Predica

 # 

Pr. Ion Cârciuleanu

Hristos este mântuirea


Pericopa evanghelică de azi (Luca 13, 10-17) ne înfăţişează una din multele minuni săvârşite de Mântuitorul asupra omului: vindecarea femeii gârbove.

La începutul şi sfârşitul activităţii Sale publice, îl vedem pe Mântuitorul propovăduind Evanghelia în sinagogi, şi anume în zile de sâmbătă. El nu putea lăsa să nu arunce în inimi grăuntele cel bun al Evangheliei.

Într-o zi de sâmbătă, ziua de repaus a iudeilor, în marea sinagogă din Ierusalim, Iisus învăţa poporul. Erau de faţă şi unii din farisei, în frunte cu mai marele lor. Din mulţimea care se afla atunci în sinagogă, privirea lui Iisus este atrasă de chipul unei femei pe care, desigur, nimeni nu o lua în seamă. Evanghelistul ne descrie cu iscusinţă starea bolnavă a femeii: "O femeie care avea duhul neputinţei, de optsprezece ani, era gârbovă şi nu putea să se ridice în sus nicidecum" (Luca 13, 16). Cauza stării ei de slăbiciune este una cu totul de ordin spiritual-moral: neputinţa ei provenea din faptul că era stăpânită de un duh rău, satanic (v. 16).

Adânc mişcat de mila faţă de această femeie, Iisus o cheamă la El, şi o vindecă de neputinţa ei, chiar fără ca femeia să-i fi cerut acest lucru. Ca un Dumnezeu ce era, cunoştea suferinţa ei şi, desigur, şi frumuseţea sufletului ei, deoarece a numit-o "fiica lui Avraam", care-şi purta crucea suferinţei de optsprezece ani, fără cârtire, fără vaiete. Nu s-a scârbit de înfăţişarea ei exterioară, precum nu s-a scârbit de mirosul rău al leproşilor, al bolnavilor de tot felul, pentru că sub înfăţişarea lor tristă, vedea un suflet frumos, plin de credinţă.

Efectul produs de cuvinte şi de punerea mâinilor este instantaneu: "şi îndată s-a îndreptat şi a început să mărească pe Dumnezeu".

Descătuşată dintr-o dată de legăturile sale spirituale şi trupeşti, plină de o adâncă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, pe care-L priveşte acum ca pe autorul dezrobirii sale, sărmana femeie preamăreşte din toată inima pe Cel de la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit.

Dar situaţia se schimbă subit: cuvinte de mânie şi indignare întrerup zgomotos pe acelea de mulţumire aduse de femeia tămăduită.

Cel ce le produce este mai marele sinagogii, care, în orbirea sa spirituală, nu se lasă mişcat nici de intervenţia lui Dumnezeu prin minuni şi nici de binefacerea unei vindecări. Sclav al tradiţiei nesăbuite, şi nefiind în stare să priceapă rostul acestei minuni, el o consideră ca pe o lucrare fără importanţă şi neavenită, pe motiv că s-a săvârşit sâmbăta. El nu vede aici nici amestecul vădit al Providenţei, nici ajutorul dat unei fiinţe omeneşti, ci numai călcarea legii, astfel cum o tălmăceau fariseii. Ce dovadă de orbire, ce dovadă de răutate şi proastă încredere în sine! Dar neîndrăznind să se plângă direct Mântuitorului, el îşi descarcă mânia asupra mulţimii, zicând: "Şase zile sunt în care se cade a lucra, deci în acestea venind vă vindecaţi, iar nu în ziua sâmbetei" (v. 14).

Indignat de această atitudine dictată de un zel orb şi plin de ură pentru litera legii, Mântuitorul opune drepturile rezultate din dragostea şi libertatea creştină. Şi printr-o aspră apostrofare, el afirmă ferm şi răspicat adevărul, zicând: "Făţarnicilor! Fiecare din voi nu dezleagă, oare, boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiica lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată, de 18 ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?" Aceasta înseamnă că atunci când este vorba de interesele lor materiale, sau de binele animalelor, fariseii ştiu să îndulcească asprimea legii pentru păzirea sâmbetei, dar ţin de rău pe Iisus, care a făcut un act de binefacere nu unei vite de muncă, ci unei fiice a lui Avraam, unei femei din acelaşi neam şi de aceeaşi religie cu ei.

Legea a fost dată omului de către Dumnezeu pentru binele său. Dacă fariseii ar fi înţeles aceasta, ei ar fi ştiut că ajutorul în caz de suferinţă este mult mai însemnat decât păzirea fără greş a odihnei de sâmbătă.

Cuvântul Mântuitorului a pus în încurcătură pe farisei şi a produs un efect dublu; pe de o parte fariseii, acoperiţi de ruşine, nu pot să-I răspundă Mântuitorului; pe de alta, poporul manifestă un viu sentiment de bucurie, văzând pe Iisus săvârşind atâtea minuni.

Ne putem pune întrebarea: de ce Mântuitorul a vindecat, fără să fie rugat, pe femeia cea gârbovă? Socotim că nu greşim dacă răspundem astfel: E aici în puternică acţiune concretă iubirea divină, pusă în mişcare în faţa tragicei situaţii în care se afla încununarea creaţiei: OMUL, pe care Tatăl ceresc - care lucrează prin Fiul Său -, nu-l poate lăsa în prăpastia unei degradrări atât de grave.

Din acest fapt ne dăm seama cât de mult ţine Tatăl ceresc să-l vadă pe om mergând nu pe drumul căderii şi dezumanizării sale, ci pe drumul ridicării şi al progresului spiritual-moral până la asemănarea - după har - cu El, adică pe linia umanizării lui depline.

Aceasta dovedeşte în mod grăitor şi concludent o iubire deosebită a lui Dumnezeu pentru om. Este aici în plină acţiune iubirea totală şi necondiţionată a Tatălui ceresc care se lasă călăuzit de principiul: a căuta şi a cerceta pe om, a promova şi dezvolta umanul până la desăvârşirea lui maximă. De ce? Pentru că spre a te apropia de Dumnezeu trebuie să devii om adevărat! Pentru că a fi creştin şi a nu fi om adevărat, înseamnă, în fond, a nu fi creştin! Câtă putere sufletească şi câtă încurajare se strecoară în sufletul nostru când vedem în lucrarea Sa atâta grijă şi dăruire a lui Dumnezeu pentru om! Cu adevărat putem spune: Dumnezeu este cu noi! Dar, din adânca semnificaţie a vindecării minunate a femeii gârbove se desprind multe învăţăminte necesare şi de folos, mai ales pentru zilele noastre.

Nicăieri nu se vădeşte mai mult primejdia făţărniciei ca în societatea noastră, unde oamenii, din pricină că o practică fără sfială, au ajuns să spună şi ce nu gândesc. Din această cauză toate par învăluite în ceaţă şi toţi lucrează dibuind. Fiecare crede că înşală pe celălalt, când, de fapt, se înşală pe sine, încurcând mereu şi tot mai tare firele vieţii, împiedicând propăşirea fiecăruia în parte şi a tuturor împreună.

În altă ordine de idei, bunătatea Domnului Iisus Hristos ne învaţă că fiecare, individual, trebuie să ne simţim răspunzători de tot ce se întâmplă azi în lume. Soarta lumii ne priveşte pe toţi. De aceea, Sf. Evanghelist nu precizează locul şi timpul minunii săvârşite de Mântuitorul; fapta bună în ajutorul semenului trebuie săvârşită în tot locul şi în toată vremea.

De asemenea, ne învaţă că săvârşirea oricărei fapte bune nu trebuie făcută din motive şi interese meschine. Din contra, datoria omului faţă de om este aceea de a-l sluji frăţeşte, după pilda aleasă a Mântuitorului, atât material cât şi spiritual, în drumul său spre mântuire, desăvârşire, preamărire a lui Dumnezeu şi dobândire a fericirii veşnice.

Trebuie să fim convinşi şi să dovedim acest lucru prin fapte, că fratele nostru este orice om, dar mai ales cel ce suferă, cel bătrân şi bolnav, cel fără adăpost, în primejdie sau oprimat; abia atunci vom fi oameni cu adevărat. Şi toate acestea vin de la o renaştere a conştiinţei noastre. Şi renaşterea conştiinţei noastre nu poate să vină decât de la adâncirea legăturii noastre cu Dumnezeu, de la apropierea noastră de Dumnezeu, de la supunerea noastră faţă de Dumnezeu, care este şi va fi de-a pururi izvorul vieţii celei adevărate a sufletului omenesc.

Şi noi cei de astăzi suntem gârbovi, încovoiaţi sub povara păcatelor pe care cel viclean ne îndeamnă să le săvârşim şi nu putem sta drepţi în faţa Mântuitorului, întocmai ca femeia gârbovă din Evanghelie. De multe ori suntem ispitiţi de Satana de a considera că, îndeplinind numai formal poruncile creştine, fără a face faptele cele bune izvorâte din iubire, ne îndreptăţim în faţa lui Dumenzeu, tot aşa cum credeau şi fariseii în timpul Mântuitorului. Dar în noi există o dorinţă fierbinte să ne scăpăm de aceste rele şi să ne mântuim sufletele. Fiecare dintre noi este un ostaş duhovnicesc, care, din tinereţe şi până la bătrâneţe se luptă contra păcatelor, cum zice psalmistul: "Din tinereţele mele multe patimi se luptă cu mine".

Dumnezeu, fiind dragoste şi bunătate nemărginită, ne cheamă la El prin cuvintele Fiului Său, întocmai cum a fost chemată femeia gârbovă din Evanghelia de astăzi.

Hristos vrea să ne dea mântuire, căci pentru aceasta a venit în lume. El nu ne dispreţuieşte pe noi pentru că suntem gârbovi, ci priveşte cu milă şi îndurare la slăbiciunile noastre.

El vede în fiecare din noi, dincolo de aparenţa înşelătoare pe care o avem, gârbovenia noastră. El aude strigătul pe care îl ridică spre ceruri acest suflet gârbov. Şi iată-L pe Hristos că şi astăzi strigă către noi, ne cheamă mai mult ca oricând, precum a strigat atunci, către acea femeie: "ridică-te din slăbiciunea ta" şi vino de-mi slujeşte Mie. Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.