Predica

 # 

Pr. Ion Cârciuleanu

Pescuirea minunată


Sfânta Evanghelie de astăzi ne înfăţişează din nou întâmplarea cu alegerea celor dintâi Apostoli ai Domnului: Petru (numit mai înainte Simon) şi Andrei, fiii lui Iona, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Ei au fost cei dintâi chemaţi la slujba apostoliei.

Spre miezul nopţii, două corăbii de pescari brăzdau apa. Una era a lui Simon Petru, alta a lui Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, toţi pescari din Betsaida, având fiecare însoţitorii trebuitori, pentru un pescuit bogat. Peştele se prinde mai uşor în nopţile liniştite, şi de aceea aceşti vestiţi pescari din Galileea foloseau prilejul pentru a face o treabă cu spor. Dar truda le-a fost zadarnică. Toată noaptea au vâslit în sus şi în jos, pentru a găsi un loc cu noroc pentru mreje, fără, însă, să prindă ceva. Când zorile s-au ivit din depărtări şi soarele s-a arătat la răsărit, ei s-au retras la ţărm, îngânduraţi şi necăjiţi, că o noapte aşa de prielnică le-a fost fără folos. Ea fusese în adevăr aşa, dar nu în zadar, ci pentru a prilejui un folos mult mai mare şi mai general, care avea să fie nu numai al celor două familii de pescari, ci al omenirii întregi. Căci iată ce se petrece mai departe: Pe când pescarii îşi spălau mrejele şi se pregăteau să plece, ei văd la ţărm mulţime mare de popor îmbulzindu-se să asculte pe cineva care îi vorbea. Era Iisus, despre ale cărui învăţături se dusese vestea în tot ţinutul Galileei. Văzând pe pescari, Domnul Iisus lasă mulţimea şi vine în corabia lui Petru, pe care îl roagă s-o depărteze puţin de la mal; iar fiindcă mulţimea veni şi ea spre corabie, Iisus îşi urmă predica. Când a terminat, mulţimea a rămas îngândurată de cele ce auzise, iar Iisus rugă pe Petru să depărteze corabia mai în larg şi să arunce mrejele în mare, pentru a încerca din nou să pescuiască. Mirat de acest îndemn la o trudă care i se părea zadarnică, Petru zice: "Toată noaptea ne-am ostenit şi nu am prins nimic, deşi timpul şi apa au fost prielnice. Totuşi, după cuvântul Tău, voi arunca mreaja". Abia trecuseră câteva momente şi mrejele începură să se mişte şi să se afunde. Era semn că peştele intra în plasă. Mai aşteptară puţin, dar mrejele deveniseră atât de grele, încât ameninţau să se rupă.

Făcură semn la cei din a doua corabie, să le vină în ajutor.

Aceştia, miraţi, vin în grabă, trag împreună mrejele, le răstoarnă în corabie, care de asemenea se umple şi constată, cu mirare, că amândouă corăbiile stau gata să se scufunde din cauza greutăţii şi mulţimii peştilor.

Toţi rămân uimiţi de această întâmplare. Atâta peşte prins în câteva clipe, când o noapte întreagă pescarii nu izbutiseră să prindă nimic. Petru, care era un suflet simţitor, în faţa acestei întâmplări minunate, mai uimit decât toţi ceilalţi, a căzut în genunchi şi a zis, plin de frică şi de mirare: "Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Ce putere înfăţişezi înaintea noastră, dacă faci să se întâmple asemenea lucruri care trec închipuirea şi puterile noastre pământeşti?" Senin, blând şi îngăduitor, Iisus se apropie de Petru şi îi zice: "Nu te teme! De acum vei fi pescar de oameni!" Iată ce putere are cuvântul lui Iisus! Oamenii îşi lasă toate ale lor, familia, meseria, locul lor drag şi-L urmează. Din pescuitori de peşte devin pescuitori de oameni, devin apostoli, trimişii lui Iisus în lume, vestitorii Sfintei Evanghelii, solii Împărăţiei lui Dumnezeu către oameni, "fiii împărăţiei". Printr-un singur cuvânt şi printr-o singură privire, viitorii apostoli sunt aduşi la picioarele lui Iisus.

Prezenţa lui Iisus şi chemarea Sa au făcut ca aceşti pescari să dea un răspuns imediat la chemarea Mântuitorului, ceea ce constituie în istoria omenirii unul dintre cele mai mari evenimente. Căci cu aceleaşi cuvinte: "Veniţi după Mine" şi cu o simplă privire sunt chemaţi în slujba apostoliei Filip din Betsaida, Natanail cel fără vicleşug, Matei vameşul şi tot restul cetei apostolice. Cea mai mare parte sunt pescari, numai unul vameş, oameni simpli, umili, suflete curate ca natura în mijlocul căreia îşi câştigau existenţa, minţi nealterate de cultura rabinică şi de învăţătura fariseică, firi deschise, capabile de credinţă şi devotament, de renunţări şi sacrificii.

De ce Domnul nostru Iisus nu-şi găseşte ucenici printre alţi oameni: preoţii legii vechi, fariseii cei învăţaţi, oamenii cei bogaţi, dregătorii cei mai respectaţi din toată lumea? Iată că rânduiala lui Dumnezeu este alta decât cea a firii noastre. Alege apostoli dintre oameni săraci, pescari şi oameni simpli, pentru ca oricine să-şi dea seama că de la Dumnezeu s-a făcut aceasta. "Dumnezeu şi-a ales pe cele nebăgate în seamă, ca să dea jos pe cele ce sunt, aşa că nici un trup să nu se laude în faţa Lui" (I Cor. 1, 27). Aceşti oameni cinstiţi şi curaţi la inimă aşteptau cu nerăbdare pe Mesia şi erau gata să jertfească totul numai ca să-L urmeze. Pentru aceasta ochii Domnului se opresc asupra lor, chiar dacă mintea lor nu va putea înţelege totdeauna pe Învăţătorul lor, chiar dacă uneori se vor îndoi de El şi vor şovăi şi poate nu-i vor putea pricepe toate învăţăturile şi pildele, iar la urmă, în momentele grele îl vor părăsi. Toate le vor fi iertate pentru inima lor curată şi râvna cu care au răspuns la chemarea Lui dintâi.

Cum şi-au îndeplinit apostolii chemarea lor şi prin ce putere? Fără puterea dumnezeiască ce li s-a dat şi fără harul Sfântului Duh ce s-a coborât în ziua Cincizecimii, ucenicii Domnului n-ar fi putut face ceea ce au făcut şi n-ar fi jucat nici un rol. Ar fi rămas şi ar fi continuat să ducă mai departe viaţa lor de pescari şi de oameni simpli, neştiută de nimeni. Dar Iisus i-a smuls din mulţimea necunoscută, din viaţa obişnuită, dându-le o misiune sfântă. Cuvântul Evangheliei se răspândeşte prin ei cu uimitoare repeziciune. "În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii, cuvintele lor". Când apostolii porniră în lume ca să vestească cuvântul lui Hristos, lumea era idolatră; într-un timp istoric scurt, marea majoritate a lumii renunţase la închinare la idoli, pentru a îmbrăţişa Evanghelia Domnului. Crucea Domnului, obiect de ocară şi ruşine, devine mijloc de mântuire, obiect de închinare şi iubire. Roma însăşi, stăpâna lumii, intră în mrejele învăţăturii lui Iisus, aşa încât, după cuvântul lui Tertulian, "creştinii sunt pretutindeni, ocupând cetăţile, câmpiile, palatele, senatul şi forul, lăsând păgânilor numai templele goale".

Trimiţându-şi ucenicii la propovăduire, Iisus nu le făgăduieşte bunăstare, ranguri, mărire şi slavă, ci dimpotrivă, le-a spus că în lume necazuri vor avea, că vor fi batjocoriţi şi urâţi. Totuşi, opera lor este măreaţă şi trainică pentru întemeierea Bisericii şi răspândirea creştinismului. Transformarea pescarilor din Galileea în apostoli neînfricaţi s-a făcut cu puterea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu. În propovăduirea lor, nimic nu i-a înfricoşat, căci, după învăţătura Sf. Apostol Pavel, nici foamea, nici setea, nici lungimea timpului, nici trufia celor bogaţi, nici persecuţiile celor puternici, nici moartea, nimic nu i-a înspăimântat. Istoria creştinismului ne spune că prin învăţătura lui Iisus, propovăduită de apostoli şi urmaşii lor s-a regenerat lumea păgână. Iubirea de oameni a dat libertate robilor. Spitale şi aziluri binefăcătoare au apărut în curând alături de ruinele amfiteatrelor stropite cu sânge omenesc.

Dar întâmplarea aceasta are şi un alt tâlc adânc. Ea nu este numai semnul biruinţelor pe care, mai târziu, ucenicii Domnului le vor avea între oameni, răspândind învăţătura Sa, ci şi încredinţarea că această omenire, în întregul ei, ca şi fiecare din noi, în parte, nu putem realiza nimic trăitor, în afara învăţăturii Lui, în afara legilor statornicite de El. Toate strădaniile noastre, în afara cuvântului Lui sunt zadarnice, ca şi truda pescarilor din Evanghelia de astăzi.

"Toată noaptea ostenindu-ne, n-am prins nimic..." este munca lipsită de harul lui Dumnezeu; "dar după cuvântul Tău voi arunca mrejele..." este munca sfinţită prin har, munca aducătoare de rod bogat şi satisfacţie materială şi spirituală.

Programul ideal al vieţii omeneşti se cuprinde în două cuvinte scurte: roagă-te şi munceşte. Starea lumii de azi, cu înfăţişarea şi realităţile ei, este dovada zădărniciei omeneşti, când faptele sunt în afara cuvântului lui Iisus. Frământările sociale şi politice, crizele spirituale, murmurele de nemulţumire nu sunt altceva decât ecoul unei vieţi în afara lui Hristos, rezultatul firesc la care au ajuns minţile fără cuget creştin, care umblă după alte legi decât ale lui Iisus.

Ceea ce au făcut Petru şi tovarăşii lui, după ce s-au ostenit o noapte întreagă în zadar, să facem şi noi. Între munca lor fără folos, făcută noaptea pe lacul Ghenizaretului, şi "Cuvântul" lui Iisus, ei au preţuit mai mult pe acesta din urmă şi astfel au reuşit. Tot aşa să facem şi noi.

Orice muncă trebuie să aibă la temelie învăţătura Mântuitorului Hristos, îndemnul şi chemarea Lui de a arunca mrejele, nu alte îndemnuri. Această învăţătură ne stă la îndemână oricând şi oriunde.

Trebuie să ascultăm chemarea lui Iisus şi vom înţelege adevăratul rost al vieţii spirituale creştineşti. Sf. Apostol Pavel ne spune şi ne îndeamnă: "Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre mărirea lui Dumnezeu le faceţi" (I Cor. 10, 31).

Deci viaţa noastră de creştini să fie, în toate înfăptuirile ei, o împlinire a poruncilor lui Dumnezeu, o năzuinţă puternică de a ne potrivi viaţa cu voia Lui şi vom ajunge la împlinirea năzuinţelor noastre sfinte, după înaltele chemări ale Domnului Iisus prin apostolii Săi. Ascultând şi înfăptuind chemarea Domnului Iisus, vom fi ucenicii şi vestitorii voilor Sale, ca oameni noi, lucrători cinstiţi, hotărâţi şi încrezători în puterea Domnului, care umple mrejele celor ce urmează poruncile Lui. Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.