Predica

 #   2007 

Pr. Ion Cârciuleanu

"Nu vă îngrijoraţi!"


Pericopa evanghelică ce s-a citit astăzi la Sf. Liturghie face parte din Predica de pe Munte. Această cuvântare a fost rostită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe o colină de lângă Lacul Ghenizaretului, deci într-un cadru natural plin de frumuseţe, în faţa ucenicilor şi a unei mulţimi de oameni care veniseră acolo din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan (Mat. 4, 25).

În această predică, Mântuitorul a dat o interpretare nouă şi profundă poruncilor Vechiului Testament şi a înfăţişat ascultătorilor condiţiile adevăratei fericiri, subliniind trei lucruri importante: 1. Mai întâi, că omul are nevoie de un bun discernământ, de un "ochi" sufletesc sănătos şi curat, care-l va ajuta să stabilească o justă ierarhie a valorilor, să aleagă slujirea lui Dumnezeu şi nu a lui Mamuna, să caute Împărăţia lui Dumnezeu şi nu lucrurile trecătoare; 2. Mântuitorul le aduce apoi aminte credincioşilor că au un Tată în ceruri, care le poartă de grijă, că Dumnezeu Creatorul este şi Proniator al lumii şi al oamenilor şi, deci, că este inutil ca ei să se risipească în îngrijorări fără rost; 3. În ce priveşte viitorul, gândul omului trebuie să fie îndreptat mai ales spre Împărăţia lui Dumnezeu, eforturile sale urmând să fie canalizate în acest sens.

Pentru înnoire, omul trebuie să pornească din lăuntru în afară, spune Mântuitorul. Şi zice Domnul: "Luminătorul trupului este ochiul. Deci, de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat; iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat". Lăuntrul omului este asemenea unui izvor de apă. Dacă izvorul este curat, bem apă şi ne asigurăm sănătatea, iar dacă este murdar, infectat, ne primejduim sănătatea. Deci, în adâncurile sufletului nostru se zămislesc gândurile şi simţurile noastre urâte: păcatul. Grija noastră de căpetenie trebuie să fie ca ochiul lăuntric, sufletul, să fie curat şi astfel, tot trupul va fi luminat. De aceea, atenţia noastră trebuie să fie îndreptată în primul rând spre tainele sufletului, spre a nu se sălăşlui acolo nici un fel de răutate, întuneric, ştiut fiind că dintr-un astfel de izvor, dintr-o astfel de inimă întunecată "ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furturi, înşelăciuni, mărturii mincinoase, hule, acestea sunt care spurcă pe om" (Mat. 16, 19).

Adevărata viaţă creştină se realizează, cu precădere, prin curăţirea inimii de orice răutate, întuneric ce întinează şi întunecă pe om. Acest "ochi" sufletesc este "chipul lui Dumnezeu" pe care omul l-a primit de la Creatorul său, este organul prin care creatura este legată de Creator. Căci precum ochiul este fereastra trupului spre lumina acestei lumi, tot aşa şi sufletul este lumina cea înţelegătoare şi veşnică.

Tot în Predica de pe Munte Mântuitorul a scos în evidenţă noutatea obsolută a moralei evanghelice, prin care ne descrie o nouă atitudine faţă de bogăţiile pământeşti: "Nu vă îngrijiţi!...

Priviţi la păsările cerului, că ele nici nu seamănă, nici nu seceră...

Priviţi la crinii câmpului, că ei nici nu torc, nici nu ţes. Totuşi vă spun că nici Solomon în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. Aşa că, dacă astfel îmbracă iarba de pe pământ, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, atunci cu atât mai mult vă va îmbrăca El pe voi, puţin credincioşilor? Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate aceste se vor adăuga vouă" (Mat. 6, 26-33). Aceste cuvinte ne încredinţează despre adevărul purtării de grijă a lui Dumnezeu, care nu părăseşte pe om şi nici chiar atunci când cade în păcate. Dumnezeu îşi dă pe faţă dragostea Lui către noi prin aceea că, pentru noi Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi (Rom. 5, 8). Întruparea şi jertfa Mântuitorului sunt astfel semnele iubirii şi purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru făptura noastră. Spre a înţelege mai bine şi spre a ne convinge de acest adevăr, Iisus ne trimite la crinii câmpului şi la păsările cerului, făpturi aşa de mici în raport cu omul, dar faţă de care, de asemenea, se manifestă purtarea de grijă ale lui Dumnezeu. Punându-ne înainte aceste pilde, Iisus nu vrea să ne îndemne la lene, la dezinteres faţă de problemele materiale.

Mântuitorul niciodată n-a îndemnat pe ucenicii săi la lene, la inactivitate. Dimpotrivă, atât învăţătura Sa, cât şi pilda vieţii Sale cuprind un puternic îndemn la muncă. El a zis: "Tatăl Meu lucrează... şi Eu lucrez" (I. 5, 17), din gura Lui s-a auzit parabola talanţilor, în care se osândeşte sluga "leneşă" care n-a lucrat cu talantul său şi l-a îngropat în pământ. Din gura Sf. Apostol Pavel au răsunat pentru prima dată în lume cuvintele: "Cine nu voieşte să muncească, nici să nu mănânce" (II Tesal. 3, 10).

Învăţătura creştină, departe de a fi potrivnică muncii şi progresului, este susţinătoarea acestora, ci doar atât că noi suntem mai de preţ în faţa lui Dumnezeu decât toată făptura: "Au nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?" (Mat. 5, 24). El ni le dă pe toate, şi viaţă, şi trup, şi haină, dar fără ajutorul Lui nimic nu dobândim. "De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni ziditorii". Este o ierarhie, o ordine, o valoare în trebuinţele omului. Mai întâi şi mai presus de toate, noi trebuie să căutăm "Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui" şi apoi pe toate celelalte. Pronia dumnezeiască ni le va adăuga, căci ştie Dumnezeu că trebuinţă avem de toate acestea (Mat. 6, 33).

Cuvintele din Evanghelie: "Nu vă îngrijoraţi!" urmăresc să corecteze greşelile pe care unii oameni le săvârşesc în scopul câştigării bunurilor materiale. Într-adevăr, privind viaţa oamenilor, mai ales a celor de azi, vedem că cei mai mulţi uită că sunt fii ai lui Dumnezeu, fiinţe înzestrate cu suflet nemuritor, menite pentru viaţa veşnică. Mulţi dintre semenii noştri se coboară la treapta fiinţelor necuvântătoare. "Dumnezeul lor este pântecele", cum zice Sf. Apostol Pavel (Filip. 3, 19). Toată grija lor se rezumă la mâncare, băutură, la satisfacerea a cât mai multor plăceri şi la adunarea a cât mai multe bunuri pământeşti. Pentru acest scop, oamenii se zbuciumă din zori şi până în noapte, adună, aleargă, se neliniştesc. Zadarnic glasul conştiinţei îi cheamă la Dumnezeu, zadarnic glasul Bisericii le face îndemnul să vină în casa Domnului la rugăciune; ei n-au timp pentru preocupările care se ridică deasupra celor văzute. Ei sunt robii plăcerilor şi ai simţurilor. Putem zice cu psalmistul: "Omul pus în cinste fiind, n-a priceput. Alăturatu-s-a dobitoacelor fără minte" (Psalm. 48, 21).

Trebuie să fim încredinţaţi că Dumnezeu este Făcătorul, Creatorul făpturii şi al omului, dar în acelaşi timp şi purtătorul de grijă. "În mâna Lui El ţine viaţa a tot ce trăieşte şi suflarea întregii omeniri" (Iov 12, 9-10). Psalmul Vecerniei, 103, este în întregime un imn minunat închinat proniei lui Dumnezeu, dar îndeosebi cuvintele pe care le ascultăm cu evlavie la lăsatul serii: "Toate de la Tine aşteaptă să le dai hrană la vreme: de le-o dai, ele o primesc; de-ţi deschizi Tu mâna Ta, toate se umplu de bucurie. Iar de-ţi întorci Tu faţa Ta se ofilesc şi în ţărână se întorc" (Ps. 103, 27-31).

Dar cea mai mare dovadă a iubirii şi purtării de grijă a lui Dumnezeu este trimiterea Fiului pentru mântuirea făpturii căzute. "Aşa (de mult) a iubit Dumnezeu lumea încât şi pe Unul Născut Fiul Său L-a dat ca tot ce crede într-Însul să nu piară..." (Ioan 3, 16). În două moduri se revarsă peste lume lucrarea cea purtătoare de grijă a lui Dumnezeu: mai întâi, El conservă, adică păstrează cele create. Nimic din cele create n-ar putea rezista fără pronie. În al doilea rând, El păstrează lumea spre a o mântui din puterea celui rău.

Sunt împrejurări grele în viaţa noastră, ne îngrijorăm, peste măsură, ce ne va aduce ziua de mâine, ce vom mânca, ce vom bea sau ce vom îmbrăca. Acestor gânduri, care au frământat pe om din totdeauna, le răspunde Mântuitorul Iisus prin cuvintele Sf.

Evanghelii, căci "nu vă îngrijoraţi" nu este totuna cu "nu vă îngrijiţi". Între "grijă", care este o datorie a omului, şi "îngrijorare", care este, uneori, pierderea credinţei, este o mare deosebire.

Faţă de pronie, oamenii greşesc, de obicei, în două feluri: unii o nesocotesc, fie tăgăduind-o de-a dreptul, fie îngrijorându-se peste măsură de trebuinţele trupului şi uitând de trebuinţele sufletului; alţii, socotind că purtarea de grijă a lui Dumnezeu ne-ar scuti pe noi, oamenii, de a mai munci, fiindcă vom primi totul de la Dumnezeu. Avem un Tată în ceruri care ne iubeşte şi se îngrijeşte de noi. El ne vrea nu numai binele sufletesc, ci şi binele trupesc. Încredinţarea că Dumnezeu ne este Tată dă un nou sens vieţii noastre, tuturor eforturilor noastre, îndreptate fie spre câştigarea celor necesare trupului, fie pentru dobândirea bunurilor spirituale şi veşnice. Din perspectiva noastră de fii ai lui Dumnezeu, munca devine laudă adusă Lui, împlinirii voinţii Lui, colaborare cu El. Însă munca noastră îşi pierde valoarea şi frumuseţ ea dacă este făcută în scopuri egoiste, cu gândul de a ne asigura comorile acelea pe care molia şi rugina le mănâncă şi pe care furiile le sapă şi le fură. Să muncim pentru pâine şi să ne rugăm pentru toate şi, având "ochiul curat" vom păşi pe drumul unei vieţi sănătoase. Să nu uităm că suntem responsabili de tot ce se petrece în noi şi în afară de noi, bineînţeles, din punct de vedere moral.

Ceea ce înfăţişează Mântuitorul în Predica de pe Munte am putea rezuma într-un singur cuvânt - "fericiţi" - care se repetă de nouă ori. Prin fericire trebuie să înţelegem seninătate, încredere, optimism, mulţumire şi pace sufletească; toate sunt rezultatul eforturilor noastre pentru desăvârşirea religios-morală pe care ne-o oferă ca ideal Sfânta Evanghelie. Ceea ce dă valoare deosebită vieţii nu este fericirea superficială, care depinde de împrejurări, ci este fericirea şi satisfacţia care ne umplu sufletul şi care nu ne părăsesc niciodată. Inimile noastre tind spre o fericire statornică, netulburată de succese, care să fie adânc înrădăcinată în lăuntrul nostru, dându-ne linişte interioară, pace şi bucurie.

Această bucurie trece dincolo de mormânt. Mântuitorul răsplăteşte pe cei drepţi nu numai aici, pe pământ, ci cu mult mai mult în viaţa viitoare. Dar, pentru a ne împărtăşi de această nespusă fericire, este necesar să ascultăm porunca Mântuitorului: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă" (Mat. 6, 33). Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.