Predica

 # 

Pr. Ion Cârciuleanu

"Ce bine să fac să moştenesc viaţa de veci"


Dorul de fericire a fost răsădit de Ziditor în inima omului şi nu poate fi alinat decât atunci când căutăm această fericire acolo unde a aşezat-o Înţelepciunea Lui. Cei ce au înţeles că supremul bun, suprema fericire se sălăşluieşte numai în viaţa veşnică din nesfârşita Împărăţie a lui Dumnezeu, s-au mântuit; iar cei ce n-au căutat-o aici, ci în altă parte, au rămas străini de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Sfânta Evanghelie din duminica aceasta ne prezintă pe un tănâr bogat care, în dorinţa lui de a câştiga viaţa de veci, se apropie de Mântuitorul şi-l întreabă: "Învăţătorule, Bunule, ce bine voi face ca să am viaţa de veci?" (Mat. 19, 16). Mântuitorul primeşte cu simpatie pe acest tânăr care era frământat de această idee înaltă şi îi răspunde numai prin două cuvinte: "Păzeşte poruncile". Tânărul nu se simţi lămurit şi întrebă din nou: "Care?" Domnul Iisus, iarăşi, fără a intra în amănunte, i le-a numărat pe cele mai cuprinzătoare: "Să nu ucizi, să nu furi, să nu faci desfrânare, să nu fii martor mincinos, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi".

Tânărul care se aştepta să audă lucruri mai deosebite decât i se spunea zilnic în sinagogă, sau ceea ce citea el însuşi în Scriptură, nu fu mulţumit de răspuns şi continuă: "Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Ce-mi mai lipseşte?" Mântuitorul, văzând această înaltă şi nobilă dorinţă, a voit să-l ridice pe scara desăvârşirii lui: "De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor şi vei avea comoară în cer, şi vino şi urmează-mă!" Aceasta a întristat pe tânăr, care a plecat amărât.

Iată-l deci pe tânăr venind, nu să-L ispitească pe Mântuitorul, căci doară "a alergat şi a îngenuncheat înaintea Domnului" (Marcu 10, 17), ci pentru a-şi mântui sufletul. El, deşi fiu de părinţi evlavioşi, tânăr serios şi aşezat, ce a primit învăţătura divină, a stăruit s-o înveţe, s-o aplice în viaţă, chiar să o şi înţeleagă, a rămas totuşi un om care judecă şi acţionează la fel ca toţi ceilalţi oameni. El, care fusese la atâţia învăţaţi iudei, credea că şi Iisus este unul din şirul acelora, poate mai învăţat. Timiditatea lui nu este rezultatul acelui fior lăuntric ce te străbate prin toate fibrele când te simţi înaintea unei fiinţe supranaturale, ci a fost provocată de faptul ca nu cumva acest alt învăţător să-l facă de ruşine înaintea celor de faţă. Iisus n-a vrut să-l lase în rătăcire pe tânăr. În atotştiinţa Sa, văzând greşeala în care se prezintă acest râvnitor la fericire veşnică, prin răspunsul ce-l dă, Iisus îl duce pe tânăr la cunoaşterea adevărată a persoanei Sale, îndreptând părerea greşită ce-o avea tânărul despre El. Asfel, i se spune: Dacă mă crezi om de rând, de ce-mi zici "Bun", cunoscând că bun, cu adevărat, este numai Dumnezeu, din care izvorăşte şi plineşte binele, ca fiind singur perfect, iar oamenii numai într-atâta au această calitate a inimii întrucât voieşte Dumnezeu a le-o împărtăşi.

Mântuitorul îi înşiră poruncile din decalog, care arată datoriile către aproapele, deoarece aproapele este chipul lui Dumnezeu şi iubindu-l pe aproapele, îl iubim pe el în Dumnezeu. Înşirarea poruncilor de Domnul este făcută cu multă înţelepciune, căci se impune, în primul rând, împlinirea poruncilor care arată răul ce nu trebuie să-l facem, ca prim pas pentru apropierea de Domnul şi numai apoi se arată binele ce trebuie făcut, ca fiind o treaptă mai înaltă a deplinătăţii morale. Când tânărul zice: "toate acestea le-am păzit, ce îmi mai lipseşte?", simţea că îi mai lipseşte ceva. Aleargă de ani de zile ca să găsească pe cineva să-i spună care este treapta ultimă ce trebuie s-o mai urce pentru a fi la înălţimea de unde poate privi totul şi în toate părţile cu mulţumire. Presimte că mai trebuie făcut un pas până la desăvârşire şi este neliniştit că nu ştie încotro să-l facă. Mântuitorul Iisus îi arată calea şi-l învaţă să păşească peste ultimul obstacol. Entuziasmul său însă a scăzut, voinţa a slăbit şi tânărul n-a mai fost capabil de ultimul efort. Patima averii îl cuprinsese prea tare şi el se târa înaintea acestui idol ca un rob; averea i-a cuprins sufletul ca spinii floarea. El nu ştia că "rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint" (I Tim. 6, 10).

Mântuitorul le arată celor prezenţi piedica ce o constituie averea pentru obţinerea vieţii veşnice. Apostolii rămân îngânduraţi la aceste cuvinte, dar Domnul îi lămureşte: "La oameni aceasta este cu neputinţă, iar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă" (Mat. 19, 26). Adică, pentru unii oameni - anume pentru cei ce nu stau departe de învăţătura lui Hristos -, nu cad în ispită şi în multe pofte urâte şi vătămătoare şi folosesc averea lor în scopuri de binefacere şi ajutorare a celor săraci, este cu putinţă mântuirea ca la nişte binecuvântaţi ai Domnului, căci ceea ce omul nu poate realiza aici, pe pământ, cu ajutorul Celui de Sus va realiza cu uşurinţă.

Bogăţiile nu sunt un rău, fiind darurile lui Dumnezeu care ne sunt date spre folosul nostru, pentru îndestularea noastră. Ceea ce este rău izvorăşte din folosirea greşită a bogăţiilor şi din reaua întrebuinţare pe care le-o dăm. Admirabil vorbeşte Sf. Ioan Gură de Aur în această privinţă, când ne spune: "Precum vinul în sine nu este ceva rău, ci numai întrebuinţarea fără rânduială, adică beţia, aşa şi bogăţia în sine nu este rea, ci rea este zgârcenia şi lăcomia". Cu alte cuvinte, răul nu este în lucruri, ci în noi, în sufletele noastre din care s-a stins lumina dreptei socoteli.

Sunt foarte multe primejdii la care se poate expune omul în legătură cu bogăţiile pământeşti. Mai întâi, poate cădea în primejdia de a se robi cu totul celor trecătoare, materiei. Bogăţiile îl pot lega pe om numai de pământ, îl ispitesc, îl coboară să afle bucuria şi fericirea în lucruri pământeşti şi uită de Dumnezeu cel ce singur poate face pe om fericit. Căci alipirea pătimaşă de bogăţie înăbuşă în inima omului dragostea de Dumnezeu şi face dumnezei falşi din bani şi din toate cele ale lui Mamona. Să avem în faţa ochilor sufletului nostru bogatul căruia i-a rodit ţarina şi care nu dorea decât să adune, să umple hambare, pentru ca apoi, în mijlocul belşugului, să-şi desfăteze pântecele, zicând: "Mănâncă, suflete, bea şi te veseleşte". Cugetând asupra acestei stări atât de decadente, nu ne mirăm că Domnul Iisus a rostit aşa de înfricoşate cuvinte împotriva celor ce-şi pun încrederea în avuţii, când zice: "Vai vouă, bogaţilor!" (Luca 6, 24).

În altă ordine de idei, bogăţiile pot fi primejdii pentru suflet, deoarece sunt un izvor de nenumărate păcate şi fărădelegi. Minunat se exprimă Sf. Apostol Pavel când zice că "cei ce vor să se îmbogăţească cad în ispite, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare care cufundă pe oameni în ruină şi pierzare" (I Tim. 6, 9). Dorinţa de îmbogăţire necinstită aduce atâtea nenorociri, atâta zbucium sufletesc şi atâtea vrăjmăşii între oameni.

Goana după avere îi face pe oameni să calce în picioare totul; se ucide, se fură, se minte, se vicleneşte, se leapădă de tată şi de mamă; iată icoana vieţii pământeşti a celor care sunt împinşi la fărădelegi de această grozavă patimă. La fel stăpânirea bogăţiilor este o rădăcină de răutăţi, fiindcă înlesneşte satisfacerea tuturor poftelor. Toate dorinţele rele se nasc într-o inimă care crede că are în bani mijlocul de a le îndeplini. Luxul, destrăbălările, beţiile, îmbuibările, răzbunările, crimele sunt în mare parte urmări ale duhului lăcomiei.

Când este vorba de scopul cel înalt al vieţii - mântuirea -, sufletul e primejduit să moară în mijlocul bunurilor materiale.

După cuvântul unui Sfânt Părinte, îl putem întâlni şi sluji pe Hristos ajutând pe cerşetorul sărac, pe bolnavul ce suferă, pe copilul ce tremură de frig şi foame, pe omul în necaz şi suferinţă, căci toţi sunt chipul lui Dumnezeu şi de iubim pe cei ce suferă, prin ei iubim pe Dumnezeu. Aceasta ne cere şi nouă Mântuitorul: "să scoatem viermele bogăţiei din noi, căci altcum acesta roade inima omului".

Bogatul se poate mântui când averea e câştigată cinstit şi folosită după poruncile lui Dumnezeu, şi se face milostenie.

Bogatul să nu se mândrească cu averea lui, căci peste noapte poate deveni sărac, ci din prisosul ei să împărtăşească celui ce întinde mâna şi să nu întrebe de-i vrednic de mila lui ori nu, căci este cine să judece aceasta; astfel acesta îşi face comoară în ceruri (Mat. 6, 19). Vremea este pentru milostenie.

Glasul conştiinţei creştine ne cheamă zicând: Vreţi să fiţi fericiţi? Priviţi: orfani, văduve, femei cu copii, bătrâni, copii părăsiţi şi lipsiţi de orice sprijin se uită spre noi cu durerea vieţii lor; să le dăm cu dragă inimă chiar din puţinul nostru, spre a le alina suferinţele, căci în acest fel ne vom face şi noi vrednici de mila lui Dumnezeu. Să nu ne întoarcem ca tânărul din Evanghelie, ci să păşim în grabă pe calea mântuirii, făcând din bunurile noastre cea mai înaltă treaptă de pe care să putem vedea pe Dumnezeu. Pe această cale se merge la desăvârşire. Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.