Predica

 #   2007 

Pr. Ion Cârciuleanu

Rugăciune împlinită


În "Predica de pe munte", Mântuitorul, între altele, a spus poporului strâns să-i asculte cuvântul Lui cel dumnezeiesc: "Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide" (Mat. 7, 7). Ele sunt fapte de stăruinţă în revendicarea unor drepturi pe care le socotim legitime. Temeiul acestui adevăr îl explică însuşi Mântuitorul mulţimilor: "Că oricine cere ia, cel care caută află şi celui care bate i se va deschide" (Luca 11, 5-10).

Într-adevăr, Dumnezeu îşi revarsă harul său peste cei stăruitori în rugăciune. O confirmare adevărată avem în textul Sf. Evanghelii a zilei de astăzi.

Iată-L pe Mântuitorul în ultimul drum spre Ierusalim, vorbind cu sfinţii Apostoli, pentru a treia oară, despre patimile şi moartea Sa. Acest drum trecea printr-un oraş cu numele de Ierihon. La marginea acestui oraş cerşea un orb, căruia Sf. Evanghelist Marcu îi dă şi numele: Bartimeu, fiul lui Timen. Orbul, auzind venind mulţime de lume, întreabă: "Ce este, ce s-a întâmplat?" Cineva i-a răspuns: "Trece Iisus Nazarineanul". La auzul acestor cuvinte, un fior puternic de nădejde năvăleşte în sufletul bietului orb. El auzise de multe vindecări miraculoase făcute de Mântuitorul; ba auzise că înviase chiar morţii! De aceea, cu inima plină de credinţă şi nădejde în mila Domnului, el începe să strige "Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine" (Luca 18, 38). Nevăzând, nu putea aprecia distanţa dintre el şi Iisus, ca să ştie cum să-şi modeleze vocea şi striga din ce în ce mai tare, ca să fie auzit. Cei din jur încercau să-l tempereze, "îl certau să tacă".

Dar orbul nu ţine seama de nimic, nu ascultă de nimeni, ci ascultă numai de glasul inimii sale, de glasul cugetului său, care-i spune: strigă tare, să fii auzit, căci nu se ştie dacă scăpând acum prilejul, ţi se va mai arăta vreodată. De aceea, el mai nestăvilit, mai din adâncul inimii, mai tare striga: "Fiul lui David, ai milă de mine!" Adică, ai milă Doamne, şi nu mă lăsa în acest întuneric deznădăjduit! Ai milă şi dă-mi vederea, să te pot vedea pe Tine, Doamne! Ai milă, Stăpâne, şi învredniceşte-mă să pot şi eu vedea măreaţa operă a minunilor Tale, ca să pot striga ca psalmistul: "Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut" (Ps. 103, 2).

Desigur, se cuvine să ne întrebăm: Oare Mântuitorul nu auzise de mult glasul orbului? Îi auzise şi glasul şi-i ştia şi durerea şi deznădejdea, dar şi credinţa; însă lăsându-l să mai strige, Mântuitorul voia să atragă atenţia acelor cu adevărat orbi, dar cu ochii sufletului, din jurul Său: mai întâi că El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu şi apoi, să le arate credinţa acelui orb.

"S-a oprit apoi Mântuitorul şi a poruncit să-l aducă la El, şi după ce s-a apropiat, l-a întrebat: "Ce vrei să-ţi fac?" Şi orbul a răspuns: "Doamne, să văd!" (Luca 18, 40-51).

Oare nu ştia Mântuitorul ce dorinţă avea orbul? Şi atunci, pentru ce îl mai întreba? Pentru acelaşi motiv: pentru a vădi mai mult credinţa arzătoare şi stăruitoare a orbului şi apoi de a face pe orbii şi surzii sufleteşti din jurul Său să-I priceapă dumnezeirea, deşi le spusese lămurit altădată: "Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri şi nu veţi vedea" (Mat. 13, 14; Isaia 6, 9).

Pentru credinţa şi stăruinţa lui, după cum ne spune Sf. Evanghelie, orbul a fost răsplătit: "Şi Iisus i-a zis: Vezi, credinţa ta te-a mântuit! Numaidecât orbul şi-a recăpătat vederea şi a mers după Iisus mărind pe Dumnezeu" (Luca 18, 42-43).

Ce învăţături putem trage din această minune? O întrebare ne poate tulbura conştiinţa: De ce infirmităţile? De ce unii se nasc cu boli şi infirmităţi? Ne punem aceste întrebări, dar nu toţi ştim a răspunde la ele. Nu totdeauna se poate răspunde. Dar există un răspuns. Chiar dacă nu pătrundem noi sensul unui lucru, avem credinţa că în toate există o lucrare şi o dreptate a lui Dumnezeu.

Fără această credinţă am fi dezarmaţi şi dezorientaţi cu desăvârşire.

Credinţa ne dă speranţa într-un sens şi ne înarmează cu seninătate şi răbdare, chiar în cele mai grele momente. Găsim, în puterea acestei credinţe, şi unele explicaţii, chiar dacă se ascund multe taine şi mai rămân multe întrebări fără răspuns.

Nu ştim şi nici nu putem şti voia lui Dumnezeu în lucrarea Sa.

Se mai pot căuta şi alte explicaţii, în unele ajutându-ne chiar de observaţia ştiinţifică.

Păcatul, greşelile se înscriu în corpul nostru tot aşa cum se înscriu şi în sufletul nostru şi lasă urmări. Acestea se transmit prin acele părticele genetice care se moştenesc din părinţi în copii.

Urmaşii plătesc păcatele înaintaşilor. Dar acestea nu explică totul.

Câte alte lucruri nu ştim, dar aceasta nu înseamnă să ne pierdem credinţa, ci să ne-o întărim. Ce ştim, de pildă, despre taina fiinţei vii, despre simţuri, despre inteligenţă, despre iubire, despre ură, despre altele? Tainele vin să ne întărească credinţa, nu să ne-o scadă. Tainele, nerăspunsurile ne descoperă că Altcineva răspunde de noi. Avem exemplul marilor savanţi pe care tainele ce nu le pot pătrunde îi apropie de Dumnezeu. Iată ce a scris Einstein: "Să ştiţi că există cu adevărat ceva de nepătruns pentru noi, care se manifestă ca o înţelepciune supremă şi ca o frumuseţe neasemuită, pe care mijloacele noastre modeste le pot percepe numai în cele mai primitive forme - această cunoaştere, acest sentiment se află în centrul religiozităţii. În acest sens aparţin categoriei oamenilor profund religioşi".

Dar să ne întoarcem la orbul de pe drumul Ierihonului. Primul lucru pe care îl putem observa la el este încrederea cu care a cerut ajutorul lui Iisus, dar cu deosebire stâruinţa lui în rugăciune.

Stăruinţa orbului, repetarea cuvintelor: "Iisuse, Fiul lu David, fie-Ți milă de mine", exprimă atitudinea plină de bărbăţie, de curaj, de încredere a omului în faţa vieţii şi a loviturilor ce-i este dat să le îndure. Ea ne arată că nu trebuie să dezarmăm în faţa greutăţilor şi a durerilor.

Ar fi interesant să ştim care a fost starea sufletească a orbului în rugăciunea către Iisus. E greu să ne analizăm stările noastre sufleteşti, nicidecum ale altora. Totuşi, ceva putem şti: Că starea generală a credinciosului, cufundat în rugăciune stăruitoare, este activitate.

Pentru că rugăciunea este întâlnirea sufletească a credinciosului cu Dumnezeu, este strigătul unei inimi cucerite de dărnicia lui Dumnezeu spre a primi har şi binecuvântare. Ori, această înălţare pe scara rugăciunii presupune efort. Starea noastră în rugăciune trebuie să fie o stare de tensiune, de luptă împotriva chemărilor deşarte şi de mobilizare a puterilor - cu toată smerenia - spre Dumnezeu, de încadrare a voinţei proprii în voinţa lui Dumnezeu.

Starea de încadrare şi dorinţa împlinirii rugăciunii sunt completate de încrederea în eficacitatea rugăciunii. Orice rugăciune smerită şi raţională implică credinţa în eficacitatea ei.

Credinţa orbului în eficacitatea rugăciunii lui a apărut în cerere, care a fost satisfăcută. De la început, cererea lui pioasă, pe bună dreptate, a fost expresia unei credinţe interioare care i-a dat posibilitatea de a se adresa Domnului Iisus prin rugăciune. Imitând rugăciunea Mântuitorului, rugăciunea creştină cere cu preferinţă bunuri spirituale. Sufletul, tulburat şi amărât, roagă pe Mântuitorul să-i vină într-ajutor în durerea sa, să-i potolească patimile, să-i spulbere îndoielile şi să-i dea tărie voinţei sale slăbite.

Despre încrederea în eficacitatea rugăciunii ne povesteşte Mântuitorul spunând: "Aveţi credinţă în Dumnezeu" (Marcu 11, 22-23). "Şi toate câte le veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi" (Mat. 21, 22).

Mântuitorul a vrut să inspire ucenicilor Săi o credinţă vie şi concretă în eficacitatea rugăciunii (Matei 7, 7-12). Practic, Iisus şi-a manifestat încrederea în eficacitatea rugăciunii, când a fost ispitit de diavol în pustie precum şi în preajma patimilor, când "fiind în zbucium, cu mai mare stăruinţă se ruga" (Luca 22, 44).

Stăruinţa este indisolubil legată şi de rugăciune. Ea este prezentă şi eficace în rugăciunea văduvei din parabola judecătorului nedrept (Luca 18, 1-8), în rugăciunea femeii cananeence (Mat. 15, 21-28), precum şi în rugăciunea orbului Bartimeu. Rugăciunile acestora s-au împlinit fiindcă Dumnezeu îşi pleacă urechea la rugăciunea stăruitoare, dacă în conţinutul ei nu cuprinde nimic vătămător, ci numai cele folositoare sufletului şi trupului.

Minunea cu orbul Bartimeu se poate petrece în viaţa fiecăruia din noi, fiindcă o anumită orbire putem avea fiecare. Se cere să imităm pilda lui Bartimeu, adică să ne rugăm stăruitor. Altă izbăvire nu avem decât alergând la Hristos şi El să se apropie de noi şi să întrebe: Ce ceri? Să-i răspundem, cu grabă, şi noi: Vrem să vedem, Doamne, vrem să vedem bine-adevărul, vrem să vedem crucea Ta. Vrem să vedem limpede datoriile noastre. Ajută-ne! Deschide-ne ochii! Ne-au orbit şi ne-au uluit ispitele false ale lumii! Am alergat către ele, şi ca fluturii ce zboară noaptea ademeniţi de flacără, ne-am ars aripile sufletului nostru şi azi suntem atât de nevolnici. Ne-am adăpat din înţelepciunea înşelătoare a veacului şi am alunecat în desfătările lui întinate şi ne-am uitat de dragostea Ta. Ajută-ne! Şi fă, Doamne, să pătrundă în sufletele noastre, cuvântul Tău! Şi o dată cu el, Puterea, Viaţa, Lumina după care ele sunt însetate! În felul acesta, vom simţi puteri noi, se va naşte "Făptura nouă" a creştinului liber de păcat, iar o mână blândă ne va ridica din lumea rătăciţilor şi deşertăciunilor de tot felul şi ne va spune, cum i-a spus lui Bartimeu: "Credinţa ta te-a mântuit". Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.