Predica

 # 

Pr. Ion Cârciuleanu

Duminica de astăzi este numită în calendarul nostru ortodox, duminica a patra după Paşti sau a Slăbănogului, pentru că Evanghelia care se citeşte în această duminică vorbeşte despre minunea vindecării de către Mântuitorul a slăbănogului de la lacul Vitezda. În partea de răsărit a Ierusalimului, lângă poarta oilor, se găsea acest lac, în care mulţime de bolnavi se făceau sănătoşi, căci "un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa, şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, ori de ce boală era ţinut" (Ioan 1, 4).

Cele cinci pridvoare, zidite încă de Solomon, erau locurile de aşteptare, de unde bolnavii urmăreau cu multă atenţie tulburarea apei de către înger.

Într-unul din aceste pridvoare, un slăbănog, care căzuse pradă suferinţelor cumplite, de 38 de ani aşteapta acolo ziua şi ceasul izbăvitor al însănătoşirii sale. Apa acestui lac primise puteri tămăduitoare; de minunea vindecării însă, nu se putea împărtăşi decât acela care intra primul după tulburarea ei. Acest slăbănog, de 38 de ani văzuse apele lacului tulburându-se, dar fără folos: alţii, mai tari ca el, i-o luau înainte, se aruncau în apă şi se vindecau. Dar el nu-şi pierdea răbdarea, şi acest lucru trebuie să-l învăţăm de la dânsul: cel care rabdă speră, nădăjduieşte într-o soluţie, într-o ieşire, într-un răspuns, într-o scăpare.

Răbdarea adevărată nu e o virtute pasivă, o capitulare, ci aşteptarea unei rezolvări, a unei izbăviri venite de undeva.

Bolnavul care rabdă suferinţa speră că aceasta va trece. Omul în necaz şi primejdie speră că va fi izbăvit. O astfel de răbdare în speranţă avea şi slăbănogul. De 38 de ani nu putea intra în scăldătoare, după tulburarea apei, şi totuşi nu-şi pierdea răbdarea, rămânea în continuare, crezând că într-o zi va ajunge şi el în atenţia lui Dumnezeu. Şi iată că răbdarea lui a fost răsplătită când, într-o zi, venind Mântuitorul şi văzându-l, i se făcu milă de el şi apropiindu-se, îi zise: "Vrei să fii sănătos?" Răspunsul veni clar şi convingător: "Doamne, n-am om să mă arunce în scăldătoare. Căci până să mă duc eu, altul se coboară". Şi atunci Mântuitorul, făcându-i-se milă de el, nu i-a spus că nu e nevoie să-l mai arunce cineva în scăldătoare, ci i-a spus: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi". Şi în clipa aceea, bolnavul s-a ridicat, şi-a luat patul şi a plecat. Iisus s-a făcut nevăzut. Slăbănogul era convins că recâştigarea sănătăţii sale s-a produs prin intervenţia dumnezeiască, ne încredinţează Sf. Evanghelie, care ne spune că, după câtva timp, Iisus îl întâlneşte în templu rugându-se şi mulţumind lui Dumnezeu pentru minunea săvârşită cu dânsul în preajma Vitezdei.

Mântuitorul Iisus, în nemărginita iubire şi purtare de grijă faţă de omul zidit după chipul şi asemănarea sa, îl avertizează zicând: "Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva rău" (Ioan 15, 14). Aşa s-a sfârşit cumplita suferinţă a unui slăbănog, care a avut lângă el pe Iisus, tămăduitorul rănilor noastre fizice şi morale.

Acest slăbănog, pe care ni-l înfăţişează Sf. Evanghelie de astăzi, ne pune în faţă suferinţa, păcatul şi singurătatea.

Mântuitorul, venind în lume, îndură cele mai grele suferinţe, pentru a ne arăta nouă că drumul crucii duce la desăvârşire şi mântuire. Hristos Domnul schimbă caracterul iniţial al suferinţei şi al durerii, dându-le un caracter de îndreptare şi desăvârşire morală (Ioan 5, 14; I Petru 2, 21). Acolo unde este putere de credinţă, suferinţa atrage pe om către Dumnezeu. Chiar de se strică omul nostru cel din afară, cel din lăuntru, însă, se înnoieşte din zi în zi; pentru că suferinţa noastră cea de acum, uşoară şi trecătoare, ne aduce nemăsurată slavă veşnică (II Corint. 4, 16-17). Suferinţa nu trebuie să ne coboare la deznădejde, scopul ei fiind ca, prin răbdare şi credinţă, să ne regăsim echilibrul spiritual care să ne ducă la lucrarea virtuţilor evanghelice. Să fim mai buni, mai drepţi, mai credincioşi şi mai cinstiţi, trăind în permanentă comuniune cu Hristos. Ea trebuie să devină condiţia fundamentală a renaşterii spirituale, cum zice V. Hugo: "Ochiul nu vede bine pe Dumnezeu decât printre lacrimi".

Suferinţa noastră de azi, cu întregul ei şir de nenorociri, lipsuri şi dureri trebuie să o privim nu numai ca pe o pedeapsă dumnezeiască, ci şi ca o chemare pentru îndreptarea noastră, spre o viaţă plăcută lui Hristos. Istoria se clădeşte sub braţul ocrotitor al Providenţei, care dirijează şi sancţionează.

Dar prin acest slăbănog bolnav cu trupul, Biserica ne arată şi figura oricărui bolnav cu sufletul. Bolnav cu sufletul este oricine săvârşeşte păcatul. Iar păcatul este pentru suflet, ceea ce este paralizia pentru trup. Cu cât creştinul este mai stăpânit de el, cu atât paralizia sufletului este mai cumplită. Biserica noastră, prin citirea Evangheliei de azi, vrea să reamintească tuturor despre grija ce trebuie să purtăm sănătăţii noastre trupeşti şi sufleteşti, despre cauzele îmbolnăvirii şi despre mijloacele de vindecare.

Să nu uităm că lumea de azi este asemenea unui mare spital, plin de bolnavi de tot felul: orbi, şchiopi, paralitici etc. Precum nimeni din lume n-ar putea să se laude că este fără de păcat, tot aşa nimeni nu poate afirma că este pe deplin sănătos. Toţi suntem nişte bolnavi, slăbănogi trupeşte şi sufleteşte. Ceea ce este boala pentru trup, este păcatul pentru suflet. Cuvintele Psalmistului, că toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cela ce face bunătate, nu este până la unul (Ps. 52, 4), justifică pe deplin afirmaţia că lumea este un imens spital, plin de oameni bolnavi, bolnavi mai mult la suflet decât la trup.

Toţi purtăm pe suflet semnul rănilor cauzate de păcat.

Precum boala grăbeşte moartea trupului, tot astfel păcatul grăbeşte moartea sufletului, moarte manifestată prin ură faţă de oameni şi necredinţă faţă de Dumnezeu. Ura, fiind de esenţă diavolească, omoară sufletul: "Oricine urăşte pe fratele său este omorâtor de oameni, nu are viaţă veşnică" (I Ioan 3, 15). Şi, iarăşi: "Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte" (V. 8). Păcatul este cauza tuturor suferinţelor noastre, iar boala efectul lui.

Această buruiană otrăvitoare, acest microb care roade la temelia vieţii omeneşti, trebuie ars în flăcările credinţei prin mijlocirea rugăciunii, a faptelor bune, care ne apropie de Dumnezeu.

Botezul şi celelalte Sf. Taine reprezintă tot atâtea momente în care, pentru fiecare creştin, Duhul lui Dumnezeu tulbură apele harului Vitezdei celei mici. Biserica lui Hristos este Vitezda minunată vindecătoare de boli şi de patimi, înviorătoare de viaţă şi credinţă; ea este baia Duhului, în care cei ce intră ies spălaţi de murdăria poftelor şi a patimilor, ies curaţi la trup şi la suflet, ies oameni noi, împăcaţi cu Dumnezeu, prin sângele Fiului său (I Ioan 4, 9-10). Tulburarea mistică a apei se permanentizează în mod tainic, duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare, pe altarele Bisericii noastre, în clipa solemnă şi sfântă a prefacerii elementelor euharistice de la Sf. Liturghie. Toţi slăbănogii trupeşti şi sufleteşti au astfel posibilitatea să se arunce în această Vitezda a Harului în care Duhul Sfânt coboară, în chip tainic, spre a-i vindeca.

Dar ceea ce ne mişcă în mod deosebit din istoria acestei minuni este răspunsul pe care l-a dat slăbănogul Mântuitorului: "Nu am om care să mă arunce în scăldătoare". Era strigătul uneia dintre cele mai amare suferinţe omeneşti: singurătatea. Nimeni nu se găsise, de atâta vreme, care, din milă faţă de el, sau din orice alt sentiment, să fi încercat să-l ajute, să-l arunce în scăldătoare.

Slăbănogul era în totală singurătate, era lăsat doar pe seama lui însuşi. Şi iată cât e de rău să fie omul lăsat pe seama lui însuşi. Să nu aibă un alt om! Să nu aibă un prieten! Să nu aibă pe cineva aproape! Acest lucru a venit Mântuitorul să-l îndrepte. A venit să se declare El acel om de care avea nevoie slăbănogul şi nu-l găsea, ca să ne dea nouă, tuturor, un exemplu. Să fim oameni care ajută.

Să fim oameni în slujba altora. Să fim oameni care să luptăm împotriva izolării în care se află aproapele şi împotriva singurătăţii.

Cineva a fost întrebat odată: care este cea mai grea stare în care s-ar putea afla un om? Răspunsul a fost - singurătatea.

Singurătatea loveşte oameni din orice stare socială, de orice vârstă. Există în jurul nostru mulţi factori care promovează singurătatea, printre aceştia un loc important ocupându-l indiferenţa unuia faţă de altul, egoismul unor oameni, dispreţul faţă de semeni, dezinteresul ş.a. Câţi nu zic: nu mă interesează vecinul! Ce treabă am eu cu aproapele meu? E bine să ne aducem acum aminte de răspunsul dat de Cain în faţa lui Dumnezeu, după ce îl omorâse pe fratele său, Abel: "Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?" (Fac. 4, 9). Un răspuns tipic păcătos, pentru că fiecare din noi este pus, de fapt, să fie păzitor al fratelui său, să se intereseze de fratele său, să-l ajute şi să-l ocrotească pe fratele său.

Mântuitorul Iisus Hristos, prin Evanghelia aceasta, ne învaţă că trebuie să trăim ca fraţii, să nu lăsăm pe nimeni în izolare, în singurătate, să nu lăsăm pe nimeni aşa cum a fost lăsat acel slăbănog care, timp de 38 de ani, n-a găsit un om care să-l ajute.

Noi, oamenii, suntem creaţi de Dumnezeu să trăim în societate, să ne împărtăşim unul altuia bucuriile şi necazurile, să ne purtăm de grijă unul altuia, să ne ajutăm. Cel avut pe cel lipsit, cel tare pe cel slab, cel sănătos pe cel bolnav să slujească. Aceasta este voia lui Dumnezeu, în general, şi pentru toţi Hristos ne porunceşte astăzi mai mult ca oricând: "Purtaţi sarcinile unul altuia şi aşa veţi împlini legea lui Hristos" (Gol. 6, 2).

Întrebarea Mântuitorului Iisus Hristos stăruie şi astăzi. Când trupurile noastre cad în mrejele bolilor iar sufletele ne sunt copleşite de necazuri, dar şi de păcate, El se apropie şi azi de noi şi ne întreabă ca odinioară pe slăbănogul de la lacul Vitezda: "Vrei să fii sănătos?" Vindecarea noastră va fi în funcţie de convingerea răspunsului ce-l vom da, urmat de faptele noastre. Mântuitorul a întemeiat Biserica cea sfântă în lume, care pune la îndemâna tuturor mijloacele tămăduirii, pentru obţinerea vindecării noastre trupeşti şi sufleteşti.

Şi azi, mai ales azi, sunt atâţia bolnavi care au nevoie de biserică. Ea este locul de întâlnire al credincioşilor cu Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor.

Mântuitorul, ca şi odinioară, ne vorbeşte şi azi prin glasul Evangheliei sfinte ce răsună în sfânta sa casă, aşteptând sosirea bolnavilor pentru tămăduire. Va trebui, mai întâi, ca ei să-şi cureţe sufletul de păcate pentru a-l putea afla pe Mântuitorul în casa durerii, la căpătâiul bolnavilor, în preajma celor asupriţi şi necăjiţi, alinând rănile celor bolnavi, mângâind şi ajutând pe cei singuri, plângând cu cei ce plâng şi ştergând, cu părintească iubire, lacrimile de pe obrajii orfanilor, văduvelor şi ai tuturor năpăstuiţilor sorţii.

Aceasta să învăţăm din Sf. Evanghelie de astăzi şi să punem în practică această chemare sfântă făcută nouă de Domnul nostru Iisus Hristos prin Biserica Sa.

Suntem aici, la scăldătoarea credinţei, ca să căpătăm fiecare ajutorul de care avem nevoie. Deci, dacă vrem să plecăm la casele noastre mai îndreptaţi, să facem ceea ce porunceşte Mântuitorul prin slăbănogul din Evanghelia de astăzi: să ne sculăm, să luăm patul şi să umblăm. A ne scula înseamnă a ne naşte din nou, a ne scula din patul păcatelor, şi a face voia lui Hristos, pe care l-am mâniat prin păcatele noastre.

Doamne Iisuse Hristoase, care ai venit în lume ca să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care noi suntem cei dintâi, am venit astăzi la scăldătoarea milostivirii Tale ca să căpătăm de la Tine ajutorul de care avem nevoie. Dă-ni-l, Doamne, ca să putem pleca mai îndreptaţi, mai buni, mai sănătoşi, la casele noastre şi mai întăriţi în calea binelui şi pe viitor să nu mai păcătuim, ci să facem voia Ta. Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.