Predica

 # 

Pr. Ion Cârciuleanu

Pilda talanţilor


Fiinţa omenească este astfel alcătuită, încât poartă în sine toate puterile care o fac să crească şi să se desfăşoare spre scopul final.

Este adevărat că aceste puteri nu lucrează singure, ci ajutate mereu de grija binefăcătoare a Providenţei, care veghează fără întrerupere lângă noi. Fiecare om are înlăuntrul său conştiinţa morală care îi spune ce trebuie să facă şi de ce trebuie să se ferească pentru a putea fi împăcat cu sine şi cu aproapele. Astfel, prin acest mijloc, ce este cu totul în afară de puterile noastre trupeşti, omul poate, chibzuind asupra a ceea ce cunoaşte prin simţuri, să adâncească împlinirea datoriei de cultivare şi folosire a darurilor cu care Dumnezeu ne-a înzestrat pentru mântuirea noastră. El, după cum ştim, ne va cere socoteală despre înmulţirea, întrebuinţarea şi folosirea acestor daruri. Despre această datorie ne vorbeşte Mântuitorul în pilda din Evanghelia de astăzi, îndemnându-ne la împlinirea conştiicioasă a datoriilor şi totodată la înmulţirea, întrebuinţarea şi folosirea, prin muncă, a darurilor ce le avem fiecare pentru această stare şi chemare.

Un om, spune Evanghelia, plecând departe, a chemat pe slujitorii săi şi le-a încredinţat averea sa, dând fiecăruia după puterile lui. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia un talant.

După un timp, stăpânul s-a înapoiat şi a cerut socoteală slujitorilor săi de felul în care s-a folosit fiecare de darurile pe care le-a primit, de talanţii primiţi. Şi fiecare a venit şi a dat socoteală. Cel care primise cinci talanţi şi cel care primise doi au muncit şi au mai câştigat încă pe atât, iar cel ce primise un talant, n-a lucrat, ci a îngropat talantul stăpânului, fără să-l sporească. Judecata fu simplă. Primii doi au fost lăudaţi, binecuvântaţi şi făcuţi vrednici de bucuria stăpânului, iar al treilea, viclean ce era, deşi ştia cât de bun e stăpânul său, deşi cunoştea dreptatea lui, n-a făcut aşa cum îi spunea conştiinţa sa, aşa cum trebuia, ci a îngropat partea încredinţată lui, talantul, şi a supărat încă pe stăpân zicându-i: "Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, seceri de unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai risipit. Şi temându-mă m-am dus de am îngropat talantul tău în pământ; iată, e al tău!" Mâniindu-se stăpânul de cuvintele acestea, a poruncit să i se ia talantul, dându-l celui cu zece talanţi, iar pe el să-l arunce în întunericul cel mai din afară, unde este plângere şi scrâşnirea dinţilor.

Să pătrundem puţin tainele învăţăturilor dumnezeieşti, ca să putem cunoaşte marile înţelesuri ale pildei Mântuitorului Hristos.

Stăpânul este Ziditorul a toate, Părintele Ceresc, Dumnezeu. El ne-a creat, ne-a adus din nefiinţă în fiinţă, şi a înzestrat cu darurile Sale pe tot omul care vine în lume. Orice lucru din lume are un scop. Noi, oamenii, suntem creaţi ca să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să-L preamărim şi să facem voia Lui, trăind în comuniune cu El, să fim fericiţi, atât în viaţa pământească, cât şi în cea viitoare şi veşnică. Cele trei slugi închipuie mulţimea oamenilor de pe faţa pământului: albi, negri, galbeni, bărbaţi, femei, copii. Iar talanţii reprezintă darurile cu care ne-a înzestrat Bunul Dumnezeu. O, multe sunt ele! Daruri trupeşti, daruri şi puteri sufleteşti. Casa în care ne-am născut, inteligenţa, sănătatea, puterea de muncă şi creaţie ş.a., toate sunt daruri de la Dumnezeu.

Unul e bun la carte, altul e iscusit la o meserie, unul cântă frumos, celălalt pictează. "Ce lucru ai şi nu l-ai primit? întreabă Sf. Apostol Pavel, iar dacă l-ai primit, de ce te lauzi, ca şi când nu l-ai primit?" (I Cor. 4, 7). Apoi, în latura sufletească, ce bogăţie de talanţi ni s-a împărţit! Botezul prin care, din pruncie, ne-am unit cu Hristos.

Sfintele Taine prin care ne împărtăşim din darul Duhului Sfânt, aşezate şi lăsate de Mântuitorul să vegheze asupra sufletelor noastre, făgăduinţele bunătăţilor viitoare rezervate celor drepţi - iată atâtea comori pe care Biserica le oferă credincioşilor spre mântuire, ca ei să lucreze cu ele. Înainte de toate, pilda este înfăptuitoare de nădejdi. Ea ne învaţă că nimeni nu e lipsit de dar, adică de acea putere care lucrează în om de la obârşia lui şi vine prin naştere la fiecare din noi. Aceste puteri sunt felurite, dar mijlocul de a mări sau micşora rezultatul stă în voinţa noastră.

Sluga care primise numai un talant putea să-l înmulţească, la fel ca ceilalţi doi, dacă n-ar fi îngropat talantul, adică dacă ar fi căutat să sporească prin muncă osârduitoare, să înmulţească aceste daruri, să dobândească prin ele agoniseli folositoare pentru trup şi suflet.

Ferice de cei care în ziua socotelilor de apoi se vor putea înfăţişa înaintea Judecătorului drept cu datoria împlinită, cu cugetul curat, cu faţa senină! Şi iarăşi, vai de cei leneşi, indiferenţi, de trândavii care îngroapă darurile primite, lăsându-le fără lucrare, fără înmulţire! Ei vor fi aruncaţi fără milă în întunericul cel mai din afară.

Indiferent cine suntem - cărturar, plugar, funcţionar, meseriaş sau muncitor de rând, toţi câţi trăim, simţim şi cugetăm, avem în noi puterea de a învinge greutăţile traiului şi a ajunge la scopul din urmă al vieţii noastre: fericirea veşnică. În măsura în care folosim această putere şi sporim bunurile ce le posedăm prin împrejurări ce atârnă de noi, în aceeaşi măsură sporim şi mulţumirea noastră sufletească şi înaintăm pe calea propăşirii adevărate. Această propăşire prin înmulţirea talanţilor are, însă, doi duşmani: lenea şi invidia.

Suferim pe pământ, de multe ori, pentru că uităm cea dintâi datorie a vieţii: munca, sau fiindcă alergăm să prindem ceea ce dintru început a fost sortit altuia, nu nouă. Dorinţa pentru mai bine, care este temelia progresului şi sprijin desăvârşirii, trebuie să lucreze cu puterile tale, nu cu puteri din afară şi nefireşti, care, fiind puterile duhului rău, sunt amăgitoare şi false. Când această dorinţă este amplificată de ura celui ce a sporit drumul spre progres, omul se găseşte împins de puteri care nu-l ajută, ci numai îl ispitesc, spre a cădea apoi mai jos decât a fost. Toate darurile primite de la Dumnezeu, în măsură mai mare sau mai mică, noi suntem datori a le înmulţi, astfel ca ele să ne aducă folos nu numai nouă, ci şi altora.

Cine a primit mai mulţi talanţi, acela va trebui să aducă Stăpânului mai mult, mai multe fapte bune, căci cui i s-a dat mai mult, mai mult se va cere de la dânsul. Şi să nu uităm că fiecare dintre noi, în locul în care ne găsim, avem o chemare de îndeplinit şi trebuinţele necesare ca să o împlinim printr-o muncă cinstită şi demnă.

Vorbind despre muncă, Mântuitorul nu numai că a aprobat-o, fiind strâns legată de firea omului, dar a înălţat-o, a sfinţit-o şi a binecuvântat-o. El restabileşte, prin viaţa Sa, pentru totdeauna, măreţia, însemnătatea şi necesitatea muncii. Viaţa Mântuitorului se prelungeşte în viaţa Sfinţilor Apostoli, oameni iubitori de muncă, ei muncind şi cu braţele şi cu mintea. Ei nu cunosc viaţa liniştită.

Aleargă pretutindeni să propovăduiască Evanghelia şi trudesc necontenit să-şi câştige cele necesare pentru viaţă. Cel mai mare dintre apostoli, Sf. Apostol Pavel, a fost lucrător de corturi (Fapte 18, 3). Apostolia lui a fost după însăşi mărturisirea sa, în osteneală şi trudă şi luptă necontenită. Şi cu toate acestea, n-a voit să primească răsplata muncii sale duhovniceşti de la cei la care a propovăduit, ci a continuat să împletească corturi pentru a-şi câştiga pâinea sa şi a celor ce erau împreună cu el. "Argintul sau aurul sau haina nimănui n-am poftit, căci pentru nevoile mele şi ale celor ca mine, au muncit mânile acestea ale mele" (Fapte 20, 33-34). Pentru toţi creştinii, porunca Sf. Apostol Pavel "cine nu voieşte să lucreze, acela nici să nu mănânce" (I Tes. 3, 11), rămâne lege.

Omul este dator să muncească şi pentru el şi pentru alţii. Însă munca are şi rol moral. Omul harnic este drept, cinstit, nehrăpăreţ, iubitor. Sufletul lui, prins în muncă, nu mai are timp liber să umble pe cărările destrămării morale. Munca alungă trândăvia, care este rădăcina tuturor relelor. Ea disciplinează, îndreaptă pe drumul cel bun toate pornirile pătimaşe din om. Ea este ca un medicament, ca un întăritor care vindecă rănile sufletului şi înviorează puterile trupului. Este izvor de virtuţi. Cine munceşte se întăreşte. Omul harnic este ca apa de izvor: gândurile lui sunt limpezi, simţurile curate şi voinţa puternică. Omul leneş este ca apa stătătoare, în care se clocesc toţi viermii şi toate poftele, patimile şi gândurile rele; sau ca fierul ruginit care, deşi este din acelaşi material, nu mai seamănă cu fierul de plug, care este curat, folositor şi strălucitor. Prin muncă se ridică oamenii şi popoarele la bunăstare, la civilizaţie şi cultură. Prin muncă se asigură progresul omenirii şi se îmbogăţeşte zestrea noastră materială şi spirituală. Munca este legea vieţii şi a fericirii omului. Trebuie să sporim darurile ce ni le-a dat Dumnezeu, atât pentru propăşirea noastră, cât şi a societăţii în care trăim, că numai cel ce se osteneşte în via Domnului şi-şi dă toată silinţa ca să ajute cu mintea şi cu puterea sa la progresul ţării şi al Bisericii este vrednic de cinste mare, şi la oameni şi la Dumnezeu. Cine însă îngroapă darurile sufleteşti, talanţii de aur ai sufletului, în pământ, în ţărână întinată de păcate ale trupului său şi nu aduce roade vrednice de aceşti talanţi, nu va avea parte nici de viaţă şi nici de fericirea cea adevărată, ci de întunericul cel mai din afară, unde va fi plângere şi scrâşnirea dinţilor.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, care ştergi păcatele lumii, Tu care nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, luminează mintea şi întăreşte voia noastră, ca să chivernisim darurile Tale astfel, încât să ne învrednicim a auzi şi noi cuvintele Tale dulci: "Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţin ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău!" Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.