Predica

 #   2008   2010 

Pr. Ion Cârciuleanu

Ne aflăm încă sub razele binefăcătoare ale Învierii Domnului.

Certitudinea învierii dă putere sufletului omenesc să lupte necontenit, pentru câştigarea împărăţiei lui Dumnezeu. Şi în lumina învierii, fiecare om îşi poate înţelege rostul şi menirea sa în lume. Căci aşa cum razele soarelui străbat până în cele mai dosite unghere ale pământului şi topesc cei mai năpraznici gheţari, tot astfel lumina cerească a Învierii Mântuitorului străbate peste toată frământarea veacurilor şi până în adâncul conştiinţei, risipind îndoiala, nesiguranţa, şi deschizând tuturor perspectiva vieţii de veci. Nu este om care să nu se bucure şi să nu aibă ceva de învăţat din praznicul cel mare al Învierii Domnului.

Ca şi în duminica trecută, Sf. Evanghelie ne vorbeşte astăzi despre Învierea Domnului şi despre unele persoane care au fost martore ale acestei mari minuni, ca unele care au vorbit cu Iisus cel înviat din morţi. Aceste persoane, martore ale învierii Domnului, sunt femeile mironosiţe, după cum ne spune Evanghelia de astăzi.

Dacă Apostolul Toma a avut nefericirea să fie cel din urmă dintre apostoli care să audă de învierea Domnului şi să-L vadă, cum am auzit Duminica trecută, femeile mironosiţe au avut fericirea să ştie, cele dintâi, că Iisus a înviat, şi să vorbească cu El. Pericopa evanghelică de astăzi ne pune în faţă purtarea plină de devotament a sfintelor femei, care au slujit pe Domnul, atât înainte, cât şi după moartea şi învierea Sa. Iată ce ne spun evangheliştii despre aceste femei: Luca zice că împreună cu cei doisprezece ucenici, mergeau după Iisus "şi nişte femei, care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria ce se cheamă Magdalena, din care ieşiseră şapte demoni, şi Ioana, femeia lui Huza, ispravnicul lui Irod, şi Suzana şi multele altele, care-i slujeau din avutul lor" (Luca 8, 1-3). Evanghelistul Matei, istorisind răstignirea Domnului, spune că erau acolo şi multe femei, privind de departe, care urmaseră din Galileea pe Iisus, slujindu-L, între care era Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Josi, şi mama fiilor lui Zevedeu" (Matei 27, 55-57). Sf. Evanghelist Ioan le-a văzut chiar lângă cruce: " Şi stă lângă crucea lui Iisus mama Lui, şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena" (Ioan 19, 25). Aceleaşi femei sunt, apoi, de faţă la punerea în mormânt a Domnului, însemnând bine unde se află stânca în care Iosif din Arimateia îşi săpase mormânt nou, nebănuind că aici mâinile lui vor aşeza corpul Învăţătorului său iubit, Iisus (Luca 23, 55). Tot ele vin duminică foarte de dimineaţă la mormânt cu miruri şi miresme să ungă trupul lui Iisus, fapt pentru care s-au numit purtătoare de mir sau mironosiţe, iar această duminică în care le facem pomenirea se numeşte "Duminica Mironosiţelor".

Din citirea celor scrise de evanghelişti cu privire la femeile mironosiţe, reţinem câteva nume: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, mama lui Iacov cel mic, Salomeia,mama fiilor lui Zevedeu, şi Ioana, soţia lui Huza, ispravnicul lui Irod Antipa. Cu acestea au mai fost şi alte femei, al căror nume nu s-a scris. Între mironosiţe trebuie socotită şi Maria, sora lui Lazăr, "care a uns pe Domnul cu mir - înainte de a intra triumfal în Ierusalim - şi i-a şters picioarele cu părul capului ei" (Iov 11, 2).

Ajungând la mormântul Domnului, spre surprinderea lor, femeile află că piatra a fost răsturnată şi intrând în mormânt, au văzut un tânăr care le-a adus vestea biruinţei vieţii asupra morţii, vestea că Iisus nazarineanul cel răstignit, a înviat! În acelaşi timp, tot îngerul le dă porunca de a duce lui Petru şi celorlalţi Apostoli vestea cea mare, a Învierii Domnului (Marcu 16, 6-7). Sf. Apostol şi Evanghelist Matei ne dă ştirea deosebit de preţioasă că pe când mergeau ele să ducă această veste ucenicilor, le-a întâmpinat însuşi Iisus, zicând: "Bucuraţi-vă!" iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi i s-au închinat. Şi tot El le-a zis: "Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei să meargă în Galileea, şi acolo mă vor vedea" (Matei 28, 9-10; Marcu, 16, 9). "Şi întorcându-se de la mormânt au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi" (Luca 24, 9). Cu alte cuvinte, Dumnezeu a dat femeilor mironosiţe o răsplată unică: de a fi aflat - cele dintâi -, de Învierea Domnului, de a fi văzut - cele dintâi - pe Iisus cel înviat, şi de a fi dus - cele dintâi -, vestea cea mare chiar ucenicilor Săi. Aşa după cum femeia auzise, după căderea în păcat, osânda rostită de Dumnezeu, tot femeia va auzi, cea dintâi, vestea cea mare a izbăvirii din morţi prin Iisus Hristos cel înviat. Lumea a aflat de Învierea Domnului prin Sfinţii Apostoli, dar ei primiseră această veste de la femeile mironosiţe. Pentru femeile purtătoare de mir, această veste era cea mai mare bucurie, pentru că Mântuitorul a ridicat femeia din starea de inferioritate în care era ţinută în lumea antică, păgână şi chiar în lumea iudaică, a dezrobit-o şi a reabilitat-o ca soţie şi ca mamă. Şi în adevăr, creştinismul a făcut din femeie o personalitate egală în drepturi şi datorii bărbatului, cu care Sf. Apostol Petru zice că este "împreună moştenitoare a darului vieţii" (I. Petru 3, 7), iar Sf. Apostol Pavel va proclama apoi egalitatea tuturor în faţa lui Dumnezeu, prin cuvintele: "nu mai este iudeu, nici elin; nici rob, nici liber, nici parte bărbătească sau parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus" (Galateni 3, 28).

Spre deosebire de apostoli, mironosiţele nu au fost chemate, şi nici alese. Credinţa lor şi dragostea lor pentru Hristos, evlavia lor, setea lor de mântuire le-au făcut să-L urmeze în unele din călătoriile sale misionare şi să-i slujească din avutul lor. Prin iubirea lor cea mare, cu care au urmat pe Mântuitorul, mironosiţele au întrecut pe unii ucenici. Majoritatea dintre aceştia l-au părăsit pe drumul Golgotei, de teamă să nu fie prinşi, ca să nu mai amintim de lepădarea lui Petru. Numai Ioan are curajul mironosiţelor, să vină până sub crucea pe care fusese răstignit Iisus. În ziua înmormântării, însă, a lipsit şi el.

Aş dori ca, împreună, să privim cu ochii noştri sufleteşti chipurile acestor femei. Ce inimi credincioase trebuie să fi avut aceste mironosiţe, şi ca ele toate celelalte femei! Ce feţe neprefăcute! Ce viaţă cinstită! Ce îmbrăcăminte cuviincioasă! Ce vorbă smerită, blândă şi duhovnicească! Ce putere de muncă! Ce dorinţă de a sluji Domnului cu toată casa şi averea lor! Ce curaj de a-L urma şi ce voinţă de a-L vesti! În cei două mii de ani de viaţă creştină, exemplul femeilor mironosiţe a fost urmat de milioane de alte femei, marea majoritate rămase în anonimat, iar puţine la număr trecute în calendarul sfinţeniei creştine. Marii Părinţi şi dascăli ai Bisericii îşi datorează, în cea mai mare măsură, evlavia şi formaţia religios-morală mamelor lor, care au fost exemple vii de credinţă şi de trăire a învăţăturii creştine.

Să ne gândim la Antuza, mama Sf. Ioan Gură de Aur, care a rămas văduvă la douăzeci de ani şi nu s-a mai căsătorit, ci s-a dedicat creşterii fiului ei, la Monica, mama Fericitului Augustin, care s-a rugat timp de optsprezece ani pentru reîntoarcerea la Hristos a fiului ei ajuns pe căile pierzaniei; să ne amintim de Nona, mama Sf. Grigorie Teologul, de Emilia, mama Sf. Vasile cel Mare şi de atâtea şi atâtea femei, care îşi dorm somnul de veci împăcate că au contribuit la întărirea vieţii de familie, la creşterea copiilor lor în duhul Evangheliei, la întărirea dragostei între oameni şi la schimbarea climatului spiritual al vremii lor. Avem multe exemple de femei virtuoase şi din trecutul poporului nostru: soţii de voievozi români care au ctitorit - alături de soţii lor -, biserici şi mănăstiri care ne-au rămas ca sfântă moştenire până astăzi. Mi-aş îngădui să prezint doar trei exemple semnificative. Soţia lui Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Româneşti, mamă a unsprezece copii, a avut durerea să asiste la decapitarea soţului şi a celor patru feciori, din dispoziţia turcilor, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, din anul 1714, din pricină că au refuzat să părăsească credinţa creştinilor şi să se turcească, prin îmbrăţişarea religiei islamice; Oltea, mama lui Ştefan cel Mare şi Teofana, mama lui Mihai Viteazul.

Cunoscând aceste puţine fapte din veacul apostolic, din veacurile patristice şi din trecutul poporului nostru, este firesc să ne punem întrebarea: oare ce aşteaptă Hristos de la femeia creştină de azi, care este menirea ei în lumea în care trăim? Cum poate deveni o binevestitoare a Învierii lui Hristos? Este bine ştiut că în veacul nostru am asistat la emanciparea femeii, la valorificarea puterilor ei fizice şi intelectuale în toate domeniile sociale, alături de bărbat. Femeia a depăşit de mult limitele căminului, fiind azi prezentă, cu toată competenţa, în orice ramură de activitate: în literatură şi artă, în şcoală şi spital, în cercetarea ştiinţifică, în comerţ şi industrie, în conducerea treburilor de stat, iar mai nou, chiar şi în cucerirea spaţiului cosmic, contribuind din plin la propăşirea societăţii, la îmbunătăţirea şi bucuria vieţii. Ne gândim cu recunoştinţă la lucrarea plină de jertfă pe care o împlinesc atâtea femei în toate ramurile vieţii, dar cu toate acestea, Hristos, Biserica i-au rezervat un altar exclusiv femeii, în care îşi poate pune în valoare adevărata ei menire în lume - ca soţie şi, mai ales, ca mamă.

Purtând în ea virtuţile specifice pe care i le-a rânduit Dumnezeu la creaţie, femeia este, în primul rând, soţie. Ea a fost făcută de Dumnezeu ca să-i fie de ajutor soţului. "Nu este bine ca omul să fie singur pe pământ. Să-i facem ajutor potrivit pentru el" (Facerea 2, 18).

Aceste cuvinte exprimă o ordine stabilită de Creator, care nu poate fi nesocotită fără a pricinui vieţii omeneşti cele mai mari drame. Adevărata femeie creştină ştie să întemeieze o căsnicie durabilă, care să fie asemenea cetăţii despre care vorbea Mântuitorul că nu este clădită pe nisip, ci pe piatră, încât orice încercări şi necazuri ar veni în viaţă, ele vor putea fi uşor înlăturate.

Ea nu se descurajează niciodată, ştie să rabde, merge mereu înainte, alături de soţul ei, şi la bucurii şi la necazuri, însoţindu-l până la marginea mormântului. Prin muncă cinstită, printr-o viaţă aleasă, prin dragoste deplină, prin devotament conjugal, ea trebuie să devină "cunună bărbatului ei", după cuvântul înţeleptului Solomon.

În al doilea rând, pentru copii, femeia este mamă. Ea poate fi numită pe drept cuvânt, mama neamului omenesc, pentru că numai datorită ei se perpetuează fiinţa umană; ea izvorăşte viaţă din viaţa ei, aduce în lume o fiinţă nouă, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ea hrăneşte pruncul, de la ea învaţă acesta primul zâmbet şi primul cuvânt, acela de mamă. Ea sădeşte şi dezvoltă în copil respectul faţă de semeni, dragostea de muncă şi de ţară, cinstea, cultul datoriei împlinite, conturându-i personalitatea şi formând omul matur de mai târziu, pe care se va rezema, ca pe nişte stâlpi de nădejde, Biserica şi naţiunea.

Pentru aceasta nu se poate imagina o mai nobilă chemare. Sunt renumiţi oamenii de ştiinţă cu descoperirile lor, poeţii, scriitorii, artiştii şi ceilalţi, dar deasupra tuturor stă mama care naşte copii, îi creşte şi îi educă. "Daţi-mi o generaţie de mame bune, zice un gânditor, şi voi schimba faţa lumii".

Dar pentru noi, creştinii, mama este şi primul pedagog spre Hristos, primul dascăl şi preot al copilului ei. Ea este aceea care duce mâna copilului la frunte ca să-l înveţe semnul sfintei cruci, apoi tot ea i le împreunează pe amândouă, pentru rugăciune. Ea este primul însoţitor al copilului la biserică şi apoi în faţa sfântului altar pentru a primi acolo Trupul şi Sângele Domnului în sfânta împărtăşanie. La altarul unei familii creştine, mama îndeplineşte rolul mironosiţelor din Evanghelia de astăzi, având grijă să nu se stingă niciodată flacăra credinţei, a nădejdii şi a dragostei de Dumnezeu şi de oameni.

Pentru aceasta creştinismul a ridicat femeii un "altar", care este căminul. Aici, ea nu poate fi înlocuită de nimeni pe lume, şi misiunea femeii nu poate fi nicăieri mai însemnată, mai rodnică şi mai sfântă ca aici. Cu toate acestea, sunt multe femei de azi pentru care căminul pare prea strâmt, prea necorespunză tor şi uită că datorită însuşirilor cu care Dumnezeu a înzestrat femeia, ele nu pot fi nicăieri mai însemnate, mai bine făcătoare, mai cerute şi mai sfinte ca în mijlocul căminului lor.

Căminul este cea dintâi instituţie de educaţie şi mama care îl iubeşte este cea mai desăvârşită educatoare. Noi suntem, în bună parte, ceea ce au fost şi ceea ce am primit de la mamele noastre.

Creştinismul a dat lumii atâţia eroi morali, atâţia sfinţi pentru că el a pătruns în inimi de mame, care şi-au împlinit chemarea după învăţătura lui Hristos în mijlocul familiei lor. De cămin ţine maternitatea, nevinovăţia, cumpătarea, iubirea, abnegaţia, devotamentul, spiritul de sacrificiu şi alte virtuţi care pot încununa viaţa unei femei.

Creştinismul, Biserica nu susţin, nu cer ca femeia să părăsească titlurile câştigate cu atâta trudă, adică să nu mai fie femeia medic, profesor, avocat, magistrat, funcţionară sub altceva. Creştinismul cere ca în toate acestea, femeia să nu uite că altarul principal în care a rânduit-o Dumnezeu este familia şi, în special, creşterea şi educaţia copiilor. Acolo femeia este stăpâna şi regina vieţii. În toate celelalte munci este doar o funcţionară, mai bine sau mai prost plătită; în cămin, ea împlineşte cea mai esenţială şi mai cerută misiune a vieţii pentru viaţă. Creştinismul nu zice ca femeia să nu fie folositoare societăţii prin inteligenţa, priceperea şi munca ei, dar azi îi aminteşte, mai mult ca oricând, că cel dintâi folos pe care îl poate aduce societăţii este acela de a fi mamă cu adevărat. Zadarnic se vor elabora principii, metode şi energie de la catedre în formarea omului cerut, când lipseşte izvorul de viaţă, aşa cum a rânduit Dumnezeu. Zadarnic stă femeia cu contribuţia ei în posturi de conducere şi îndreptare socială, dacă izvorul care pulsează viaţa este anemic şi stricat. Bune sunt toate slujbele şi folositoare, dar "partea cea bună" pe care să şi-o aleagă femeia este de a fi candelă a credinţei în Dumnezeu în familia ei mai întâi, şi apoi în mijlocul societăţii în care trăieşte.

Am văzut ce importanţă are mama în creşterea şi educarea copiilor pentru viaţa omenească. Voi cita pe V. Militaru: "Din acelaşi lemn se face şi icoană şi măciucă". Iar marele savant G. Longinescu ne spune: "Două puteri sunt în lume: Dumnezeu în cer şi mama pe pământ. Un copil este aşa cum l-a lăsat Dumnezeu şi cum l-a crescut mama lui". Aceasta o aşteaptă Hristos de la noi, aceasta este pilda celor dintâi vestitoare ale învierii Domnului şi pilda unui nesfârşit număr de mame creştine.

Ca şi odinioară Mariei Magdalena, Iisus spune tuturor femeilor creştine: "Mergeţi şi vestiţi fraţilor mei, adică tuturor oamenilor, învierea!" Fă, Doamne, ca nici una din mamele noastre creştine să nu rămână indiferente la chemarea Ta! Nici una să nu rămână nehotărâtă, mai ales astăzi, într-această lume de păcate şi fărădelege, în lucrarea ei de salvare de vieţi şi suflete. Ci fiecare mamă să audă glasul Domnului Iisus: "Lăsaţi copiii să vină la Mine!" şi să răspundă la această sfântă chemare cum au răspuns mironosiţele femei şi toate mamele creştine, spre slava Ta, Doamne, şi spre mântuirea noastră, a copiilor noştri şi a neamului nostru!Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.