Predica

 #   2008 

Pr. Ion Cârciuleanu

În planul mântuirii neamului omenesc din robia păcatului strămoşesc, Sfânta Fecioară Maria a avut un rol covârşitor. Ea a fost hotărâtă de Dumnezeu din veşnicie spre a naşte pe Dumnezeu Omul, pe Iisus Hristos. Îndată după săvârşirea păcatului strămoşesc, Dumnezeu a dat primului om nădejdea mângâietoare a venirii în lume a unui Răscumpărător ce se va naşte dintr-o Fecioară. Această nădejde se cuprinde în cuvintele adresate şarpelui: "Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; acesta îţi va zdrobi capul, iar tu vei înţepa călcâiul" (Fac. 3, 15). Nădejdea sau făgăduinţa aceasta poartă numele de Protoevanghelie.

Ideia naşterii Mântuitorului dintr-o fecioară din neamul lui David, este deseori întâlnită de-a lungul Vechiului Testament.

"Juratu-s-a Domnul lui David şi nu-l va lepăda; din rodul pântecelui voi pune pe scaunul tău" (Psal. 131, 11). "Odată m-am jurat pe sfinţenia Mea: Oare voi minţi pe David? Seminţia lui în veac va rămâne şi scaunul lui ca soarele înaintea Mea. Şi ca luna întocmită în veac şi martor credincios în cer" (Psalm. 88, 34-36).

Proorocul Isaia arată precis că o fecioară va naşte pe Mântuitorul lumii: "Pentru aceasta Domnul Meu va da un semn: iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel" (Isaia 7, 14), "care se tâlcuieşte: cu noi este Dumnezeu" (Mat. 1, 23).

Sfântul Evanghelist Matei stabileşte firul genealogic al Mântuitorului din neamul lui David, când spune, la începutul Evanghelie sale: "Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam..." (Mat.1, 1), deci deplină concordanţă între plan şi realizare, adică împlinrea întocmai a profeţiilor V. Testament.

Sf. Fecioară Maria este fiica "sfinţilor şi dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana", cum îi numeşte Biserica. Ei erau doi bătrâni credincioşi din Nazaretul Galileei, care au fost învredniciţi la adânci bătrâneţi de a avea o fiică, cum n-a cunoscut lumea până atunci şi nici de atunci încoace. I-au dat numele "Maria", cea care va fi "Maica vieţii, Maica Noului Adam", Maica Mântuitorului nostru Iisus Hristos, aşa cum mărturisim în articolul 3 din Simbolul credinţei: "Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om".

Credincioşi făgăduinţei făcute lui Dumnezeu, că vor închina odrasla ce va înmuguri din trupul lor uscat de om, părinţii Ioachim şi Ana, când copila a împlinit vârsta de trei ani, au dus-o în templul din Ierusalim. În vremea aceea, arhiereul la templu era Zaharia.

Acesta primind darul viu şi omenesc în braţele sale, a intrat "între cele mai dinăuntru ale templului", adică în Sfânta Sfintelor. Ieşind arhiereul cu ea din templu, a dat-o în grija bătrânilor templului, care locuiau în chilii separate, alături de ale fecioarelor şi ale preoţilor.

Aici a petrecut Sf. Fecioară vreme de 12 ani, ocupându-se cu rugăciunea, cu munca şi deprinderea Sfintelor Scripturi. Viaţa ei a fost fără pată. Smerită şi ascultătoare, ea s-a devotat cu totul slujirii lui Dumnezeu, împodobindu-se cu cele mai alese virtuţi pentru chemarea sfântă ce i-a fost hotărâtă de a fi umbrită de Duhul Sfânt şi a naşte în chip minunat pe Iisus Mântuitorul.

Afost rânduială dumnezeiască ca Sf. Fecioară Maria să fie dusă la Biserică, spre a-şi însuşi aici cea mai frumoasă zestre religioasă şi morală, adică " cu sfinţenie să se hrănească, spre sălăşluirea Împăratului tuturor" (Stihuira la Vecernia sărbătorii).

Nu era loc mai potrivit ca sufletul Fecioarei Maria să poată fi păzit curat şi întărit de ispite, decât locul unde Dumnezeu locuieşte de-a pururi, adică Biserica Sa. Deşi în templul Legii vechi nu se coborâse încă curgerea harului, el aducea celor ce-i călcau pragul liniştea mângâietoare, fiind preînchipuirea "templului celui adevărat al Legii noi", de aceea inspirat se exprimă psalmistul: "Mai bună este o zi în curţile Tale decât mii între străini; ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu, mai vârtos decât a locui în locaşurile păcătoşilor "(Ps. 83, 11).

Biserica este locul cel mai potrivit unde ne putem curăţi de păcate şi mântui sufletul. "Umplea-ne-vom de bunătăţile casei Tale; Sfântă este Biserica Ta, minunată întru dreptate" (Psalmi 64, 5). Biserica este rânduită de Dumnezeu. "Şi-a zidit Dumnezeu locaşul Său cel sfânt, ca înălţimea cerului; pe pământ l-a întemeiat pe el în veci" (Psalmi 77, 75). Dumnezeu i-a poruncit lui Moise: "Să-mi faci un locaş Sfânt voi în mijlocul lor" (Ieşirea 25, 8). Şi a zidit Moise Cortul Sfânt (Ieşirea 25, 9-40).

Solomon a zidit un templu închinat lui Dumnezeu şi destinat rugăciunii obşteşti (III Regi 6,8). Zorohabel şi Ezdra au restaurat templul distrus de Nabucodonosor (II Paralipomena 36, 19).

Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli au cinstit templul - ca locaş sfânt - destinat rugăciunii obşteşti. La templu a fost dus pruncul Iisus la 40 de zile după naştere, ca să fie închinat lui Dumnezeu (Luca 2, 21-24); aici îl întâlnim la vârsta de 12 ani, când a spus părinţilor care îl căutaseră timp de trei zile: "Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui meu trebuie să fiu?" (Lc, 2, 49). Din templu a alungat pe Zarafi, numindu-l "casă a Tatălui", care nu se cuvine să fie pângărită (Mat. 23, 17; Marcu 11, 17; Ioan 2,14-16).

În Sfânta Scriptură, locaşul de rugăciune se numeşte Biserica lui Dumnezeu (Levitic. 26 şi Irimia 4, 5; Psalmi 133, 1), casă de rugăciune (Marcu 11, 17; Luca 18, 10-14), locaş sfânt (Ieşire 25, 8), biserica sfântă (Psal. 5, 7) şi sfinţitoare (Mat. 23, 17).

Biserica va exista până la sfârşitul veacurilor când Antihrist se va îndrepta cu toată furia împotriva ei (Apoc. 13, 6). Pentru noi creştinii, Biserica este un "cer pământesc", cum se spune într-o cântare din cultul nostru "în biserică stând, în cer mi se pare că stau".

Aici este de faţă Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, care se jertfeşte în chip nesângeros şi Duhul Sfânt, care sfinţeşte darurile şi inimile noastre.

Este de faţă Maica Domnului şi toată ceata sfinţilor care se roagă cu noi şi preamăresc pe Dumnezeu.

Este adevărat că Dumnezeu se găseşte pretutindeni, şi oriunde ne găsim înaintea Lui. El nu este într-un loc sau altul aşa cum se exprimă psalmistul: "Unde mă voi duce de la Duhul Tău, şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi duce la cer, Tu acolo eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă, şi mă voi aşeza la marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine în dreapta Ta" (Ps. 138, 7-10).

Cu Dumnezeu te poţi întâlni oriunde, în natură, în conştiinţă, în lume, aşa că rugăciunea este bine primită în orice loc s-ar face, mai ales că şi Mântuitorul spune: "Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Mat. 18, 20). Dar înţelesul cuvintelor Mântuitorului este cu totul altul, şi anume: "Adunaţi în numele Meu" înseamnă "adunaţi după rânduiala statornicită de Mine". Ori, rânduiala statornicită de Mântuitorul este tocmai aceea de a avea locaşuri de închinare. În locaşul de închinare al sinagogii, Mântuitorul a tălmăcit cuvintele profetului Isaia: "Astăzi s-a împlinit cuvântul acesta pe care l-aţi auzit citindu-se" (Luca 4, 21), declarând împlinirea profeţiilor în persoana sa. În Biserica Creştină avem altarul crucii, precum şi prilejul de a ne întâlni cu Hristos, în Sf. Euharistie. Aici se aduce jertfa Golgotei în chip nesângeros, apoi "Jertfa buzelor" şi jertfa bine plăcută lui Dumnezeu, care este "duh umilit, inimă înfrântă şi smerită" (Ps. 50, 18).

Mântuitorul nu este împotriva locaşurilor de închinare nici atunci când spune: "Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: îşi iau plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în camera ta, şi închizând uşa roagă-te Tatălui care este în ascuns şi Tatăl tău, care Vede în ascuns, îţi va răsplăti" (Mat. 6, 5-6). Aici, Mântuitorul nu înlătură cultul public, nici bisericile, ci osândeşte şi înlătură rugăciunea făţarnică, făcută de formă, de ochii lumii. Rugăciunea obştească, la templu, deci şi necesitatea bisericilor ca locaşuri de închinăciune obştească sunt recunoscute de Mântuitorul în Parabola Vameşului şi Fariseului (Luca 18 10-14), Banul Văduvei (Marcu 12, 41-44).

Sf. Apostoli, după înălţarea la cer a Mântuitorului, "erau în vremea aceea în biserică, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu" (Luca 24, 53).

Noi creştinii, avem motive puternice în privinţa îndatoririi rugăciunii obşteşti în biserică. Aici, "Dumnezeu este în locul cel sfânt al Lui" (Ps. 6, 76). Biserica nu este numai casă de adunare în scopul propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu, deci a evangheliză rii, ci locaş sfinţit şi sfinţitor, în care este Hristos prezent în taina euharistică. Aici, tot ce ne înconjoară ne îndeamnă la rugăciune şi evlavie. Sufletul credinciosului este îndemnat la rugăciune, alături având pe alţi confraţi de credinţă, aşa cum cărbunii împrăştiaţi pe vatră, adunaţi la un loc, ard cu putere şi răspândesc căldură în jurul lor. Biserica este locaşul unde s-au rugat părinţii fiecăruia din noi, iar acest simţământ de preţuire şi pietate ne întăreşte credinţa în cultivarea rugăciunii obşteşti.

Aici se adună duhurile Sfinţilor trecuţi din viaţa aceasta, precum şi ale acelor ce sunt încă în viaţă! }inând seama de sfinţenia locaşului de rugăciune, bătrânii Ioachim şi Ana au făcut bine ducând pe Maria, singura lor copilă, la biserică, pentru ca acolo să se hrănească din înţelepciunea lui Dumnezeu. Timpul petrecut în Biserică, în rugăciune, în curăţie morală şi sfinţenie, a fost pentru Sfânta Fecioară Maria de neapărată trebuinţă spre a deveni "Biserică sfântă şi rai cuvântător" în care avea să coboare din cer "pâinea vieţii" (Ioan, 6, 25).

Sfânta Fecioară Maria s-a făcut pildă pentru creştini, că nu-i destul să intri în biserică din obişnuinţă, formal, fără a culege ce este de folos pentru zidirea noastră morală. Ea a plecat de la templu neprihănită, a fost învrednicită de a fi "plină de dar" de a nu mai săvârşi păcate personale.

Urmând pilda ei, fiecărui creştin îi revine datoria de a spori, de fiecare dată când "stă în Casa Domnului, în cele ale vieţii virtuoase, adică să aibă roadele Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă" (Galat. 5, 22-25).

Şi în felul acesta va putea gusta bucuria fericirii primite în biserică, spunând cu psalmistul: "Fericiţi cei ce locuiesc în casa Ta, în vecii vecilor te vor lăuda" (Ps. 84, 5). Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.