Predica

 #   2009 

Pr. Ion Cârciuleanu

Între sărbătorile împărăteşti închinate Mântuitorului Iisus Hristos, sărbătoarea Schimbarea la Faţă ocupă un loc central, prin evenimentul dumnezeiesc ce-l prăznuieşte.

În primul rând, evenimentul Schimbării la Faţă sau al Transfigurării Domnului, cum obişnuim să mai zicem, scoate în evidenţă dumnezeirea persoanei Sale, temei al credinţei noastre prin faptul că în acest eveniment Iisus Hristos Se arată îmbrăcat în slava dumnezeiască, în comuniune de natură şi slavă cu Dumnezeu, chiar dacă era coborât la nivelul omului prin luarea naturii omeneşti.

În alt sens, scopul acestei luminate sărbători ne este indicat în Condacul sărbătorii, unde se spune: "În munte Te-ai schimbat la Faţă şi pe cât au cunoscut învăţăceii Tăi mărirea Ta Hristoase Dumnezeule, au văzut că dacă Te vor crede răstignit, să cunoască patima Ta cea de bună voie şi lumii să binevestească că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui".

În această zi plină de negrăită lumină divină, Sfânta Biserică ne oferă fericitul prilej pentru întărirea credinţei noastre în dumnezeirea Mântuitorului şi pentru conformarea vieţii noastre cu imperativul moral al Evangheliei creştine.

Dată fiind importanţa acestei sărbători împărăteşti, se cuvine să facem un scurt popas duhovnicesc, pentru a scoate din ea învăţături folositoare sufletului însetat de adevăr şi desăvârşire.

Apostolul Petru mărturisise în numele tuturor apostolilor credinţa în îndumnezeirea Mântuitorului, mărturisire care nu era un rezultat al puterilor sale sufleteşti, ci era un rezultat al unei iluminări harice; era o descoperire pe care Dumnezeu Tatăl o face de sus, pentru ca prin graiul unui simplu pescar să se rostească adevăruri categorice, ce nu puteau suferi contrazicere.

Apostolii Domnului, oameni simpli, aleşi de Iisus din pătura de jos a poporului iudeu, erau şi ei crescuţi în aceeaşi atmosferă a aşteptării unui Mesia naţional, a unui mare şi puternic împărat, a unui conducător politic, ca să ridice steagul dezrobirii naţionale şi să scuture astfel apăsătorul jug al romanilor.

Pentru a le spulbera aceste zadarnice aşteptări ale unei dezrobiri politice şi pentru a le alunga pentru totdeauna visul de dominare şi de întemeiere a unui imperiu mosaic, Mântuitorul, de câte ori se iveşte o ocazie binevenită - prin dovezi hotărâtoare - a căutat să le arate că împărăţia Lui este o împărăţie spirituală, o împărăţie a dragostei, a milei, a dreptăţii, a adevărului, a celor năpăstuiţi; iar nu o împărăţie lumească, în care El va domni ca un rege, care să realizeze integral şi definitiv, idealul poporului iudeu. "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta" a spus de multe ori Iisus, iar când mama fiilor lui Zevedei i-a cerut să-i acorde favorul ca cei doi fii ai ei, Iacob şi Ioan să stea unul de-a dreapta, iar altul de-a stânga în împărăţia Lui, le răspunde: "Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi cu botezul cu care Mă botez să vă botezaţi?" Zis-au Lui: "Putem". Şi a zis lor: "Paharul meu cu adevărat îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu mă botez, vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit de Tatăl Meu" (Matei 20, 22-23).

Se vede în mod foarte limpede din aceste citate, cât de mult erau preocupaţi însuşi apostolii de ideea unei împărăţii lumeşti. Iisus însă, prin cuvinte categorice, le spulbera pentru totdeauna orice aşteptare în care s-ar întrevedea o împărăţie lumească.

Pentru a le alunga îndoiala din suflet şi pentru a le da tuturor o dovadă hotărâtoare despre dumnezeirea Lui şi pentru a-i convinge că El este adevăratul Mesia, cel prezis de prooroci, prin care avea să realizeze mântuirea neamului omenesc, ia cu Sine pe cei mai credincioşi şi devotaţi dintre Apostolii Săi, pe Petru, Ioan şi Iacob. Aceştia au fost prezenţi şi la alte momente însemnate din viaţa Domnului, în care El şi-a arătat puterea Sa divină; astfel la învierea fiicei lui Iair şi la rugăciune din grădina Ghetsimani, când Mântuitorul îşi petrecea cele mai grele clipe pământeşti. Îi ia pe aceşti trei pentru că în sufletele lor s-a întărit tot mai mult convingerea în dumnezeirea Sa.

Ducându-se cu ei afară din cetatea Ierusalimului, pe un munte înalt, munte pe care tradiţia bisericească îl identifică cu muntele Taborului, de unde se deschidea o privelişte minunată, în mijlocul naturii tainice, departe de zgomotul lumii şi răutatea oamenilor, sus pe munte, mai aproape de zările infinite ale cerului, Mântuitorul le va arăta Apostolilor Săi că, într-adevăr, El este Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl şi Duhul Sfânt.

O tăcere sfântă, netulburată de nici un zgomot pământesc, unde se auzeau doar tainice fâlfâiri de aripi îngereşti, o fermecare nespusă cuprinsese tot locul.

Iisus, ştiind momentele dumnezeieşti prin care avea să treacă, a început să se roage, ca în toate împrejurările în care El cerea ca Tatăl să-şi arate cu toată strălucirea, puterea Sa dumnezeiască. Şi pe când se ruga "S-a schimbat la Faţă, înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina" (Matei 17, 2).

În aceste sublime momente unice prin însemnătatea lor covârşitoare, când Iisus comunică prin rugăciune cu Dumnezeu Tatăl, trupul Său se transfigurează, scăldându-Se în lumina inefabilă a dumnezeirii, - lumină ce-I străbate trupul învăluindu-L în mărirea divină şi făcându-L în această ipostază vizibil, părtaş măririi celei neapuse. În această transfigurare plină de har şi mărire cerească, se dezvăluie ochilor Sfinţilor Apostoli dumnezeirea cea fără de materie a Tatălui şi a Duhului, strălucind în Fiul Unul născut.

Sfinţii Părinţi ne spun că în această lumină Taborică ce L-a învăluit pe Domnul, s-a revelat însăşi Dumnezeirea: "Lumină este Dumnezeirea arătată pe munte ucenicilor" zice Sf.

Grigorie Teologul. La fel şi Sf. Ioan Gură de Aur zice: "Domnul S-a arătat mai strălucitor ca soarele, Dumnezeirea arătându-şi razele ei". Iar Sf. Vasile cel Mare zice: "Dumnezeu e Lumină neapropiată. De aceea, au căzut şi apostolii pe feţe, neputând privi slava luminii Fiului, pentru că e lumină neapropiată.

Lumină e şi Duhul, căci s-a zis: "Care a luminat inimile noastre prin Duhul".

Sf. Ioan Damaschin zice în această privinţă următoarele: "Se schimbă Hristos la Faţă, nu însuşindu-Şi ceva ce n-avea, nici transfigurându-Se în ceva ce nu era, ci arătându-Se cum era ucenicilor Săi, deschizându-le acelora ochii şi făcând din orbi văzători, căci El este Lumina cea adevărată, Frumuseţea slavei".

Când Domnul era plin de strălucire, Apostolii se trezesc, rămânând extaziaţi de priveliştea acestui înălţător tablou.

Extazul care "e un dar extraordinar al lui Dumnezeu, o răpire de sine, o ridicare bruscă peste marginile făpturii şi o cufundare în tainele sublime ale dumnezeirii", cum spune Dionisie Areopagitul, îi răpeşte sufleteşte pe Sfinţii Apostoli, făcându-i să-şi uite de ei însăşi.

În această stare de extaz, spune tot acelaşi Dionisie, "Strălucirea divină se descoperă atât de vie încât eclipsează conştiinţa de lume şi conştiinţa de noi înşine".

În această prea fericită stare de beatitudine, sufletele Sfinţilor Apostoli vibrau sub jarul puterii harice, cu o înaltă tensiune spirituală. Erau cuprinşi cei trei apostoli de o inexprimabilă bucurie sufletească. Dumnezeirea în toată măreţia ei neapusă se revela prin sacrul act al Schimbării Lui la Faţă.

"Atotputernicul, nemărginitul, Dumnezeirea însăşi, se face vizibilă prin această lumină Taborică, lumină pe care o vor vedea sfinţii şi în viaţa viitoare, lumina aceea care ţine fiinţial, natural de Dumnezeu". Apariţia acestei lumini divine îi ridică pe Sfinţii Apostoli pe culmi de nebănuită spiritualitate.

Şi pe când se mirau mai mult de strălucirea Domnului, "iată doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi Ilie" (Luca 9, 30).

Faptul apariţiei lui Moise, acela prin care s-a dat Legea Vechiului Testament şi a lui Ilie, reprezentantul preoţilor, i-a umplut pe Sf. Apostoli de uimire şi pentru a nu pierde curând această unică apariţie, Apostolul Petru, bănuind, poate că nu vor avea mult timp fericirea de a trăi această neaşteptată reveleţie, îi spune Domnului: "Învăţătorule, bine este nouă să fim aici şi să facem trei colibe: }ie una, lui Moise una şi lui Ilie una" (Marcu 9, 5). Dar această dorinţă nu se putea împlini acum şi pe când Petru îşi exprima această dorinţă, "S-a făcut nor şi i-a umbrit şi s-au spăimântat, când au intrat în nor" (Luca 9, 34), căzând cu feţele la pământ şi plini de groază, de apariţia neaşteptată a norului care-i învăluise; deodată aud o voce care le spunea: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit, de Acesta să ascultaţi" (Matei 17, 5).

Neîndrăznind să-şi ridice feţele de la pământ, Apostolii ascultau mărturisirea lui Dumnezeu Tatăl, care le spunea că Acela pe care L-au văzut pe munte, în toată strălucirea, este Fiul Său cel iubit, de care trebuiau să asculte.

Schimbarea la Faţă a Domnului era un prilej fericit pentru întărirea credinţei Sf. Apostoli în Dumnezeirea Lui, pentru ca atunci când Îl vor vedea chinuit, batjocorit şi răstignit, să nu-şi piardă credinţa în El şi să cunoască sensul mântuitor al patimei celei de bunăvoie.

Privind pe culmile Taborului, unde Dumnezeirea se arată ochilor Sfinţilor Apostoli, sufletele noastre au un imbold la reînviere, la înnoire duhovnicească, la regenerare morală, la schimbarea calitativă a vieţii noastre, a modului nostru de a fi, de a vedea lucrurile, de a lucra în lume.

Omul reflectă slava lui Dumnezeu, dar idealul este să o reflecte din ce în ce mai mult, cât mai curat şi mai strălucitor, la modul cel mai înalt. În acest sens, Sf. Părinţi zic despre om, dând astfel cea mai frumoasă definiţie fiinţei umane: "Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, cu toate că port rănile păcatului". Deci omul este oglindă, chip al slavei lui Dumnezeu. Păcatul întunecă această oglindă şi face ca reflectarea să fie palidă, umbrită, întunecată. Prin credinţă şi fapte bune omul se transformă, se transfigurează spre o nouă viaţă în care oglinda sufletului este curăţită, lăsând astfel reflectarea slavei lui Dumnezeu. În acest fel, omul este o fiinţă de laudă şi preamărire a slavei celei negrăite a lui Dumnezeu, deci este participant la slava dumnezeiască, lucru deosebit de important.

Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos este importantă pentru viaţa noastră creştină şi pentru faptul că ea anticipează şi prefigurează un eveniment de pe urmă, la care oamenii vor participa în mod direct. Acest eveniment eshatologic constă în propria noastră transfigurare fizică înainte de înfăţişarea la judecată, aşa cum ne descoperă Sfântul Apostol Pavel: "Într-o clipă toţi se vor schimba" (II Corinteni 5, 51-52).

Schimbarea la Faţă fiind un praznic luminos, noi cei de azi, împreună cu creştinii, fraţii noştri din toate timpurile, ne împărtăşim de bucuria şi lumina ce vine dintr-însul, prin înţelegerea sensurilor, implicaţiilor şi importanţei lui în viaţa noastră.

Este un praznic al luminii pentru că evenimentul însuşi s-a produs într-o lumină, aşa cum Sf. Apostoli nu mai văzuseră niciodată. Este sărbătoare a luminii pentru că se leagă de Învierea Domnului şi se raportează la mântuirea noastră, la reflectarea de către om a slavei lui Dumnezeu.

Actualitatea actului Transfigurării se face prin deschiderea noastră şi apropierea de lumina lui Hristos, în Biserică, prin rămânerea în dragostea şi comuniunea lui Hristos, Lumina lumii care luminează tuturor prin luminarea noastră care vine de la Duhul Sfânt prin trăirea credinţei în Fiul lui Dumnezeu întrupat.

În Biserica lui Hristos avem toate posibilităţile şi mijloacele de a deveni "fii ai luminii" întrucât tocmai aceasta realizăm prin participarea la Sf. Taine şi ierurgii, la toate sfintele slujbe în general şi în special la Sf. Liturghie, prin care ni se mijloceşte o viaţă nouă, o convertire, o schimbare a fiinţei noastre interioare, care va face un nou mod de înţelegere a vieţii şi de aici şi un nou fel de a fi, de a lucra, de a ne comporta faţă de noi înşine, de semeni şi de Dumnezeu.

Praznicul de azi, Schimbarea la Faţă a Domnului nostru, sărbătoarea luminii, ne aminteşte încă o dată de cuvântul de îndemn al Mântuitorului, simplu dar hotărâtor pentru mântuirea noastră: "Cât timp aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii" (Ioan 12, 36). Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.