Predica

 #   2007   2009 

Pr. Ion Cârciuleanu

Vindecarea lunaticului


În multe locuri din Sfânta Evanghelie citim că oamenii chinuiţi de cele mai felurite boli, paralitici, orbi, şchiopi, muţi, leproşi, şi alţii s-au apropiat de Mântuitorul Hristos spre a ruga tămăduirea de boală. Sfânta Evanghelie din duminica a X-a după Rusalii (Mat. 17, 14-23) istoriseşte cazul unui tată îndurerat care caută şi cere ajutorul Mântuitorului lumii pentru nefericitul său copil ce suferea de o boală grea şi era cuprins de duh necurat.

Evanghelia nu ne spune, dar nu este exclus ca omul să fi încercat vindecarea fiului şi pe alte căi. Ne putem imagina starea sufletească a părintelui care vedea chinurile copilului şi căruia nu i-au putut veni în ajutor nici cunoscuţii, nu i-au putut uşura suferinţa nici necunoscuţii. Tatăl, văzând chinurile groaznice pe care le suferea copilul, l-a adus mai întâi la Apostoli, crezând că ei îl vor putea vindeca. Dar Apostolii n-au putut să-l vindece. De nicăieri, nici o speranţă. Dragostea părintească îi dă curaj, iubirea faţă de copilul său îi scoate noi izvoare de putere şi-l determină să lupte mai departe. Nu i-a putut ajuta nimeni din cei la care a apelat până aici! Nu i-au putut veni în ajutor nici ucenicii! Atunci tatăl s-a îndreptat cu rugămintea către Iisus, dumnezeiescul Învăţător din Nazaret, care tămăduia toate bolile şi toate neputinţele. Tatăl vine în grabă la Mântuitorul şi-i spune întreaga lui durere de tată. "Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi rău pătimeşte; că de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă.

Şi l-am adus pe dânsul la ucenicii tăi, şi n-au putut să-l vindece" (Mat. 17, 23-25). Domnul Iisus, văzând cumplita suferinţă a copilului, a zis: "Aduceţi-l aici, la Mine!" Apoi a certat duhul necurat să iasă din bolnav şi copilul s-a tămăduit din ceasul acela.

Domnul nostru Iisus nu ne spune, dar noi cu drept cuvânt bănuim că tatăl nenorocitului tânăr lunatic făcea parte dintr-un "neam necredincios şi îndărătnic", care îl înconjura pe Iisus. Dar în prezenţa lui Iisus, o lumină puternică de credinţă năpădeşte în sufletul tatălui şi îi dă o stare de linişte, de pace, de bucurie, că s-a regăsit pe sine în puterea adevărului dumnezeiesc şi s-a vindecat fiul său. Iată cum pentru păcatele şi necredinţa părinţilor suferă nevinovaţi şi copiii. "Atunci, apropiindu-se ucenicii către Iisus deosebi, au zis: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim pe el? Iar Iisus a zis lor: Pentru necredinţa voastră... Dar acest neam nu iese, fără numai cu rugăciune şi post" Marcu 8, 28-29).

Aşa cum au existat mulţi bolnavi pe timpul petrecerii pământeşti a Mântuitorului, aşa au fost şi înainte şi după aceea, până în zilele noastre, pe toată suprafaţa pământului. Ca urmări ale păcatului strămoşesc, bolile se înmulţesc şi produc suferinţă în lume. Dar pentru a reuşi în năzuinţele noastre, trebuie credinţă.

Aceasta o spune Hristos tuturor şi în toate împrejurările, aceasta este temelia Bisericii Sale, aceasta este puterea care ne susţine în zbuciumul amar al trecerii noastre prin această lume.

Credinţa a fost şi este un nesecat izvor de putere pentru om, pentru că prin ea te pui în legătură cu viaţa cea adevărată, cu Dumnezeu. Credinţa este un mare dar de la Dumnezeu, prin care noi, ajutaţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt, ne încredem în cele ce ne-a descoperit Dumnezeu şi ne orientăm viaţa potrivit acestei lumini mai presus de lume. Prin lucrarea ei, credem în atârnarea noastră de o putere mai presus de fire, fiindcă toate puterile noastre sufleteşti şi trupeşti sunt sub acoperământul lui Dumnezeu.

Credinţa rezultă din lupta lăuntrică, în care a biruit adevărul, adică cugetul cel drept despre sine, adevăr care circulă o dată cu sângele în toate mădularele fiinţei noastre trupeşti. Dovada trăirii în noi a acestei puteri ne-o dă potrivirea vieţii noastre cu împlinirea voii lui Dumnezeu, ne-o dă fapta, stăruinţa în realizarea unui lucru, care trebuie să izvorască dintr-o credinţă vie, lucrătoare. O credinţă nelucrătoare este moartă: "Credinţa fără faptă este moartă" (Iacob 2, 20). Iată pentru ce tata şi mama trebuie să fie buni şi credincioşi, pentru că prin faptele lor bune sau rele, pregătesc soarta, bună sau rea, a copiilor lor.

Dovada celor spuse aici o avem în însăşi Evanghelia de astăzi, căci Mântuitorul termină cu acest sfat: "Iar soiul acesta de draci nu se poate scoate decât cu rugăciuni şi cu post". Iată cele două pietre de încercare a vredniciei noastre! Câţi am încercat aceste leacuri pentru îndreptarea vieţii noastre sufleteşti şi trupeşti? Câţi duc la capăt osteneala rugăciunii şi câţi trăiesc o viaţă de post adevărat? O rugăciunea cucernică şi stăruitoare este o lucrare de ridicare a minţii şi sufletului nostru către Dumnezeu, faţă de care nutrim cele mai sfinte sentimente de dragoste şi supunere.

Convorbirea credinciosului cu Dumnezeu, prin rugăciune, realizează o punte de legătură şi în adâncul sufletului credinciosului se întemeiază un altar de jertfă a rugăciunii, inima omului fiind locul tainic al ei. Puterea rugăciunii, profunzimea ei, ritmul ei descoperă viaţa, sănătatea spirituală a credinciosului, cu un cuvânt, ne descoperă pe noi înşine. Rugăciunea iubeşte liniştea, iubeşte interiorizarea, concentrarea pentru reculegere. Credinciosul în rugăciune să fie foc (Apoc. 3, 15) care luminează şi încălzeşte, care curăţă de păcat şi care ne înaripează spre cele divine. Omul rugăciunii devine depozitul bunătăţii divine, şi intră într-o familie, familie cu adevărat creştină, familia sfinţilor. Prin rugăciune, trebuie să ajungem să simţim, cum spune Sf. Apostol Pavel, că "Hristos este în noi".

Postul, prin înfrânările ce le impune pentru corp şi, mai ales, prin înfrânările de ordin moral, pe care credinciosul şi le impune şi le trăieşte în acest timp al renunţărilor şi al reţinerilor, îi dă credinciosului o nouă viaţă. Într-o astfel de viaţă, în sufletul credinciosului au loc atâtea întrebări, se încearcă atâtea reflecţii asupra faptelor lui. Prin acest exerciţiu spiritual, în mai scurte sau mai îndelungate meditaţii, se recunoaşte omul în toată intimitatea sa.

Îşi recunoaşte greşelile, se căieşte de ele.

Postul, zice Sf. Ioan Gură de Aur, "potoleşte trupul, înfrânează poftele nenumărate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează". Prin post nu trebuie să înţelegem numai lipsirea trupului de anumite mâncăruri şi băuturi. Această abţinere nu este decât o haină exterioară a adevăratului post. Prin post înţelegem reţinerea de la toate relele, înfrângerea tuturor poftelor păcătoase, prin care supărăm bunătatea lui Dumnezeu.

Sf. Vasile cel Mare recomandă "înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, îndepărtarea de pofte, clevetiri, minciuni, jurământ mincinos; fără acestea nu este post adevărat". În felul acesta înţelegând şi practicând postul, ne vom lumina mintea şi vom curăţi sufletul şi trupul de toată patima, neputinţa şi boala din noi, şi ne vom înălţa duhovniceşte.

O! Ce sfinte şi curăţitoare pot fi rugăciunea şi postul, pe care le face credinciosul chemat de glasul conştiinţei sale trezite! Şi aşa, postul şi rugăciunea pot deveni pentru creştinul cel bun două aripi spirituale, prin care să se înalţe spre o viaţă nouă, renăscută întru Hristos.

Nici unul dintre noi nu poate trăi mai cu folos viaţa sa, decât dorind, în interesul binelui său propriu, din toate puterile sale, să se elibereze pe sine de slăbiciunile şi păcatele care au putut pune stăpânire pe sufletul său.

Dintre toate mijloacele de tămăduire ale bolilor sufleteşti şi trupeşti, de care pătimim, cele mai folositoare sunt cele pe care le pune la îndemâna creştinului Sfânta noastră Biserică, pentru că, adevărat este, aceste boli "cu nimic nu pot ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post". Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.