Predica

 # 

Pr. Ion Cârciuleanu

Cea mai mare poruncă din lege


Odată s-a apropiat de Domnul nostru Iisus Hristos un oarecare învăţător de lege, după cum ne spune Sf. Evanghelist Matei şi L-a întrebat: "Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din lege?" Cine era acest învăţător? Învăţătorii de lege sau cărturarii erau învăţătorii legii iudaice a Vechiului Testament. Unul dintre aceşti învăţători s-a apropiat cu întrebarea către Domnul nostru Iisus Hristos. De ce l-a întrebat de cea mai mare poruncă din lege? Pentru că ei înşişi, cărturarii evreilor nu dădeau acelaşi răspuns la această întrebare. Unii dintre ei învăţau că cea mai mare poruncă este porunca întâia din cele zece porunci ale lui Moise: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine" (Ieşire 20, 23). Alţii învăţau că porunca de bază a legii este porunca a patra despre cinstirea zilei de sâmbătă.

Pentru a înlătura aceste certuri, unul dintre învăţători a întrebat pe Mântuitorul. Mântuitorul i-a răspuns cu cuvintele legii: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău". Şi a adăugat: "Aceasta este cea mai mare poruncă" (Matei 22, 37-38), iar a doua, la fel ca aceasta este: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi".

Prin aceste răspunsuri, Domnul nostru Iisus Hristos a statornicit dragostea de Dumnezeu şi de aproapele ca temelie a vieţii noastre şi ca cea mai simplă înfăţişare a mulţimilor de legi ce cârmuiesc pe oameni. Poruncile acestea sunt miezul întregii Legi a Vechiului Testament şi miezul învăţăturilor proorocilor; ele sunt în legea lui Hristos şi formează temelia învăţăturii noastre creştine despre bunele moravuri. Sf. Apostol Pavel ne spune: "Dacă aş avea darul proorocirii şi aş şti toate tainele, dar dacă nu am dragoste, nimic nu sunt. Şi dacă aş împărţi toată avuţia mea şi mi-aş da trupul meu, să fie ars, dacă nu am dragoste, nici nu-mi foloseşte" (I Corinteni 13, 2-3).

Trăim şi ne bucurăm de mulţimea darurilor trupeşti şi sufleteşti, pe care Dumnezeu le revarsă din destul asupra noastră, căci El este izvorul cel nesecat al tuturor bunătăţilor, precum zice Sf. Apostol Iacob: Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, Părintele luminilor (Iacob 1, 17).

Acestea ne ajută să ajungem la cunoaşterea adevărului că dragostea către Dumnezeu este cea mai mare şi însemnată aspiraţie creştină, pe care trebuie s-o împlinim aşa cum o cere Domnul Iisus Hristos. Noi trebuie să iubim pe Dumnezeu nu numai pentru darurile şi bunătăţile ce le revarsă asupra noastră, ci mai mult pentru că El este Fiinţa atotdesăvârşită; este izvorul adevărului, a toată bunătatea şi toată frumuseţea. El este izvorul adevărului. În El, în cuvântul lui Dumnezeu găsim răspuns la toate întrebările minţii noastre iscoditoare. Cu lumina cuvântului Lui ne luminăm drumul vieţii noastre şi tot ce ne înconjoară. În lumina adevărului descoperit de Dumnezeu, ştim cum s-a făcut această lume şi ce o aşteaptă la sfârşitul veacurilor; înţelegem rostul şi scopul scurtei noastre vieţi pământeşti. Ştim că în fiecare din noi trăieşte un suflet nemuritor, destinat vieţii veşnice şi fericirii veşnice.

El este izvorul bunătăţii. Încă din Vechiul Testament Dumnezeu şi-a arătat iubirea de oameni, când n-a lăsat poporul evreu să moară în păcatele lui, ci, în curgerea timpului, le-a trimis prooroci care, prin cuvintele lor de foc, chemau lumea la credinţă, la pocăinţă, la viaţă veşnică. În toată iubirea Sa, Dumnezeu s-a descoperit în Noul Testament, când Fiul lui Dumnezeu, în persoana Domnului nostru Iisus Hristos, a venit să mântuiască lumea, a venit să deschidă calea spre veşnica fericire, prin jertfa Sa.

Dumnezeu este izvorul frumuseţii. El s-a descoperit în toată desăvârşita lui frumuseţe duhovnicească în persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Mântuitorul ne-a arătat culmile smereniei, ale curăţiei trupeşti şi sufleteşti, ale răbdării în ispite, ale aplecării la voia lui Dumnezeu, ale iubirii şi ale milei.

Dumnezeu este fiinţă nemărginită şi desăvârşită ale cărei puteri întrec legile noastre. De aceea, dragostea noastră către Dumnezeu trebuie să întreacă toată dragostea către orice făptură, precum zice Hristos: "Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine" (Mat. 10, 17).

Să iubim pe Dumnezeu din tot sufletul, cu toată dăruirea; pentru că Dumnezeu nu are asemănare cu altă fiinţă, nici dragostea noastră către El să nu aibă asemănare cu o altă dragoste. Nici o plăcere şi nimic din cele lumeşti să nu întunece dragostea noastră pentru Dumnezeu. Sf. Apostol Pavel zice: "Nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este plăcut şi ce este desăvârşit" (Rom. 12, 2). Nu putem iubi pe Dumnezeu după cuviinţă alăturea şi deopotrivă cu cele pământeşti, pentru că "nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipsi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona" (Mat. 6, 24).

Cel ce se leagă cu sufletul de bunurile lumeşti, iubindu-le mai mult decât pe Dumnezeu, se leapădă de Dumnezeu şi Dumnezeu se va lepăda de dânsul, că Hristos zice: "Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri" (Mat. 10, 33). Îl putem iubi pe Dumnezeu păzind şi împlinind poruncile Lui, cum ne spune Hristos: "Cel ce are poruncile mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte" (Ioan 14, 21).

Câţi sunt, însă, aceia dintre noi care împlinesc poruncile lui Dumnezeu cum se cuvine? Cei mai mulţi dintre noi cădem şi ne înfrăţim cu lucrurile lumeşti şi uităm de Dumnezeu, uităm de suflet, uităm de Biserica lui Dumnezeu, uităm de cei săraci, care aşteaptă ajutorul nostru, uităm de toţi şi de toate; averea, mărirea pământească, desfătările şi deşertăciunile lumeşti cuprind mintea şi inima noastră şi ne îndepărtează de iubirea lui Dumnezeu.

Dragostea noastră către Dumnezeu trebuie să fie adevărată şi s-o arătăm nu numai prin cuvinte, ci mai ales prin fapte, căci credinţa, dacă "nu are fapte, e moartă în ea însăşi" (Iacob. 2, 17).

După cum se cere ca dragostea noastră să fie adevărată, mai presus de toată dragostea celor lumeşti, tot aşa se cere să fie şi statornică şi neschimbată. Trebuie să-L iubim pe Dumnezeu în timpuri bune şi în timpuri rele, în fericire şi în nefericire, la bucurie şi la supărare, cum zice Sf. Apostol Pavel: "Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Sunt încredinţat că nici foamea, nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul nu ne vor despărţi de iubirea lui Dumnezeu" (Rom. 8, 35-39). A iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul înseamnă a folosi toate puterile noastre sufleteşti - minte, sentimente, voinţă -, spre a ajunge la binele cel din urmă şi cel mai înalt: Dumnezeu.

Pentru ce trebuie să iubim pe aproapele? Pare că lumea are o privelişte felurită, totuşi oamenii formează un singur trup în care fiecare din noi este mădular aparte, toţi lucrând spre folosul tuturor.

Sfântul Apostol Pavel statorniceşte acest adevăr când spune: "Voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulări în parte", adăugând că "acelaşi Dumnezeu lucrează toate în toţi" şi că "duhul dă fiecăruia spre folosul tuturor" (Cor. 12). Dar acest trup al Bisericii lui Hristos nu-şi poate îndeplini chemarea lui pământească decât atunci când părţile care-l alcătuiesc se îmbină trainic şi îşi îndeplinesc chemarea dată de Dumnezeu. Într-o lume în care oamenii se vrăjmăşesc, această lege a unităţii lui Iisus este călcată.

Dragostea de Dumnezeu şi de aproapele formează temelia vieţii noastre pământeşti şi de aceea Mântuitorul a zis că în aceste două porunci se cuprinde "toată legea şi proorocii". Măsura dragostei ce o datorăm ne-o spune Mântuitorul: "Aşa cum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor! De voiţi cinste, nu necinstiţi pe nimeni, ci cinste daţi. De voieşti să nu fii grăit rău, nu grăi nici tu pe alţii rău. De voieşti bună primire, fă şi tu aşa, şi nu te posomorî când altul are nevoie de ajutorul tău". Cuvintele Mântuitorului sunt întărite de Sf. Evanghelist Ioan, când zice: "Dacă va zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu iar pe aproapele îl urăşte, mincinos este, căci cel ce nu iubeşte pe aproapele, pe care îl vede, cum poate iubi pe Dumnezeu, pe care nu îl vede? Această poruncă o avem de la Dumnezeu, ca cel ce iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe aproapele". Căci "cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi sminteală nu este în el" (I I. 1, 10).

Dragostea către aproapele este scara sufletească pe care ne urcăm de la moarte la viaţă, pentru că Iisus Hristos, care prin dragostea Sa nemărginită şi necuprinsă pentru om, a frânt prin moartea Sa trupească moartea noastră sufletească, a deschis cu învierea Sa uşile împărăţiei veşnice şi ne-a trecut de la moarte la viaţă. Însă, ca să fie dragostea noastră deplină şi mântuitoare, trebuie să iubim pe aproapele nostru nu numai cu vorbe dulci, ci prin fapte, sporind tot binele său trupesc şi sufletesc, chiar şi atunci când dragostea aceasta ar fi însoţită de greutăţi şi jertfe. Sf.

Apostol Ioan zice: "Fiilor mei, să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul" (I Ep. 3, 18).

Dragostea noastră către aproapele ne obligă să ajutăm pe aproapele, mai ales când se află în necaz, în lipsă, în boală şi nevoie, nu numai cu sfatul, ci mai hotărât cu fapta. Sf. Apostol Iacob zice: "Creştinătatea cea curată înaintea lui Dumnezeu este aceea de a cerceta pe cei săraci şi pe văduve în necazurile lor" (1, 17), iar Sf.

Apostol Pavel zice: "Facerea de bine şi milostenia să nu o uitaţi" (Evrei 13, 16). Iar Mântuitorul ne încredinţează că: "cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mai mici numai un pahar cu apă rece...

adevăr zic vouă: nu va pierde plata sa" (Mat. 10, 42).

Ca dragostea noastră să fie deplină şi adevărată, aproapelui nostru trebuie, pe lângă binele trupesc, să-i facem şi bine sufletesc.

Dragostea către aproapele trebuie arătată nu numai faţă de cei binevoitori dar şi către duşmanii noştri. Domnul nostru Iisus Hristos spune: "Iubiţi pe duşmanii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă fac rău" (Mat. 5, 44). Însuşi Iisus ne arată pilda cea mai frumoasă despre iubirea duşmanilor, când se roagă în clipa morţii: "Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac".

Acestea sunt chemările dragostei creştine către aproapele, care trebuie să le împlinim, ca să putem câştiga mântuirea sufletului nostru.

Să ne rugăm Bunului Dumnezeu, care este dragostea cea adevărată, ca să ne dăruiască şi să întărească acest dar de viaţă făcător, ca trăind aici, pe pământ, întru împlinirea faptelor dragostei către Dumnezeu şi către aproapele, iubind adică pe Dumnezeu cu dragoste adevărată, sinceră şi neschimbată, iar pe aproapele nostru ca şi pe noi înşine, împlinind faţă de el pururea faptele îndurării trupeşti şi sufleteşti, să ne putem face părtaşi vrednici de dragostea lui Dumnezeu aici şi în viaţa cea de veci. Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.