Predica

 #   2007 

Pr. Ion Cârciuleanu

Pilda Semănătorului


Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu ucenicii săi, străbătea oraşele şi satele Palestinei, învăţând şi vindecând pe bolnavi. Mai totdeauna, învăţătura Sa era întărită cu o minune nepătrunsă de mintea omenească. Doctorul ceresc vindeca pe bolnavi şi trupeşte şi sufleteşte. Astfel, orbii îşi căpătau vederea, surzii îşi căpătau auzul, muţii vorbeau, iar ologii îşi căpătau umbletul. Pretutindeni, aceştia, după ce se vindecau, îl mărturiseau. Câştigase dragostea tuturor şi toţi voiau să-L asculte şi să-L vadă.

La început, Mântuitorul învăţa direct şi atunci când aceste mulţimi s-au deprins cu felul învăţăturii Sale, El a început să însoţească învăţătura Sa cu pilde sau parabole, care nu sunt altceva decât mărgăritarele Sf. Evanghelii. Sub această formă, de povestiri uşoare, mulţimile primeau învăţătura Sa cu mai multă înţelegere.

Din mulţimea parabolelor rostite de Mântuitorul, cea care se apropie mai mult de sufletul nostru, al tuturor, este Pilda Sămănătorului, din pericopa Sf. Evanghelii de astăzi, şi pe care Mântuitorul a spus-o chiar la începutul propovăduirii Sale. Este una dintre cele mai frumoase pilde rostite de Mântuitorul Iisus Hristos. Frumoasă, pentru că este simplă. Frumoasă, pentru că este luată din viaţa de toate zilele. Ea este o stare trăită de oricare muncitor agricol. Din ea se vede cât de mult preţuieşte Mântuitorul ocupaţia noastră de bază, încât îşi aseamănă chemarea Sa cea mai înaltă cu munca "sămănătorului".

Munca pe care o face sămănătorul pe ogorul său, o face şi Mântuitorul, şi Biserica întemeiată de El, pe ogorul sufletesc.

Tocmai pentru că noi toţi am trăit această parabolă sub o formă sau alta, ea este atât de apropiată de sufletul nostru. Ea ne va ajuta să înţelegem mai bine munca pe câmpul sufletesc, exact aceeaşi muncă pe care o face plugarul pe ogorul său. El seamănă cu nădejde, ca şi Biserica, fără a avea totdeauna şi bucuria de a-şi vedea rodul trudei lui, căci o mare parte din pământul în care seamănă e neproductiv, după cum arată şi parabola: "Ieşit-a sămănătorul să semene sămânţa sa şi pe când semăna, unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat. Altele au căzut pe loc pietros, şi dacă au răsărit, s-au uscat, pentru că nu aveau umezeală. Şi altele au căzut în mijlocul spinilor şi crescând, spinii le-au înăbuşit. Altele au căzut pe pământ bun şi au dat rod: una o sută, alta şaizeci. Cine are urechi de auzit, să audă" (Matei 13, 3-9).

Mântuitorul se foloseşte de forma simplă a pildei "sămănătorului", pentru că "sămănătorul" este Dumnezeu. El, prin aleşii săi, a semănat în sufletul omenesc cuvântul cel bun şi roditor de viaţă. Sămănători au fost profeţii care, cu mână largă şi suflet aprins, arătau calea spre Dumnezeu, dar numai puţini au mers pe calea arătată de ei. După ei, a venit chiar Fiul lui Dumnezeu, care a semănat cu mâna largă cuvântul Evangheliei, iar Biserica cea întemeiată de El de 20 de secole, face acelaşi lucru. Cu toate acestea, cuvântul Evangheliei în multe locuri a rămas fără rod, nu pentru că n-ar fi în el putere de rodire, ci din cauză că sufletul în care a căzut a fost fie bătut ca drumul, fie impropriu creşterii seminţei celei bune. În zadar luminează soarele pentru cel care umblă cu ochii închişi, în zadar ai vorbi, oricât de frumos, pentru acela care se îndărătniceşte şi nu vrea să asculte; în zadar se predică şi cuvântul evanghelic pentru acela care se împotriveşte acesteia.

Pentru a îndrepta sufletele nu-i de ajuns sămânţa sămănătorului, oricât de mare ar fi ea, nici numai frumuseţea cuvântului, oricât de frumos ar fi el, ci mai e nevoie şi de hotărâre din partea sufletului căruia i te adresezi de a asculta şi a primi ceea ce-i oferi.

Sămănătorul iese şi seamănă sămânţa sa deopotrivă, dar nu rodeşte decât în măsura în care pământul este prielnic de rodire.

O sămânţă, după cum ne spune parabola, a căzut în cale, a fost călcată şi păsările cerului au mâncat-o. Precum este drumul, aşa sunt şi multe suflete bătătorite de multe gânduri rele, dorinţi murdare şi simţăminte josnice, aşa că învăţătura cea bună nu mai poate prinde rădăcină în ele. Cuvântul cel bun ajunge numai până la urechea unor astfel de ascultători, fără a putea pătrunde şi în inimă, căci pe drumul ce duce de la ureche la inimă el este răpit de îndemnuri rele, de obiceiuri murdare şi de simţăminte josnice şi de înclinări de care sufletul său nu vrea să se lase, aşa că învăţătura cea bună nu prinde rădăcini.

Despre o altă sămânţă se spune că a căzut pe pământ pietros şi răsărind soarele, s-a uscat, fiindcă nu avea umezeală. Acest soi de pământ ne arată sufletele nestatornice şi uşuratice, care ascultă predica Evangheliei, se însufleţesc pentru ea, dar rămân cu atât. Sunt oamenii care admiră frumuseţea Evangheliei, frumuseţea sfinţilor, admiră puterea de credinţă a mucenicilor, admiră roadele pe care le-a produs creştinismul în sufletele altora, dar ei nu se schimbă cu nimic. Entuziasmul lor este ca şi focul de paie, care pe cât de repede se aprinde, pe atât de uşor trece şi se stinge. Aceştia sunt oamenii care n-au puterea trebuitoare de a urma pe calea binelui - sămânţa bună încolţeşte în astfel de suflete, dar rod nu aduce, fiindcă se usucă prea repede.

O altă sămânţă, se spune, a căzut între spini şi crescând spinii au înăbuşit-o. Ca spinii sunt acele suflete în care îndemnurile cele rele cresc alături de cele bune întocmai cum cresc într-un strat nestingherite de nimeni buruienile alături de flori, până le înăbuşă. Spinii sunt faptele trupului, despre care Sf. Apostol Pavel spune: slujirea idolilor (care în zilele noastre se manifestă prin atotputernicia banului), farmecele, vrăjbile, certurile, mâniile, dezbinările, pizmele, beţiile, desfrânările şi cele asemenea acestora (Col. 5, 19-21), ca minciunile, înşelăciunile, îngâmfarea, necredinţa şi altele asemenea lor, toate acestea sunt spini care înăbuşă sămânţa cea bună a vieţii curate, o împiedică să aducă roadele sale. Cât de amărât este sufletul sămănătorului al cărui ogor a rămas neroditor! Cât de întristată este inima grădinarului care-şi vede pomii pe care i-a îngrijit cu atâta gingăşie rămânând fără rod! Cât de îngrijorat şi trist este preotul care vede că lucrul său în câmpul sufletelor încredinţate este fără rod! Cu atât mai îndurerat este Tatăl cel ceresc, văzând atâtea suflete fără rod în grădina Sa, care este Biserica.

Dar despre alte seminţe se spune că au căzut pe pământ bun şi au dat roade, una o sută, alta şaizeci, alta treizeci de boabe.

Istoria bisericească ne vorbeşte despre roadele minunate ce le-a dat cuvântul Evangheliei când a căzut în suflete primitoare.

Evanghelia a îmblânzit popoarele şi le-a civilizat, ea a făcut ca sufletele părinţilor să fie mai duioase şi mai pline de grijă pentru copii. Ea a făcut ca sufletele copiilor să fie mai pline de dragoste pentru părinţi. Ea a închegat şi cimentat viaţa de familie. Ea a înmuiat inimile celor puternici şi le-a făcut mai înţelegătoare pentru cei lipsiţi. Ea a făcut lumea capabilă de jertfă, ei i se datorează operele de binefacere. Ea a prefăcut pe păcătoşi, ridicându-i până la treapta sfinţeniei. Cât de bogate şi frumoase sunt roadele cuvântului evanghelic care a căzut în sufletele primitoare! Cât de schimbată ar fi faţa pământului, când sămânţa cea bună ar cădea numai pe pământ bun, numai în suflete primitoare şi lucrătoare! În vremea noastră, mai mult ca oricând, Mântuitorul strigă celor surzi să audă cuvântul lui Dumnezeu, celor ce dorm să se trezească, celor neînţelegători să înţeleagă, celor rătăciţi să se întoarcă, celor păcătoşi să se pocăiască. Strigă cu Scripturile, cu apostolii, cu Biserica, strigă tuturor, de orice vârstă, bătrânilor, tinerilor, bogaţilor, săracilor să-şi aducă aminte şi să primească "cuvântul lui Dumenzeu, care este viu şi lucrător".

Să ne cercetăm conştiinţa şi să vedem cu care dintre cele patru feluri de pământ, de care se vorbeşte în parabola sămănătorului, se poate asemăna sufletul nostru? Să ne gândim dacă vom avea cuvânt de dezvinovăţire atunci când Dumnezeu ne va face socoteală despre viaţa de aici, care a fost fără rod. Să facem, dragii mei, ca în inima noastră să încolţească şi să aducă roade sămânţa cea bună, însutit. Faptele noastre să fie asemenea tămâiei mirositoare, să fie cheia de aur cu care să deschidem comoara cea de mare preţ a bunătăţilor dumnezeieşti şi cu bucurie să auzim glasul Lui când va veni cu sfinţii Săi îngeri: "Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, căci peste puţine aţi fost puşi, peste multe vă voi pune". Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.