), pe când religiile celelalte sunt născute în istorie şi în istorie dispar. Ori, creştinismul pentru cei ce-l primesc este şi pentru veacul de acum şi pentru cel viitor.

Dumnezeirea lui Hristos a fost arătată prin înviere, iar îndumnezeirea creştinilor se face prin morala evanghelică în lume şi nedepăş ită de nici o religie sau filosofie. "Voi nu credeţi în zeii voştri, ci le jertfiţi pentru plăcerile voastre pornite din oarbele instincte, dând astfel frâu liber patimilor voastre". Atunci împăratul, în satanica lui furie, a poruncit tăierea capului Sfântului Gheorghe, în ziua de 23 aprilie anul 303.

Trupul său a fost dus de creştini în părţile sale natale, continuând să facă semne şi minuni în rândul credincioşilor.

Suferind cu bărbăţie atâtea chinuri, Sfântul Gheorghe a primit din partea Bisericii şi numele de mare mucenic, jertfa sa fiind rodul dragostei adevărate faţă de Iisus Hristos, Domnul nostru, căci, după cum ştim, "dragostea îndelung rabdă" (I Corinteni 13, 4).

De aceea Sf. Gheorghe este prăznuit în toată lumea creştină de când a primit chemarea martiriului, ca o personaliatate profund creştină şi vrednică de urmat.

Pentru noi, creştinii români, cinstirea Sf. Ghoerghe are o însemnătate deosebită. Cultul cavalerului trac din mitologia sciţilor şi cultul cavalerilor danubieni erau în cinste în religiile strămoşilor noştri daco-romani. Când a început cinstirea Sfântului Gheorghe, acestea dispar pentru totdeauna, iar praznicul Marelui Mucenic s-a impus în viaţa poporului nostru.

Pe stegurile creştine, cu începere de la Constantin cel Mare, a început să apară şi Sf. Gheorghe.

Mai mult, amintim că-n zilele noastre s-au descoperit la Sf.

Munte Athos, două steaguri din timpul lui Ştefan cel Mare, dintre care unul se află la Muzeul de Artă al României şi care poartă pe el chipul Sf. Gheorghe.

Ştefan cel Mare avea o deosebită evlavie faţă de Sf.

Gheorghe: îi purta icoana pe platoşă, chipul pe steagurile sale şi mai mult de jumătate din cele 47 de biserici şi mănăstiri zidite din dania Domnului Ştefan, au hramul Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe.

Poporul nostru îşi arată deosebita cinstire pentru Mucenic, împodobind porţile curţilor cu crengi verzi ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, a primăverii asupra iernii, un motiv unic în lumea creştină de adâncă cinstire pentru Sfântul Mucenic, iar folclorul îl cântă în diferite împrejurări.

Sfântul Mucenic Gheorghe este simbolul curajului şi al cutezanţei. Pentru acestea este reprezentat de pictura creştină, de obicei, îmbrăcat în zale, cu coif, călare pe un cal aprig, cu suliţa în mână, zdrobind capul unui balaur, care se pare că făcea mari ravagii într-un ţinut din Asia Mică. Balaurul închipuie pe diavolul, cu toate uneltirile lui, pe care Sf. Gheorghe l-a biruit în numele şi puterea Crucii Domnului nostru Iisus Hristos.

Icoana marelui Mucenic împodobeşte fiecare biserică şi se află în multe case, iar numele lui e purtat de nenumăraţi creştini.

Să rugăm pe Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, să mijlocească la Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, pentru a fi tari în adevărata credinţă mărturisită şi trăită de Sf. Mucenic Gheorghe.

Chemarea noastră este de a da dovadă de credinţă, prin faptele noastre, prin care, fără cuvinte, facem cunoscut dumnezeirea Evangheliei. Să avem curajul să combatem răutatea şi rătăcirile sub toate aspectele, urmând pilda sa. Aşa făcând, îl vom vedea, la Judecata de Apoi, la dreapta Mântuitorului Iisus Hristos, deoarece sfinţii vor judeca lumea (Matei 25, 31-46) şi vom putea auzi şi noi glasul minunat: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu şi moşteniţi împărăţia gătită vouă de la începutul lumii" (Matei 25, 34). Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.