Predica

 #   2009 

Pr. Ion Cârciuleanu

Înmulţirea pâinilor în pustie


Cu fiecare citire evanghelică luăm cunoştinţă de noi fapte şi cuvinte ale Domnului Hristos. Nu este capitol din Evanghelie, nu este verset, nu este rând, nu este cuvânt şi faptă evanghelică fără învăţătura ei dumnezeiască. În această duminică, a opta după Rusalii, Sfânta Evanghelie ne aminteşte una dintre minunile Mântuitorului, care a uimit lumea.

Era după tăierea, de către Irod Antipa, a capului Sfântului Ioan Botezătorul, neînfricatul propovăduitor al pocăinţei şi Înaintemergătorul lui Hristos, "cel mai mare dintre prooroci". Ucenicii lui Ioan au îngropat trupul lui şi au mers să vestească lui Iisus moartea lui Ioan.

Întristat, Mântuitorul a părăsit locul unde se afla şi a trecut cu corabia de cealaltă parte, spre un loc pustiu. Dar nu era chip să rămână neştiut şi necăutat de mulţime. De prin oraşe şi sate s-au adunat, deci, mulţimi de oameni şi au venit la El cu dorinţa de a-L asculta şi, totodată, de a le vindeca bolnavii de suferinţele lor. "Şi i s-a făcut milă de ei, zice evanghelistul, şi a tămăduit pe bolnavii lor" (Mat.

14, 14). Veneau de departe, cu greutate, pe drumuri de loc pustiu, căutând mila lui Hristos. "Şi I s-a făcut milă de ei". Nu o dată a mărturisit Iisus mila Sa pentru mulţimea necăjită, flămândă şi însetată de dreptate, de mângâiere, de cuvântul şi mila Lui. Din milă Iisus vindecă paralitici, din milă vindecă orbi (Mat. 24, 34), din milă vindecă leproşi (Marcu 1, 3); milă făcându-I-se pe cale, a vindecat pe fiul unic al văduvei din Nain (Luca 7, 13), din milă şi pentru această milă dumnezeiască a venit Iisus pe pământ.

I s-a făcut Domnului milă şi de mulţimea cea mare adunată de departe ca să-şi vindece bolnavii şi să-şi sature sufletul de hrana dumnezeiască şi să-l adape la izvorul de apă vie. Dar se făcu seară, şi lumea cea multă era obosită şi flămândă trupeşte, cetăţile lor şi satele erau departe, şi mâncare nu aveau. Aveau, în schimb, hrană sufletească din belşug, şi foamea de această hrană îi ţineau lângă Hristos până la ceasul acela târziu, de seară, în pustie. Au venit la Iisus ucenicii spunând: "Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; slobozeşte mulţimea ca să se ducă prin sate să cumpere de mâncare". Iisus le-a zis: "Nu trebuie să meargă, daţi-le voi să mănânce" (Mat. 14, 17). Cu gând dumnezeiesc şi cu tâlc adânc a spus Mântuitorul aceste cuvinte despre aceşti oameni care, săturând mulţimea dumnezeieşte, avea s-o sature, îndată, şi trupeşte. Nu trebuia să sufere de foame cei care căutau hrană sufletească. "Nu trebuie să meargă" înseamnă că oamenii aceia şi toţi cei dornici de hrana sufletească nu trebuie să se îndepărteze de Hristos. Ei trebuuie să rămână lângă El. Câştigaţi Lui şi împărăţiei lui Dumnezeu, să-i rămână credincioşi şi ascultători Lui, să fie El al lor şi ei ai Lui.

"Daţi-le voi să mănânce" avea să însemne nu numai că ucenicii trebuiau să se gândească la hrana mulţimii în ceasul acela, ci că ei trebuie să poarte grija totdeauna, ca ucenici ai lui Hristos, să îndestuleze pe oameni cu învăţătura Lui, cu hrana Lui cea mântuitoare; să aducă lumii hrana cea din cuvântul lui Hristos şi al Evangheliei. Nu atât acelor care erau atunci de faţă şi nu doar celor care veneau singuri la Hristos, ci celor mulţi din lumea largă aveau să ducă ucenicii hrană şi apă vie prin cuvântul Evangheliei lui Hristos.

Că mulţimea aceea era flămândă şi nu avea ce să mănânce, iar satele erau departe, cu atât mai bine pentru tâlcul şi folosul împrejurării. Binevenit şi fericit a fost acest prilej de hrană în pustie, pentru ca Iisus să înveţe mulţimea cum hrăneşte Dumnezeu pe oameni, cum ştie şi poate El să-i hrănească pe cei care îl ascultă şi cred. Căci zicând ucenicii la cuvântul Mântuitorului "Daţi-le voi să mănânce" - "N-avem aici decât cinci pâini şi doi peşti" (V. 17), a zis Domnul: "Aduceţi-le aici, la Mine" (V. 18).

Iisus "a poruncit mulţimii să se aşeze pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi doi peşti şi căutând la cer, a binecuvântat şi frângând a dat ucenicilor pâinile iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au mai rămas douăsprezece coşuri de firimituri. Iar cei care mâncaseră erau bărbaţi, ca la cinci mii, afară de femei şi de copii" (V. 19-21). În aceste trei versete evanghelice şi, în special, în fragmentul "Căutând la cer a binecuvântat" se cuprinde o faptă dintre cele mai minunate şi o învăţătură, pentru noi, dintre cele mai neuitate.

Domnul Iisus Hristos, luând cele cinci pâini şi doi peşti, a privit, nu la sate sau cetăţi "ce nu erau acolo", nici la pământul pustiu, ci la cer, le-a binecuvântat şi, frângându-le, a îndestulat de hrană şi de mila lui Hristos o mulţime de oameni, de hrană binecuvâ ntată şi primită ca din cer. Cu aceasta, lucrarea Mântuitorului era împlinită: mulţime de bolnavi vindecaţi, mulţimea toată îndestulată! Sănătatea şi hrana, deci viaţa şi învăţătura cea mare, câştig sufletesc şi trupesc, pentru că şi minunea vindecărilor şi minunea pâinilor îndestulau şi foloseau şi trupeşte şi sufleteşte mulţimii aceleia de care Îi era milă lui Hristos.

Iisus miluia pe oameni şi trupeşte şi sufleteşte, miluia pe omul întreg. Îi era milă de bolnavi şi îi vindeca; îi era milă de flămânzi şi îi sătura; voia şi făcea oamenilor tot binele, le dădea tot ajutorul, le era de tot folosul. Ca să înveţe oamenii din aceasta a cunoaşte mila şi dăruirea lui Dumnezeu şi firea şi nevoia omenească. Omul este un suflet într-un trup şi un trup cu suflet, unite într-o fiinţă pe care Dumnezeu aşa o cunoaşte, o iubeşte şi o voieşte, precum El armonios a alcătuit-o.

Cine ar putea spune că Hristos ne-a învăţat să urâm trupul, când a vindecat şi a hrănit atâţi oameni bolnavi şi a hrănit atâţi oameni flămânzi; a uşurat pe cei întristaţi şi împovăraţi? Cine a dăruit atâta dragoste, atâta bine, atâta bucurie, atâta dreptate, atâta frumuseţe şi atât adevăr ca Iisus Hristos, printre oameni? Iisus a făcut şi face ce n-a făcut nimeni! Nu le vorbeşte despre suferinţă, ci le-o alină, nici despre iubire, ci le-o arată! Coboară în noaptea lor de durere cu mila Sa, îi vindecă, îi satură, le deschide o zare nouă de nădejde şi de mântuire.

Mila pe care o dă Iisus poporului este o milă adâncită în suferinţele lui. Căci ce însemnează mila, cuvântul acesta sfânt şi cald ca o lacrimă? Înseamnă transpunerea ta în durerea semenului tău şi voinţa de a-i vindeca această durere sau măcar de a o alina. Când Mântuitorul a rostit "Milă mi-e de popor", El trăia în clipa aceea întreaga strâmtorare a mulţimii flămânde.

Dar mila lui Iisus nu s-a oprit la această expresie verbală, care ar fi rămas ca o simplă constatare, ci a transformat-o în faptă imediat, prin săturarea mulţimii flămânde.

Nici o religie din lume nu cuprinde într-un mod atât de hotărât puterea dragostei şi a milei, aşa cum o are creştinismul.

Din această dragoste şi milă au crescut, ca o holdă plină de belşug şi binecuvântare, nenumărate instituţii de binefacere: spitale, azile, cămine pentru bolnavi şi bătrâni, care au alinat suferinţele omului, i-au liniştit foamea şi i-au acoperit goliciunea. Ba, o mulţime de oameni s-au lepădat de lume şi de plăcerile ei şi au făcut din toată viaţa lor o jertfă continuă pentru durerile aproapelui.

Ceea ce trebuie să reţinem însă, în chip special, din pericopa evanghelică de astăzi este aceea că Mântuitorul nu a săturat numai trupeşte mulţimile, care nu-i dădeau nici o clipă de răgaz, ci El a hrănit, mai ales, sufleteşte aceste mulţimi. Şi le-a hrănit în aşa fel, încât aceste mulţimi au uitat pur şi simplu de nevoia hranei trupeşti, fapt care ne aduce aminte de cuvintele Sf. Scripturi, care zice că "nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Mat. 4, 4). Acest fapt nu exclude cu nimic grija pe care trebuie s-o avem în a ne câştiga cinstit cele necesare existenţei noastre trupeşti, ba din contra, întăreşte aceasta.

Există o realitate pe lângă care, se pare, adesea trecem fără s-o luăm prea mult în seamă, şi anume că şi sufletul nostru trebuie hrănit, şi nu oricum. Există, este adevărat pentru oricine, o foame a trupului, dar există şi o foame a sufletului. Există o sete a trupului, dar există şi o sete a sufletului. Dacă hrănim trupul pentru a creşte spre a-şi împlini rostul pe care îl are, să ne hrănim şi sufletul, căci numai astfel sporesc în noi înţelepciunea, priceperea, bunătatea, modestia, dragostea, cuminţenia, cinstea şi alte asemenea însuşiri de care avem atâta nevoie, mai ales în zilele noastre. După această hrană sufletească, mai ales, au alergat şi mulţimile despre care vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi, care "au mâncat şi s-au săturat" nu numai cu pâine şi peşte, ci au plecat la casele lor îmbogăţite lăuntric, sufleteşte.

Căci cu adevărat "viu şi lucrător este cuvântul lui Dumenzeu" (Evrei 4, 12) şi acest lucru este adeverit de şirul nesfârşit de sfinţi, de creştini adevăraţi, care şi-au făcut din el hrană zilnică, îndreptar de viaţă aleasă, plăcută lui Dumnezeu şi folositoare oamenilor.

Aceeaşi mulţime de oameni bolnavi, flămânzi de pâine şi mai ales de dreptate şi pace sufletească, rătăcesc şi astăzi prin pustiul vieţii omeneşti, fără să-i poată sătura nici averea, nici filosofia şi nici civilizaţia sfârşitului de veac 20. Şi câţi nu încearcă să se apropie şi astăzi de aceeaşi mulţime de oameni, sub diferite forme şi în numele ridicării fericirii şi săturării lor! Dar toate sunt încercări zadarnice pentru că nu au în ele singura putere de atracţie şi de îndestulare: iubirea lui Hristos.

Hristos a avut milă de durerile omeneşti şi mântuirea păcătoşilor. Fiecare avem nevoie de mila lui Hristos şi pentru aceasta să ne facem datornici Lui pentru bolnavii pe care i-a tămăduit, pentru flămânzii pe care i-a săturat, pentru năpăstuiţii pe care i-a mângâiat, pentru păcătoşii pe care i-a iertat, i-a îndreptat şi i-a mântuit. Trăim din viaţa ce ne-a dat-o Dumnezeu, ne tămăduim cu puterea şi ajutorul Lui, ne îndestulăm trupeşte şi sufleteşte din bogăţia Lui de lumină, de milă şi de har pe care le-a lăsat moştenire Bisericii.

În faţa mulţimilor flămânde, istovite, mistuite de chinuri trupeşti şi sufleteşti şi deznădăjduite, Iisus ne porunceşte, ca odinioară apostolilor: "Daţi-le voi să mănânce!", "Daţi-le voi să mănânce, preoţi şi propovăduitori ai iubirii, din nesfârşitele vistierii de milă ale Bisericii! Daţi-le voi să mănânce din pâinea ce s-a pogorât din cer" (Ioan 6, 41), din care "de va mânca cineva... va fi viu în veci" (Ioan 6, 51). Şi daţi-le voi să bea din apa cea vie, din care de va bea cineva "nu va înseta în veac" (Ioan 4, 14). Şi atunci când se vor înviora toţi la masa Lui, din pâinea, din apa şi din cuvântul Lui, se va pogorî peste această mulţime de oameni flămânzi şi înverşunaţi de azi, îndestularea şi pacea din acea binecuvântată seară din pustiul unde a vindecat şi a hrănit mulţimea care a flămânzit pentru învăţătura lui Iisus, cea mântuitoare de suflet. Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.