Predica

 # 

Pr. Ion Cârciuleanu

Duminica de azi, cea dintâi după pogorârea Duhului Sfânt, Biserica o închină pomenirii tuturor sfinţilor, atât a celor ştiuţi şi cinstiţi de oameni, cu numele înscrise în sinaxarul Bisericii, cât şi a celor ştiuţi numai de Dumnezeu; pe cei "rătăciţi în munţi, în pustie, în peşteri şi în crăpăturile pământului", cum am auzit în Apostolul zilei, precum şi a celor care au trăit în lume, între oameni, prin sate şi oraşe, singuratici sau în familie, ale căror nume şi număr îl ştie numai Dumnezeu. Numărul lor este atât de mare încât Sf. Apostol Pavel îi numeşte "nor de mărturii" (Ev. 12, 1).

Pomenirea lor se face în această duminică pentru că sfinţii, prin vieţile şi virtuţile lor minunate, sunt cele mai bune dovezi despre prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserica cea adevărată a lui Hristos. O Biserică fără sfinţi este ca o fântână fără apă, ca o grădină fără flori.

Mulţimea de sfinţi, întocmai ca nişte stele strălucitoare într-o noapte de vară, împodobesc Biserica noastră, dovedind şi prin aceasta că este vie, că are ajutorul Duhului Sfânt cel făgăduit de Iisus Apostolilor şi urmaşilor până la sfârşitul veacurilor. Ei sunt fraţii noştri, ai creştinilor care, în virtutea iubirii care-i leagă de lume, se roagă şi mijlocesc pentru oameni. Împreună cu sufletele drepţilor, sfinţii şi îngerii alcătuiesc Biserica cerească triumfă toare, legată prin iubire de noi, cei din Biserica luptătoare.

Sfinţii sunt iubiţii lui Dumnezeu şi "prietenii Mântuitorului", aşa cum El însuşi i-a numit (Ioan 15, 14), pentru că au crezut în El fără şovăire, au mărturisit numele lui în lume şi care, în locul celor trecătoare, au ales cele veşnice, în locul gloriei omeneşti, au suferit şi s-au jertfit pentru Hristos, ridicându-se la cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii morale. Biserica a orânduit ca la Duminica tuturor Sfinţilor să se citească din Sf. Evanghelie a lui Matei cuvintele Mântuitorului, prin care arată răsplata celor ce îl mărturisesc şi îi urmează Lui. "Zis-a Domnul: Pe cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri, iar de cel ce se leapădă de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri" (Mt. 10, 32-34).

Are nevoie Mântuitorul să fie mărturisit înaintea oamenilor? Da, iubiţi creştini, pentru că a-L mărturisi pe Mântuitorul înseamnă a da dovadă de credinţă în El, înseamnă a răspândi în lume învăţătura despre Dumnezeul cel adevărat, a fi bucuros că eşti creştin, adică închinător al lui Hristos, căci nu este posibilă mântuirea fără credinţă în El.

A-l mărturisi pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos înseamnă a mărturisi descendenţa noastră divină. Înseamnă că suntem creaţi de Dumnezeu şi că trăim şi existăm în această ordine divină.

Depindem de El, trebuie să-L mărturisim, să-l recunoaştem. Şi o dată cu El şi pe Fiul Său, Iisus Hristos, şi pe Duhul Sfânt. La aceasta ne cheamă, de fapt, cuvântul Evangheliei: să ne mărturisim depen-denţa de Dumnezeul cel ceresc şi de Fiul Său, Iisus Hristos, pe care îl primim ca Mântuitor ce ne însoţeşte şi ne orientează spre Împărăţia cerurilor, prin Duhul Sfânt. Fără această dependenţă, recunoaştere şi primire cu bucurie nu putem fi creştini.

Cum trebuie să mărturisim credinţa? În primul rând mărturisind credinţa în Dumnezeu sub chipul Treimii, prin simbolul credinţei, în taina sufletului nostru şi în comunitate, aşa cum facem, de pildă, în biserică, în timpul slujbei Sf. Liturghii, când îl mărturisim în comun: "Cred într-Unul Dumnezeu... şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul".

Prin simbolul credinţei facem o mărturisire de credinţă. Dăm mărturie despre Dumnezeu "în Treime", despre credinţa noastră în Dumnezeu - Stăpânitorul, Creatorul, Proniatorul -, adică cel ce are grijă de noi şi de lumea creată de El şi, desigur, şi de Dumnezeu - Judecătorul. Dăm apoi mărturie despre Dumnezeu în familia noastră. Toţi avem o familie. Suntem datori să dăm mărturie despre Dumnezeu părinţilor noştri, fraţilor noştri, copiilor noştri prin viaţa şi faptele noastre. După cum spune chiar textul Evangheliei, trebuie să dăm mărturie în faţa oamenilor, adică unul faţă de altul, în public, nu numai în faţa propriei noastre conştiinţe, ci ca pe o declaraţie publică făcută în faţa celorlalţi.

Domnul Iisus cere în chip expres o mărturisire publică de credinţă. Nu numai una ascunsă. Una deschisă şi, după cum am auzit din text, este categorică această cerere, încât Mântuitorul nu se mulţumeşte să spună numai afirmativ, ci revine, ca întotdeauna în vorbirea biblică, repetând ideea la modul negativ spre a o întări, cum face şi atunci când vorbeşte despre Judecata de Apoi (Mat. 25). Mântuitorul spune: "Dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri" (Mat. 10, 33). Unul ca acesta nu va avea parte de Hristos ca martor al apărării în faţa judecăţii celei din urmă.

Mulţi sunt, adesea, ispitiţi să creadă că o mărturisire de credinţă este de ajuns. Dar când stau de vorbă cu cineva şi, fie de frică, de ruşine, fie din indiferenţă, fie din cine ştie ce alte motive, arată faţă de Mântuitorul, dacă nu chiar necredinţă, în orice caz o nedemnă indiferenţă deşi în acelaşi timp ar putea să aibă o mustrare. Dacă îi situăm pe unii ca aceştia faţă în faţă cu acest text evanghelic, nu îi avantajează cu nimic. E mai corect şi mai folositor să fie cinstiţi, drepţi şi, dacă sunt credincioşi, să mărturisească aceasta. Dacă nu cred, să fie, de asemenea, cinstiţi şi să spună că nu cred.

Să nu-şi închipuie nimeni, aşadar, că de credem numai în conştiinţa noastră, dar îl negăm pe Dumnezeu la vedere, ne îndreptăţim sau am avea vreo justificare în faţa lui Dumnezeu.

Acest fapt ar trebui să dea multora de gândit. Mulţi, la un examen personal serios de conştiinţă, ar constata de câte ori nu s-au aflat în afara poruncii lui Hristos, atunci când a fost vorba să facă o declaraţie de credinţă! În istorie, mărturisitori au fost, în primul rând, Apostolii, cei care au trăit zi de zi, timp de trei ani şi jumătate, cu Mântuitorul, iar după aceea, au fost cei care au crezut în Mântuitorul, în învăţătura Lui, şi care L-au mărturisit în faţa oamenilor. După Apostoli, cei care L-au mărturisit în faţa oamenilor, cu preţul vieţii lor, au fost martirii. În timpul persecuţiilor au dat dovadă de o credinţă hotărâtă, au mărturisit pe Hristos în faţa judecătorilor, în public. Drept urmare, unii au fost omorâţi cu pietre, alţii au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au fost înecaţi sau aruncaţi în groapa cu lei, alţii au fost supuşi la cele mai grozave chinuri pentru că l-au mărturisit pe Hristos cu o credinţă neîndoielnică, hotărâtă şi chiar plină de bucurie.

Trei secole creştinismul a dat un număr imens de martiri. Pe aceştia, laolaltă cu toţi ceilalţi, ştiuţi şi neştiuţi, îi sărbătorim noi astăzi. Tertulian, un mare scriitor din epocă, a spus: "Sângele martirilor a fost sămânţa creştinilor". Pentru că exemplul lor de mărturisire i-a făcut şi pe păgâni, uneori chiar şi pe cei care rosteau sentinţele, să treacă la creştinism şi să devină, la rândul lor, martiri, sfinţi mărturistori, văzând credinţa şi neînfricarea celor pe care îi judecau.

Şi poporul român a dat mulţi martiri pentru credinţă, unii ştiuţi, alţii neştiuţi. E de ajuns să-l pomenim pe Constantin Brâncoveanu, care a fost omorât de turci, după ce i-au fost ucişi cei patru fii, la Constantinopol, în anul 1714, la 15 august. Dacă ar fi acceptat să se lepede de credinţa lor creştină şi ar fi trecut la mahomedanism, ar fi scăpat cu viaţă.

În această Duminică a Tuturor Sfinţilor poate că e bine să ne punem întrebarea: sunt oare numai unii chemaţi să devină sfinţi, sau suntem chemaţi toţi? Porunca se află în Sfânta Scriptură: "Fiţi Sfinţi" (Petru 1, 16; Levitic 11, 14), tot aşa cum o altă poruncă expresă a Mântuitorului îndeamnă: "Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este" (Mat. 5, 48). A fi desăvârşit înseamnă a fi sfânt. Dar a fi sfânt nu înseamnă numai a fi martir.

A însemnat aceasta numai în vremea persecuţiilor sau în alte împrejurări de persecuţie, când creştinismul era confruntat cu interdicţii care veneau de la stăpâniri care îşi apărau religia sau doctrinele lor. Afi sfânt, după cea mai simplă definiţie, înseamnă a fi liber de păcate, a birui orice ispită, a rămâne curat; a te păzi şi a nu face, sub nici o formă, rău nimănui.

Sfinţenia este desăvârşirea trăită, lucrată, oglindirea slavei lui Hristos în firea omenească şi dovada nemărginitei sale puteri care, din om face fii ai luminii. Sfinţii au fost oameni care, după ce L-au cunoscut pe Mântuitorul, L-au mărturisit prin viaţa de fiecare zi cu tot sufletul lor, din toată inima. Ei au pus mai presus decât orice, iubirea de Dumnezeu şi slujirea omului. Viaţa lor, în orice împrejurare, a fost Evanghelia trăită. Sfinţenia vieţii tuturor creştinilor, a celor retraşi ca şi a celor ce trăiesc în lume, e nu numai posibilă, dar şi necesară. Secretul ei este legătura neîntreruptă a vieţii noastre cu Iisus, prin mijlocirea Bisericii sale. Prin Biserică, El revarsă asupra credincioşilor harul Duhului Sfânt, pentru ca aceştia să poată duce "războiul nevăzut" împotriva duhurilor răutăţii (Efes 6, 12). Dar pentru aceasta se cere ca viaţa lui Hristos să se oglindească şi în viaţa creştinului, cu toate momentele sale.

Există multe forme de sfinţenie şi acestea se pot dobândi în diferitele moduri de viaţă ale oamenilor. Oriunde eşti, proslăveşte pe Dumnezeu, dar nu uita de aproapele tău. Nu e de ajuns să fii monah, preot, nu e de ajuns să te ia lumea drept sfânt, sau să te crezi tu aşa ceva, trebuie să şi fii cu adevărat.

Sfinţenia, înainte de toate, înseamnă smerenie. Iar adevărata smerenie e cea care se ascunde în omenie, în iubire, în cuminţenie, în modestie. Fără smerenie nu poate ajunge nimeni măcar la o viaţă creştină, cât de cât bună, în faţa lui Dumnezeu. Opusul smereniei este mândria şi slava deşartă. Mândrie este când te lauzi tu singur, slava deşartă este când te laşi lăudat, cu plăcere şi consimţământ, de către alţii. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: "Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovarăşă smerenia şi prin gândurile acesteia vine la dragostea şi la mulţumirea lui Dumnezeu". De multe ori suntem gata să ne smerim. Dar va fi aceasta adevărata smerenie? Nu cumva uneori ne smerim ca să fim lăudaţi? Examenul îl putem trece în faţa altora, a celor ce ne smeresc ei pe noi. Suntem în stare să răbdăm smerenia venită de la altul? Suntem în stare să-l răbdăm pe cel ce ne smereşte? Pe cel care ne jigneşte? Suntem în stare să primim aceasta şi să spunem: "Da, este adevărat?" Abia atunci ne verificăm smerenia.

Dar şi smerenia merge până la un anumit punct. Ea nu trebuie să depăşească o anumită limită.

Cu privire la mărturisirea adevăratei credinţe, aceasta trebuie mărturisită hotărât, fără şovăire, rămânând la ceea ce ne-a învăţat Mântuitorul şi ne este transmis prin Biserică.

Un alt aspect al sfinţeniei priveşte activitatea sau lipsa de activitate.

Mulţi spun: "Nu fac rău nimănui, nu mă amestec în rău". Despre tot ce se petrece în jurul său, zice: "Nu mă priveşte". Dar trebuie să ştim că sfânt nu-i acela care nu face rău, care nu îndreaptă un rău, atunci când poate. Cu absenţa şi retragerea, nu te mântuieşti. Trebuie să faci binele, când de intervenţia ta depinde o schimbare în bine.

Sfântul este un om pozitiv. Este un om care se implică în viaţa altora, se implică în societate, când poate fi de folos, când poate schimba lucrurile în bine.

Cinstirea Sfinţilor va rămâne în Biserică de-a pururi un izvor de putere şi inspiraţie. Ziua Tuturor Sfinţilor este o chemare pentru a-i venera şi a-i cinsti. Ei sunt mijlocitori între noi şi Dumnezeu, modele pe care Biserica ni le oferă spre urmare.

Încă în vremea cât au fost în viaţă, aleşii Domnului au mijlocit pentru ajutorarea celor în nevoi şi au fost ascultaţi. Avraam, Moise, David, Ilie, Petru şi Pavel au potolit mânia lui Dumnezeu, au scăpat din grele primejdii pe fraţii lor de credinţă, au vindecat bolnavi, au înviat morţi.

În ceruri ei poartă o grijă permanentă pentru cei care luptă şi suferă în lume. Ei se roagă neîncetat tronului dumnezeiesc, pentru izbăvirea Bisericii şi a fiilor ei. După cum ne descoperă Apocalipsa, zi şi noapte rugăciunile sfinţilor se înalţă înaintea lui Dumnezeu, ca o tămâie bine mirositoare. Cei care se opun cultului sfinţilor greşesc amarnic. Ies din tradiţia Bisericii, care i-a consacrat pe sfinţi din primul moment al vieţii ei, începând cu Sfântul Ştefan.

Sfinţii sunt creştini care au biruit păcatul şi au ajuns în împărăţia luminii de sus, fiind "oameni din casa lui Dumnezeu", şi au trecere la Dumnezeu, după cuvântul Scripturii care zice: "Mult poate rugăciunea dreptului care o face" (Iacob 5, 16). De aceea îi invocăm ca mijlocitori. La rugăciunea sfinţilor, Dumnezeu poate răspunde cu o minune. Căci ei sunt ca nişte lumini şi călăuze de mare ajutor şi Biserica, prin slujbele ei, prin amintirea lor, prin icoanele lor ni-i apropie şi ni-i ţine prezenţi în permanenţă. Îi introduce în familia noastră şi pe noi în familia lor. Un sfânt pe o icoană în odaia noastră devine un protector al casei, un membru al familiei, cineva cu care ne întreţinem, ne sfătuim, la care ne rugăm în nevoi.

Sfântul a intrat în ordinea spirituală în care se află Dumnezeu, în existenţa veşnică. Pentru a realiza sfinţenia vieţii, e nevoie ca toate simţurile trupului şi sufletului nostru să fie luminate de lumina harului Duhului Sfânt.

Chemarea la sfinţenie este chemarea la fericirea noastră, atât cea vremelnică, aici pe pământ, cât şi la cea veşnică în ceruri, căci cei ce se silesc spre fapte bune şi viaţă curată au de pe acum conştiinţa vieţii veşnice. Ea este posibilă pentru fiecare creştin, care, în Sfântul Botez a primit arvuna mântuirii, prin harul Duhului Sfânt. Ea este necesară pentru orice om care doreşte să trăiască o viaţă vrednică de om şi de creştin, de folos pentru el, mai întâi, apoi pentru cei din jurul său. Un om cu viaţă sfântă este o binefacere pentru cei în mijlocul cărora trăieşte, pentru familie, pentru Biserică, pentru societate.

Biserica ne cheamă necontenit, prin toate învăţăturile şi slujbele ei, să ne sfinţim viaţa. Prin aceasta ea nu înţelege numai o corectitudine oarecum formală, exterioară, ci mai ales, o trăire lăuntrică, în duhul credinţei şi tradiţiei noastre. Ea ne dă mijloacele prin care putem realiza această sfinţenie, iar prin cinstirea sfinţilor, aşa cum o facem şi astăzi şi în fiecare zi, ea ne oferă pilde vii şi ajutoare, căci sfinţii se roagă pentru noi şi rugăciunile lor sunt bine primite la Dumnezeu.

Să nu socotim sfinţenia vieţii ca un vârf de munte cu neputinţă de a-l urca, ci să ne apropiem cu încredere, cu ajutorul harului şi vom vedea cât este de bun Dumnezeu. Să nu ne lăsăm răpiţi de urgiile şi păcatele lumii, ci să luăm pildă de la Sfinţii Părinţi pe care îi prăznuim astăzi şi, într-un glas şi cu o inimă, să strigăm: "Pentru rugăciunile Sfinţilor, Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mântuieşte-ne pe noi". Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.