Predica

 #   2007 

Pr. Ion Cârciuleanu

În Ierusalim era mare sărbătoare. Mulţime de evrei adunaţi aici din toate hotarele ţării şi de dincolo de ele cu feţele iluminate, prăznuiau sărbătoarea corturilor. Sfârşitul sărbătorii era marcată printr-o iluminaţie a templului lui Solomon: în două mari candelabre se aprindeau două făclii enorme, a căror lumină strălucea peste tot oraşul.

Printre cei prezenţi la praznic se afla şi Domnul nostru Iisus Hristos. Aici şi acum, cu prilejul acestei sărbători, Iisus găseşte momentul să dezvăluie iudeilor, într-un chip cu totul aparte, dumnezeirea Sa.

Într-un loc foarte frecventat din interiorul templului, în preajma vistieriei, El anunţă aceste cuvinte poporului: "Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii". Fariseii, surprinşi de această afirmaţie, îşi îndreaptă privirile spre Iisus şi-L întrerup, spunându-i: "Tu mărturiseşti despre tine însuţi, deci mărturia Ta nu este adevărată". Însă Iisus, autoritar, după ce critică judecata lor, le răspunde: "Eu sunt Cel care mărturisesc despre Mine Însumi, dar mărturiseşte despre Mine şi Tatăl Meu care M-a trimis" (Ioan 8, 18). În discuţia care se desfăşoară între farisei şi Iisus, Mântuitorul le vorbeşte, drept de luat aminte, descoperindu-le de fapt cine este El şi Cel ce L-a trimis şi care este menirea Sa în lume, aşa încât, "grăind El acestea, mulţi au crezut Într-Însul". Iată ce minunată descoperire ni se face din gura lui Dumnezeu Iisus Hristos! El, Logosul divin, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu "Lumina lumii", "Lumina vieţii" "era Lumina cea adevărată care, venind în lume, luminează pe tot omul" (Ioan 1, 9).

Fiinţa umană nu putea să rămână în întuneric. Lumina divină a învins întunericul păcatului şi al morţii, iar "la plinirea vremii", Dumnezeu se întrupează prin Iisus Hristos, în istorie. Dumnezeu - Iubire şi Lumină -, Părinte şi Bunătate nu putea să lase ordinea în dezordine, toate câte le-a zidit să se prăbuşească. Omul, "coroana creaţiei" aştepta Răscumpărătorul. Din iubirea fără margini, Dumnezeu-Tatăl trimite pe Fiul Său în lume "ca lumea viaţă să aibă" şi încă din belşug, "pentru că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16). Acum aveau să se împlinească cuvintele psalmistului: "Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne" (Ps. 4, 6), "că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumina" (Ps. 35, 9).

Bezna, fărădelegea şi păcatul, întunericul şi răul trebuiau biruite. Cu toate acestea, deşi "Lumina a venit în lume, oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, pentru că faptele lor erau rele" (Ioan, 3, 19).

Din discuţia purtată cu fariseii în templu, la sărbătoarea corturilor, Iisus iese biruitor. Întărâtaţi de această înfrângere, mândria lor fiind înjosită, drept răzbunare "au luat pietre ca să arunce într-Însul, dar Iisus s-a ferit şi a ieşit din biserică" (Ioan 8, 59). Nu departe de templu, Iisus vede un orb din naştere, pe lângă care El nu putea trece indiferent. Atât de mult îl întrista întunericul, încât văzându-l pe orb "a scuipat jos şi a făcut tină şi a uns cu tină ochii orbului şi trimiţându-l la scăldătoarea Silvanului, acela spălându-se acolo, s-a întors văzând" (Ioan 9, 6-7). Ucenicii L-au întrebat pe El: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Răspuns-a Iisus: "Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci să se arate lucrurile lui Dumnezeu întru el" (Ioan 9, 2). Sfinţii Apostoli, când I-au pus această întrebare, gândeau la fel ca lumea de atunci şi de totdeauna, că în spatele unei boli, a unei încercări grele ori a unei suferinţi stă un păcat. Dar Mântuitorul ne spune că nu toate durerile vin din păcat, nu toate suferinţele îşi au originea într-o viaţă păcătoasă, ci sunt unele trimise de Dumnezeu pentru ca prin ele să-şi arate puterea Sa, ne îndeamnă să înţelegem rostul suferinţei în viaţa noastră.

Nu este fiinţă omenească să poată spune că nu a gustat din paharul suferinţelor, fie sufleteşti, fie trupeşti. Suferinţa, pe lângă caracterul ei de pedeapsă a păcatului, primeşte în creştinism o valoare educativă. Acolo unde există putere de credinţă, aceasta atrage pe om spre nădejde, spre izbăvire, spre mântuire.

Mai târziu, după ce l-a cercetat pe cel vindecat, aflându-l scos afară din sinagogă de către farisei şi cărturari, Domnul Iisus l-a întrebat dacă crede în Fiul Omului. "Dar cine este, Doamne, ca să cred într-însul?" întreabă cel vindecat. Iisus i-a grăit: "L-ai văzut! Este cel care vorbeşte cu tine". Iar el a zis: "Cred, Doamne!", şi s-a închinat Lui.

Credinţa este un mare dar de la Dumnezeu. A avea credinţă în Dumnezeu înseamnă, înainte de toate, a fi încredinţat că tot ce a spus Domnul se va împlini întocmai. Credinţa, însă, nu se bazează pe fapte văzute, pe dovezi ce se pipăie, aşa cum înţeleg, greşit, mulţi din vremea noastră. Credinţa este, după cum spune Sf.

Apostol Pavel "încredinţarea despre lucrurile nădăjduite şi adeverirea lucrurilor nevăzute" (Evrei 2, 1). Orbul n-a văzut nimic, dar a crezut. El n-a pipăit, n-a pus la îndoială credinţa, ci a avut o puternică nădejde şi încredinţare. Credinţa trebuie să fie, neapărat, lucrătoare, să se arate în fapte. Credinţa aceasta trebuie s-o avem şi noi. Dacă orbul n-avea credinţă, nu se tămăduia.

Pentru ce a socotit de cuviinţă Mântuitorul, care săvârşise atâtea minuni, să trimită pe orb la scăldătoarea Silvanului ca să dobândească vederea, când putea El însuşţi să-l tămăduiască pe loc? Mântuitorul a vrut să ne înveţe pe noi toţi, cei ce credem şi mărturisim numele Lui, că pentru a dobândi mila şi încrederea Domnului, nu este de-ajuns numai credinţa noastră, ci de mare trebuinţă sunt, pe lângă credinţă, şi faptele noastre. Desigur că fără harul lui Dumnezeu nu este cu putinţă mântuirea sufletelor; dar pentru ca Dumnezeu să reverse asupra noastră harul îndurării Sale, datori suntem a avea nestrămutată credinţă în El şi a dovedi aceasta prin săvârşirea de fapte bune şi bine plăcute Lui. Cu alte cuvinte, acesta este tâlcul adânc al Sfintei Evanghelii de azi: că noi înşine trebuie să luăm parte la mântuirea noastră şi că, după cum tina cu care i-a uns ochii Hristos şi împlinirea poruncii de a merge la scăldătoarea Silvanului pentru a se spăla, l-au tămăduit pe orb, tot astfel şi sufletele noastre nu se vor putea izbăvi decât prin credinţă unită cu faptele cele bune.

Orbul din Evanghelia de azi a fost parcă anume rânduit să slujească pentru toate veacurile viitoare ca o personificare din toate vremurile a ceea ce este lumină şi ceea ce este întuneric. Însuşi Mântuitorul îi numeşte pe farisei "orbi" (Ioan 9, 41), "povăţuitori orbi" (Mt. 23, 16), "nebuni şi orbi" (Mt. 23, 19). Fiul lui Dumnezeu, venind în chip de om în lume, era lumina tuturor faptelor bune, era lumină şi sfinţire pentru toţi cei credincioşi.

Hristos-Domnul a descoperit Sfinţilor Apostoli şi celor prezenţi că El este Lumina lumii şi îndată s-a arătat aceasta prin faptă, că este Făcătorul lumii, Luminătorul orbilor şi Cel care împărtăşeşte oamenilor lumina cea adevărată. În măsura în care păstrăm chipul nostru divin neîntinat de păcate şi urmăm lui Hristos, vom fi "fii ai luminii" sau "ai împărăţiei".

Am văzut că orbul din Evanghelie a fost numai un orb trupeşte, dar pe lângă noi, şi mai ales azi, rătăcesc şi umblă fel de fel de alţi orbi: sunt orbii cei sufleteşte. O! ce mare este numărul lor! Orb este omul civilizat care şi-a făcut idoli din bani, din plăceri, din diferite ambiţii deşarte şi lor le slujeşte, uitând pe Dumnezeu şi pe aproapele său. Orb este cel ce neagă pe Dumnezeu, pentru că nu-l vede şi nu-l vede pentru că este orb sufleteşte. Dar ce este oare beţivul, care-şi cheltuie ultimul ban pe băutură şi acasă copiii îi suferă de foame? Dar desfrânatul? Dar mâniosul? Ce este mincinosul, cel ce jură strâmb, hoţul, speculantul, ucigaşul? Ce este zavisticul, bătăuşul? Ce este "creştinul" de formă, care nu calcă pragul bisericii niciodată, care nu se pleacă la rugăciune niciodată şi nu vrea să ştie că totul din această viaţă are un sfârşit? Ce este tot şirul lung de păcătoşi şi înstrăinaţi de Dumnezeu? Toţi sunt nişte orbi sufleteşte. În sufletele lor, Evanghelia nu luminează. Acolo este întuneric mare şi pustiu. Orbirea lor este cu mult mai mare decât a orbilor de vedere trupească.

Păcatele şi patimile duc pe om la orbire sufletească, la scăderea sau chiar pierderea capacităţii de a vedea şi a distinge binele de rău; se întunecă mintea pentru înţelegerea adevărului. La unii ca aceştia se referă Dumnezeu prin profeţia lui Isaia: "Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină" (Isaia 5, 20). Şi, "văzând nu văd şi auzind nu aud, nici nu înţeleg" (Mt. 13, 13).

Orbul şi-a căpătat vederea venind la Iisus. Tot astfel şi orbii sufleteşti de azi se vor tămădui venind la El, la Biserica Lui. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat aducând "lumina care luminează întru întuneric şi întunericul nu a cuprins-o" (Ioan 1, 5). "Eu lumină am venit în lume, ca tot ce va crede în Mine să nu rămână în întuneric" (Ioan 12,46).

Lumina harului, a adevărului şi a vieţii este mai puternică decât întunericul păcatelor şi fărădelegilor sau decât întunericul morţii.

Suntem orbi şi altă izbăvire nu avem decât alergând la Hristos.

El se apropie de noi şi ne întreabă ce vrem. Să-i răspundem, degrabă, şi noi: Vrem să vedem, Doamne! Vrem să vedem bine adevărul, vrem să vedem crucea Ta, vrem să vedem şi să facem voia Ta. Să părăsim cea ce este rău, păcătos, ceea ce vine de la întuneric şi să lucrăm faptele luminii.

Luminează, Doamne, neîncetat ochii sufletului nostru ca să deosebim binele de rău! Aprinde, Doamne Iisuse, în inimile noastre, dorul după ceea ce îţi este plăcut Ție! Fă-ne nişte făclii luminoase în această viaţă, ca luminând neîncetat să putem aduce mai multe suflete la picioarele crucii Tale! Ajută-ne ca neîncetat să lucrăm faptele luminii, în aşa fel ca ceilalţi oameni, văzând faptele noastre cele bune, să Te slăvească pe Tine, Luminătorul celor din întuneric şi nădejdea celor fără de nădejde. Iar când vom pleca din această viaţă, să ajungem şi noi în lumina cea pururea fiitoare, acolo unde se bucură toţi drepţii care din veac bine Ți-au plăcut! Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.