Predica

 #   2010 

Pr. Ion Cârciuleanu

După cum ne mărturiseşte Sf. Apostol şi Evanghelist Matei, Mântuitorul Iisus Hristos se afla, se pare, în ultima perioadă a activităţii Sale pământeşti, când atitudinea duşmănoasă, chiar agresivă a cărturarilor şi fariseilor, mai mari ai poporului evreu din acel timp, era tot mai vădită. Sfântul Evanghelist Luca spune direct că "fariseii, care erau iubitori de argint, îl batjocoreau pe El" (Luca 16, 14).

În acest context, aflându-se şi în urma unei dispute "cu arhiereii şi bătrânii poporului" (Mat. 21, 23), spre a-i face pe aceştia să-şi dea seama mai bine de îngustimea şi orbirea lor sufletească, Domnul nostru Iisus Hristos le spune următoarea pildă profetică: "Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie.

A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slujitorii săi la lucrători să ia partea lui de roade. Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât iar pe altul l-au ucis cu pietre. Omul a trimis din nou alţi slujitori, mai mulţi, şi au păţit şi ei la fel. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui! Şi punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis".

După această istorisire, Mântuitorul pune celor de faţă, în primul rând celor ce erau în dispută cu El, întrebarea: "Când va veni stăpânul viei, ce va face lucrătorilor acestora?", întrebare la care ei au răspuns corect: "Pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care îi vor da lui rodurile la vremea lor" (Mat. 21, 33-41).

Să vedem care este înţelesul sau tâlcul acestei parabole.

Gospodarul din parabola citită la Sf. Liturghie de astăzi este Dumnezeu, Ziditorul nostru, al tuturor.

Via este poporul evreu, ales de Dumnezeu dintre celelalte popoare pentru a-şi împlini prin el planul Său de zidire, de mântuire a întregului neam omenesc, acest popor bucurându-se de atenţia specială a lui Dumnezeu, popor cu care Dumnezeu a încheiat un legământ.

Gardul este legea Vechiului Testament, care tocmai ca un gard a păzit poporul evreu să-şi menţină credinţa într-unul şi adevăratul Dumnezeu şi să nu se amestece şi să cadă în idolatrie, în politeism, cum s-a întâmplat cu celelalte popoare până la venirea Mântuitorului.

Turnul simbolizează templul din Ierusalim, care a vegheat asupra poporului evreu şi a însemnat negrăit de mult pentru acesta, încât la zidurile lui se fac şi astăzi rugăciuni şi alte ceremonii.

Lucrătorii viei sunt conducătorii religioşi ai poporului evreu, care aveau sarcina severă şi importantă în menţinerea credinţei monoteiste şi a sănătăţii morale a poporului. Întreg Vechiul Testament este plin de apostrofări şi ameninţări la adresa acestor "lucrători", acestor vieri, păstori spirituali ai poporului evreu.

Slugile trimise sunt proorocii Vechiului Testament, mulţi la număr şi ei, trimişi de Dumnezeu în tot cursul istoriei vechi-testamentare a poporului evreu, dintre care foarte mulţi au sfârşit muceniceşte. Vorbind despre suferinţa lor, Sf. Apostol Pavel ne spune că "au îndurat batjocuri şi bătăi, ba lanţuri şi temniţe. Au fost ucişi cu pietre, au fost fierăstruiţi, au fost supuşi la cazne, au murit ucişi de sabie, în cojoace şi în piei de capră au pribegit, răbdând lipsuri, strâmtori şi tot felul de răutăţi" (Evrei 11, 36-37).

Fiul din parabolă îl reprezintă pe Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, "piatra din capul unghiului", despre care se vorbeşte în partea a doua a pericopei evanghelice de astăzi (Mat. 21, 42), adică lespedea care se pune la încheieturile zidurilor, pentru ca acestea să fie cât mai legate şi mai rezistente. De altfel, şi Mântuitorul confirmă acest lucru când, în Evanghelia după Ioan, spune: "Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel unul născut l-a dat" (Ioan 3, 16). Să ne amintim că, în adevăr, El a fost omorât în afara gardului viei, în afara zidurilor cetăţii.

Împlinindu-se vremea rânduită de providenţă, Mântuitorul vine. Era de presupus, că măcar acum, lumea va pătrunde înţelesul faptului. Adevărul se adeverise şi luase forma văzută.

Fiul lui Dumnezeu era între oameni o realitate, care vorbea, învăţa şi făcea minuni. Nici de data aceasta, însă, lumea nu a înţeles ceea ce trebuia să înţeleagă. Fiul lui Dumnezeu a fost luat drept răzvrătitor care nesocoteşte legile şi rânduielile omeneşti şi care merită osânda morţii pe cruce.

Dacă poporul ar fi adâncit rostul legii vechi, ar fi priceput că ea cuprinde o mare făgăduinţă; iar dacă poporul evreu ar fi înţeles că Iisus nu este un răzvrătitor, ci împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu, nu ar fi făcut greşeala de a-l răstigni. Au făcut greşeala pe care o face cioplitorul de piatră, care nu ştie şi cum vor fi aşezate bucăţile lucrate. Şi iată, una la care nu s-a gândit că ar folosi şi pe care a aruncat-o ca netrebuitoare, s-a nimerit să fie sorocită de Providenţă a fi "în capul unghiului", pentru a susţine clădirea din toate părţile.

Am reţinut că înşişi "arhiereii şi bătrânii" au intuit că via se va lua de la lucrătorii cei vechi şi se va da altor lucrători care vor da roadele la vreme, ceea ce ne confirmă Mântuitorul prin cuvintele din textul Evangheliei: "Vă spun vouă că se va lua de la voi Împărăţia lui Dumnezeu şi se va da neamului care va aduce roadele ei" (Mat. 21, 43). Acest adevăr a fost anticipat de Dumnezeu încă prin gura profetului Isaia, care spune: "Ce se putea face pentru via mea şi n-am făcut eu? Pentru ce atunci când nădăjduiam să-mi rodească struguri, mi-a rodit aguridă? Acum vă voi face să ştiţi cum mă voi purta cu via mea.

Strica-voi gardul ei, dărâma-voi zidul ei" (Isaia 5, 4-5).

Într-adevăr, Legea Vechiului Testament, gardul viei, zidul despărţitor, a fost înlocuit cu Evanghelia Domnului, după cum tot Mântuitorul ne asigură, când spune: "Legea şi proorocii au fost până la Ioan (Botezătorul), de atunci Împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea" (Luca 16, 16), turnul, templul din Ierusalim a fost dărâmat şi el în anul 70 d.Hr. de generalul roman Titus, iar noi am devenit toţi, cler şi credincioşi, deopotrivă, membri ai Bisericii. Acest lucru este confirmat de cuvintele pe care le auzim rostite de fiecare ierarh când săvârşeşte Sf. Liturghie, şi anume la "Sfinte Dumnezeule", când zice: "Doamne, Doamne caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea" (Psalmul 79, 15-16).

O răspundere apasă, aşadar, asupra noastră, a tuturor, mai întâi a noastră, a clericilor, care am luat locul lucrătorilor viei de altădată şi care suntem îndatoraţi ca, prin hărnicia, credinţa, dragostea şi înţelepciunea noastră, prin comportamentul şi cuminţenia noastră să rodim cât mai mult bine în lume. În al doilea rând, şi dumneavoastră, credincioşii sunteţi îndatoraţi la o viaţă cât mai roditoare în bine. Şi acest lucru a fost anticipat de Dumnezeu, care ne spune, prin gura profetului Ieremia: "Eu te-am sădit viţă roditoare" (Ieremia 2, 29), adică pe tine, omule, oricare ai fi, pe noi toţi, cuvinte care definesc, într-un fel, chiar destinul uman, de a ne valorifica viaţa noastră cât mai roditor în bine. Acest lucru ni-l cere şi Mântuitorul, când zice: "V-am pus să mergeţi - pe voi, ucenicii mei şi pe urmaşii voştri -, şi roadă să aduceţi şi roada voastră să rămână" (Ioan 15, 16), ca şi Sf.

Apostol Pavel, care ne atenţionează prin cuvintele: "Fraţii mei, aţi fost chemaţi să aduceţi roadă" (Rom. 7, 4). Aşadar, să nu uităm că suntem lucrători în via Domnului, şi El cere în fiecare clipă roadele vieţii noastre.

Se cuvine aşadar, să ne străduim să aducem, în primul rând, roade de gând, roade ale vieţii noastre interioare. Se ştie că izvorul faptei este gândul, de unde ies şi cele bune şi cele rele, cum ne spune Mântuitorul. Trebuie, deci, ca noi, fiii Bisericii, să ne ţinem cât mai mult sub control gândurile; să depănăm în fiinţa noastră lăuntrică tot mai multe gânduri de pace, de stimă, de ajutor, de bună înţelegere şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi alţi binefăcători ai noştri, de binecuvântare şi smerenie. Sf. Apostol Pavel înşiră chiar câteva "roade ale duhului", ale gândului bun, adică ale unei conştiinţe treze şi luminate şi anume: "dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor" (Col. 5, 22-23). Un gânditor creştin aseamănă gândurile rele cu păsările care pot zbura în preajma noastră, fiind în puterea noastră să nu le lăsăm să ni se aşeze pe cap.

Să aducem roade de vorbă, adică vorbe de zidire între noi, de binecuvântare, de mângâiere, de sfat bun, iar nu de blesteme, de bârfeli, înjurături, trivialităţi, glume urâte şi alte otrăvuri "aducătoare de moarte" (Iacob 3, 8). Noi, fiii Bisericii, trebuie să ştim şi să dovedim că nu curge "din acelaşi izvor apă dulce şi apă amară" (Iacob 3, 11).

Să aducem, desigur, roade ale creaţiei pozitive, folositoare nouă şi semenilor noştri, roadele talanţilor cu care am fost înzestraţi fiecare din noi.

Şi în chip special, să aducem roadele faptelor noastre bune, roadele milosteniei, roadele noastre creştine, care pot fi nenumă rate, potrivit cu posibilităţile fiecăruia dintre noi.

Precum vedem faptele bune pot fi făcute într-un şir nesfârşit de forme, către oricine, şi în orice situaţie, ele trebuind, însă, să pornească din gândul nostru bun şi curat. Se cuvine să amintim că în lucrarea de rodire a vieţii noastre, primim şi puteri din afara noastră, primim ajutorul divin, prin harul dumnezeiesc, care ne întăreşte în a face bine şi în a ne feri de rău.

Folosindu-se tot de o asemănare cu viţa de vie, ne încredinţ ează de acest lucru chiar Mântuitorul Iisus Hristos: "Eu sunt butucul viţei, iar voi mlădiţele; cel ce rămâne întru mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă" (Ioan 15, 5), iar Sf. Apostol Pavel confirmă adevărul acestor cuvinte, când ne spune tuturor că "toate le pot întru Hristos, care mă întăreşte" (Filip 4, 13).

Învăţătura de căpătâi care se desprinde din parabola evanghelică de la Sf. Liturghie de astăzi este aceea că Dumnezeu ne-a zidit în această lume spre a ne fructifica viaţa cât mai mult, aşa cum un om sădeşte vie spre a rodi şi a se bucura de roadele ei. Rodirea noastră în gând, în vorbă şi în faptă devine reală, evidentă, mai ales atunci când stăm în strânsă legătură cu butucul viţei, cu izvorul vieţii noastre spirituale, cu Domnul nostru Iisus Hristos, care ne ajută la împlinirea gândurilor noastre bune.

Să rămânem, deci, strâns legaţi de butucul viţei, de Iisus-Domnul nostru, de Biserica Sa cea sfântă, ai cărei fii suntem, şi să fim încredinţaţi că pomul vieţii noastre se va încărca de roadele care trebuie "să rămână" şi-n veşnicie şi pe care ziditorul a toate, bunul nostru Părinte ceresc, le aşteaptă de la noi toţi. Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.