Predica

 #   2007   2008 

Pr. Ion Cârciuleanu

Samarineanul milostiv


Între multele virtuţi care trebuie să crească şi să aducă roade în sufletul fiecărui creştin, prin puterea Sfântului Duh, plină de parfum şi de dulceaţă este virtutea care este cea dintâi dintre virtuţi: iubirea. Este numită regina tuturor virtuţilor şi legătura desăvârşită a desăvârşirii creştine. Această sfântă virtute poate avea ca obiect pe Dumnezeu sau pe aproapele.

Să ne întoarcem cu gândul la pilda din Sf. Evanghelie de la Luca, din duminica de astăzi.

Un învăţător de lege, ascultând pe Domnul Iisus Hristos vorbind despre mântuire, de Împărăţia Cerurilor şi de Viaţa veşnică, s-a apropiat de El cu gândul ca să-L ispitească şi L-a întrebat: "Învăţătorule, ce voi face să moştenesc viaţa de veci?" Răspunsul Mântuitorului a fost: "În Lege ce este scris? Cum citeşti?" La aceasta, legiuitorul, cunoscător şi tâlcuitor al Legii celei vechi, a răspuns: "În lege este scris: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi". "Drept ai răspuns", îi zice Mântuitorul. "Fă aceasta şi vei fi viu".

Dar legiuitorul, ca un fiu al veacului său, în care dispreţul şi ura pentru celelalte popoare străine predominau, a pus Mântuitorului întrebarea: "Şi cine este aproapele meu?" Atunci Mântuitorul îi răspunde prin una din cele mai frumoase, mai înduioşătoare şi mai cunoscute pilde. Este vorba despre pilda Samarineanului milostiv.

Pilda spune că "un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat, l-au rănit lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea, a trecut şi un levit şi văzându-l, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă; apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi i-a purtat de grijă. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei, zicându-i: ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da înapoi" (Luca 10, 30-35).

Pilda este uşor de înţeles, dar cum Iisus este acela care întreabă pe învăţătorul de lege: "care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?", răspunsul nu putea fi altul decât cel dat: "Cel care a avut milă de el". Şi Iisus i-a zis: "Mergi şi fă şi tu asemenea". Este cuvântul cu care se încheie această pildă, şi, desigur, cea mai bună şi mai potrivită aplicare a ei.

Tot Mântuitorul spune: "În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii" (Mat. 22, 40), iar Sf. Evanghelist Marcu precizează că "mai mare decât aceasta, nu este altă poruncă".

De fapt, iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt una şi aceeaşi virtute, fiindcă există un singur motiv pentru care îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele: Dumnezeu.

Pe lângă iubirea cu care trebuie să iubim pe Dumnezeu, Mântuitorul ne porunceşte, prin aceste cuvinte, să iubim pe aproapele nostru. Această iubire de aproapele, Mântuitorul nu numai ne-o porunceşte, ci El însuşi ne-a dovedit-o prin pilda vieţii Sale. Toţi Apostolii au trăit în chip deosebit virtutea iubirii frăţeşti.

Sf. Ioan era atât de mult stăpânit de focul iubirii acesteia, încât ajuns la adânci bătrâneţi repeta aceste cuvinte ale Domnului Iisus: "Fraţilor, iubiţi-vă unul cu altul" şi adăuga, asigurând pe cei pe care-i îndeamnă la iubire, că această iubire frăţească e porunca Domnului şi împlinirea ei ajunge pentru câştigarea fericirii veşnice.

Iubirea aproapelui e necesară ca şi iubirea lui Dumnezeu; nici nu poate exista una fără cealaltă. De aceea, tot Sf. Ioan adaugă: "Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu l-a văzut, nu poate să-L iubească" (I Ioan 4, 20).

Mântuitorul numeşte această iubire frăţească "Porunca Mea", poruncă pe care Mântuitorul o vrea împlinită cu atâta plinătate, încât să fie egală cu iubirea cu care Hristos ne-a iubit pe noi: "Precum v-am iubit Eu".

Noi, care suntem creştini şi purtăm prin botez numele lui Iisus Hristos, avem datoria să practicăm virtutea iubirii frăţeşti.

Mântuitorul porunceşte să iubim şi pe duşmanii noştri: "Iubiţi pe duşmanii voştri" (Luca 6, 27). Prin practicarea iubirii frăţeşti, faptele creştinului bun se deosebesc de faptele tuturor celorlalţi semeni. Prin practicarea iubirii frăţeşti se cunoaşte adevăratul ucenic al lui Iisus Hristos. Mântuitorul însuşi ne cere acest lucru când zice: "întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (Ioan 3, 35).

Sf. Apostol Pavel, când vorbeşte despre iubire, zice că, chiar dacă am avea cele mai de seamă virtuţi şi cele mai mari merite, vom fi îndepărtaţi de la fericirea cerească, pentru că lipsite de merit sunt toate virtuţile dacă nu sunt însoţite de iubire. Stăpânit de dragostea lui Dumnezeu şi a semenilor, Sf. Apostol Pavel a scris cel mai frumos imn al dragostei creştine, când zice: "De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de-aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte, şi orice ştiinţă, şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjuieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată" (I Cor. 13, 1-8).

Sf. Ioan Gură de Aur zice că Mântuitorul a însemnat şi deosebit pe ucenicii săi cu semnul iubirii, fiindcă iubirea frăţească e semnul deosebit al celor care îl urmează pe Hristos.

Sf. Ciprian zice că nu poate ajunge la împărăţia cerurilor acela care nu are în inimă iubirea frăţească. Fericitul Augustin zice că toată oboseala pe care o depunem pentru desăvârşirea vieţii noastre, dacă nu ne iubim unul pe altul, este asemenea nisipului aruncat în vânt, nimic nu ne foloseşte. Nici o virtute, oricare ar fi ea în afară de iubire, nu poate constitui şi cuprinde valoarea necesară pentru câştigarea împărăţiei cerurilor.

Fericitul Ieronim zice că poate fi cineva care uneori să se scuze că din pricina slăbiciunii puterilor lui n-a putut posti, sau din cauza firii sale nervoase n-a putut păzi virtutea răbdării, sau că nu poate săvârşi alte fapte bune, dar nimeni nu se poate scuza că n-a putut deprinde virtutea iubirii frăţeşti. Ca să iubeşti nu-i nevoie de muşchi puternici, nici de multă sănătate; chiar bolnav fiind sau istovit de puteri poţi iubi.

Sf. Apostol Pavel zice că atunci când se afla în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, atunci simţea puterea lui Dumnezeu care-l întărea; atunci când se simţea slăbit de puteri, atunci se simţea tare cu harul lui Dumnezeu, de aceea atunci se şi bucura în slăbiciunile lui, căci Domnul i-a zis: "Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune" (II Cor. 12, 9-10). Chiar din acest motiv Sf. Apostol Pavel se lăuda bucuros întru slăbiciunile sale, ca să locuiască în el puterea lui Hristos.

Tineri sau bătrâni, tari sau slabi, sănătoşi sau bolnavi, oricum am fi, putem împlini porunca cea mare a iubirii frăţeşti! Chiar dacă ne-am ruga lui Dumnezeu în fiecare zi, dimineaţa şi seara, chiar dacă am lăuda pe Dumnezeu recitând în fiecare zi toate rugăciunile pe care le ştim, chiar dacă am împărţi toate bunurile noastre celor lipsiţi, nici una din aceste fapte nu valorează înaintea lui Dumnezeu atâta cât să ne câştige împărăţia cerurilor, dacă nu vom avea în noi dragoste frăţească. Acolo unde este iubire este pace în suflet, linişte şi siguranţă în mijlocul familiei şi al neamurilor. Acolo unde nu există iubire nu există nici pace, nici siguranţă.

Ne putem întreba: De ce preotul şi levitul nu au fost mişcaţi de priveliştea omului rănit şi prădat de tâlhari? Fiindcă legea care-i obliga la aceasta, ca slujitori ai templului, nu cuprinsese îndeajuns fiinţa lor. Erau cunoscători ai legii, dar nu şi plinitorii ei. Pe când Samarineanul, adică un om ce făcea parte dintr-un neam urât de evrei, s-a oprit, i-a legat rănile, l-a dus pe rănit la o gazdă din apropiere, l-a îngrijit o noapte întreagă, iar a doua zi plecând, a lăsat pe rănit în seama gazdei, cu rugămintea de a avea grijă de el, şi făgăduind să restituie, la întoarcere, toate cheltuielile, fără să se întrebe de ce neam sau religie este rănitul. De ce Samarineanul are milă, se opreşte şi leagă rănile? Fiindcă sufletul lui, descătuşat de ură împotriva celor de alt neam, se lăsase cuprins şi încălzit de iubire. Fapta bună a izvorât din acest suflet întocmai precum aburul se ridică limpede şi cald din vasul cu apă încălzită la foc.

Sf. Vasile cel Mare zice: "Domnul ne-a învăţat că trebuie să socotim aproapele nostru pe fiecare om, pe cel care pătimeşte, pe cel care are nevoie de ajutor". Îndeosebi în cazuri de războaie, cataclisme naturale, foamete, boli etc. Nu mai întreba cine este cel ce are nevoie de ajutorul tău, cum nici Samarineanul din pildă n-a întrebat cine este cel căruia i-a salvat viaţa.

Dar pilda aceasta poate fi înţeleasă şi într-un sens mai înalt, duhovnicesc. Sfinţii Părinţi spun că omul care coboară din Ierusalim în drum spre Ierihon închipuie făptura omenească, omul, care, prin păcatul neascultării, a plecat din Ierusalimul vieţii fericite, din rai, spre Ierihonul văii plângerii, spre pământul suferinţei şi al chinurilor pricinuite de păcat. Tâlharii sunt diavolii care au dezbrăcat pe om de harurile dumnezeieşti cu care Creatorul l-a împodobit. Cuvintele: "lăsându-l abia viu", spun Sfinţii Părinţi, înseamnă că nu l-au putut omorî pe om de tot.

Trupul i-a devenit muritor, dar sufletul nu. S-a stricat asemănarea cu Dumnezeu, dar a rămas în el chipul lui Dumnezeu, chiar întunecat de păcat, însă în stare de a se îndrepta şi înnoi. Preotul (rabinul) şi levitul închipuiesc Legea şi proorocii, adică Vechiul Testament, care deşi erau de la Dumnezeu, nu l-au putut mântui pe om din păcatul strămoşesc, ci, cel mult, deşteptau în el conştiinţa păcătoşeniei (Evrei 13-14), pregătindu-l pentru venirea lui Iisus Hristos. El este Samarineanul cel de sus, de alt neam, cel ce din milă şi iubire n-a răbdat să vadă neamul omenesc muncit de Diavolul, ci a venit şi ne-a mântuit prin jertfa Sa de pe cruce. Apoi, înviind din morţi, şi înălţându-se la cer, a trimis pe Duhul Său cel sfânt în Biserica Sa, ca prin untdelemnul şi vinul Sfintelor Taine, îndeosebi a Botezului şi Euharistiei să vindece rănile pricinuite omului de tâlharii patimilor scornite de diavolul. Biserica este casa de oaspeţi la care Iisus a orânduit să fie duşi toţi cei ce doresc să se mântuiască.

Slujitorii ei sunt preoţii cei legitimi, urmaşi ai Sfinţilor Apostoli şi ai Sf. Părinţi cărora le-a fost încredinţat darul, dreptul şi datoria de a îngriji pe cei bolnavi cu sufletul şi cu trupul.

"Mergând, învăţaţi toate neamurile, le-a poruncit El Sf. Apostoli, botezându-le şi învăţându-le să păzească toate cele ce v-am poruncit" (Mat. 28, 19). "Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute", le-a mai zis Iisus (Ioan 20, 22-24). Sunt cuvinte prin care Iisus a încredinţat slujitorilor Săi după vremi grija mântuirii sufletelor în casa Sa de oaspeţi, care este Biserica. În lumina acestor tâlcuiri, ne putem da seama mai bine de rolul care revine Bisericii şi slujitorilor ei, în lucrarea de mântuire a oamenilor, de pace şi apropiere între oameni şi popoare.

Prin iubirea aproapelui, Iisus vrea să apropie pe cel bogat de cel lipsit, prin iubire. El vrea să apropie pe cei de neamuri diferite de cei care sunt şi se recunosc a fi fiii aceluiaşi Tată ceresc.

Ascultând această parabolă şi adâncind în gând fapta Samarineanului, este necesar să ne întrebăm dacă noi, creştinii, după două milenii de propovăduire a învăţăturii lui Hristos, ne-am ridicat cu ceva deasupra concepţiei strâmte, înguste a fariseilor, cu privire la aproapele.

Mai ales astăzi, când strigătul celui ce suferă ne cheamă să-i privim faţa şi viaţa. Să vedem că faţa lui este faţa noastră, chipul lui este chip de om. Este adevărat că din cauza sărăciei este desfigurat, dar este chip de om în care bate cu putere o inimă şi un cuget în care pâlpâie un licăr de raţiune, şi îşi cântăreşte acum toată nenorocirea, îşi trăieşte toată durerea. Să privim cu grijă şi cu dragoste chipul şi viaţa acestor oameni şi ne vom cutremura.

Lumea de astăzi este un nesfârşit drum dintre Ierusalim şi Ierihon, pe care zac cei mai mulţi dintre semenii noştri, ca şi cel căzut între tâlhari, din Sf. Evanghelie, cu deosebirea că azi puţini se pleacă cu dragoste de frate asupra lor. De aceea se zbate lumea noastră în mizerie, sărăcie şi întuneric, pentru că este lipsită de samarineni milostivi.

Iată ce ne trebuie: inima caldă de iubire ca să vindece, pe cât este posibil, rănile şi durerile oamenilor. Fiecare dintre noi poate fi un samarinean milostiv şi astfel să recunoască prin iubire pe aproapele său.

Să avem deci, pentru fiecare, untdelemnul iubirii de frate, ca să-i alinăm rănile sufleteşti şi trupeşti: pentru cel amărât o vorbă de mângâiere; pentru cel sărac o bucată de pâine; pentru cel neştiutor un sfat bun; pentru cel nenorocit o mână de ajutor; pentru cel rătăcit un îndemn din inimă curată. Şi iată, aşa, îl vom recunoaşte şi noi pe aproapele nostru prin dragoste, pentru care îl rugăm pe Dumnezeu să ne-o dea cât mai îmbelşugată. Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.