Predica

 #   2007 

Pr. Ion Cârciuleanu

Vindecarea slăbănogului din Capernaum


O dată cu venirea Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ, dorinţele de veacuri ale strămoşilor capătă contur şi împliniri.

Slăbiciunile primesc întărire, cele neputincioase tămăduire, cele de lipsă îndeplinire, cele întunecate şi necunoscute lumină.

Durerea capătă vindecare. Toate acestea sunt daruri pe care Dumnezeu le face zidirii Sale - omul -, sunt daruri sfinte împărţite cu dragoste părintească tuturor, în diferite feluri.

Aceste gânduri ne stăpânesc ascultând Sf. Evanghelie de astăzi. Domnul Iisus Hristos părăsise ţinutul Gherghesenilor, după ce vindecase pe cei doi bărbaţi stăpâniţi de duhurile necurate. Ne reamintim cum duhurile intraseră în turma de porci, care se aruncaseră în mare. Locuitorii cetăţii ies înaintea Fiului lui Dumnezeu şi-L roagă să plece de la ei. De aceea El urcă în corabie şi trece dincolo Marea Tiberiadei, în cetatea Sa, Capernaum. Sf. Evanghelist Marcu precizează că "după câteva zile s-a auzit că este acasă şi s-au adunat aşa de mulţi, că nu mai era loc nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul împărăţiei. Şi au venit la El patru oameni, aducând un paralitic. Neputând, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi prin spărtură au lăsat în jos, la picioarele lui Iisus, patul în care era slăbănogul" (Marcu, 2, 1-4). Câtă dragoste pentru om! Câtă milă în faţa durerii! Câtă credinţă în puterea tămăduitoare a Domnului Iisus! Câtă insistenţă şi dăruire din partea unor oameni pentru om! Văzând Iisus credinţa lor, îi zice slăbănogului: "Îndrăzneşte, fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele tale!" Auzind aceasta, cărturarii "au zis în sine: Acesta huleşte" (Mat. 9, 3). De aceea Iisus îi mustră zicând: "Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Ce este mai lesne? a zice: Iertate sunt păcatele, sau a zice: scoală-te şi umblă. Dar ca să ştiţi că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta" (Mat. 9, 2-8). Şi atunci paraliticul, privind pe Hristos, a simţit într-însul o putere, o forţă care i-a îngăduit să se ridice de pe pat. Braţele i s-au întărit, picioarele au prins putere; s-a ridicat în sus. Suferinţa s-a stins, boala a dispărut. Actul minunii se săvârşise. Cu braţele sale, până acum nemişcate, îşi ridică singur patul şi merge la casa lui, unde îl aşteaptă familia, cunoscuţii şi ceilalţi. De acum, nu mai era un proscris al vieţii, era un element constructiv de viaţă şi de muncă. De bună seamă că în faţa unei asemenea minuni, toţi cei de faţă s-au spăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu.

Iată, prin urmare, ce dar a făcut Hristos unui om, unui suferind al vieţii, asupra căruia, din cauza păcatelor, venise boala şi paralizia. Hristos, care cunoştea ascunzişurile vieţii acestui om, care vedea tot trecutul său, a văzut că omul acela - fratele nostru - suferea din cauza păcatelor sale, din cauza unor încălcări ale legilor lui Dumnezeu. De aceea nici nu l-a întrebat nimic.

Apreciază credinţa prietenilor săi, insitenţa şi dragostea lor.

Privindu-l, Iisus îi spune: "Îndrăzneşte, fiule!" Prin cuvântul acesta, "îndrăzneşte", Mântuitorul aşază între El şi slăbănog o punte, o punte a dragostei părinteşti; îi risipeşte timiditatea, lipsa de curaj, mustrările de conştiinţă şi, poate, deznădejdea. Prin acest cuvânt, Iisus dă curaj omului să ceară, să se roage. Cuvântul acesta - "îndrăzneşte, fiule" - este un cuvânt scump, care are mireasma dragostei şi a mângâierii. "Mustrările tale de conştiinţă le-am văzut; lacrimile tale vărsate în nopţile de suferinţă şi de nesomn le-am preţuit; durerea ta am cântărit-o. De acum, iertate sunt păcatele tale. Iată darul Meu pentru pocăinţa ta".

Până la Hristos oamenii şi-L închipuiau pe Dumnezeu doar ca un stăpân atotputernic, sever, de temut. Iată-L înfăţişându-se în persoana lui Iisus ca un părinte bun, ca un eliberator şi mângâietor al celor asupriţi, prieten al săracilor şi doctor al celor în suferinţă. Tot ce primim de la Dumnezeu este un dar al bunătăţii Sale nemărginite. Dar pentru a ne învrednici de darul lui Dumnezeu trebuie să ne ferim de păcat. Căci păcatul nu ne atinge numai sufleteşte, ci şi trupeşte şi el este cauza tuturor durerilor noastre din această lume. Sufleteşte, el sfarmă legătura dintre noi şi Dumnezeu, întrerupe astfel grija pentru fiinţa noastră. Trupeşte, el lasă urme în fiinţa noastră, pe care o strică şi o face să nu mai urmeze rânduielile ce-i stau la temelie.

Păcatul aduce în trup boală şi suferinţă, fiindcă întrerupe mersul firesc al vieţii, aşa precum a fost statornicit de Dumnezeu, întru început. El face vieţii acelaşi rău, pe care apele murdare şi vătămătoare îl fac izvorului limpede, când ajunge în ţinuturile neprielnice. De aceea Mântuitorul a tămăduit pe unii numai iertându-le păcatele - adică înlăturând pricina răului. De aceea a zis El slăbănogului: "Vezi să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie mai rău", de aceea la spovedanie duhovnicul, după ce dezleagă păcatele, spune: "păcatele nu aduc nici un folos creştinilor, ci mai ales, neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de dureri".

Aceasta ne face să înţelegem nu numai ce este păcatul, ci şi ce trebuie să facem împotriva lui. Durerea şi suferinţa din trupul nostru sunt urmarea păcatelor noastre sau a înaintaşilor noştri.

Izvorul este deci păcatul, cum se exprimă atât de adevărat Sf. Apostol Pavel: "Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat, moartea" (Rom. 5, 12).

Mântuitorul, venind în lume, îndură cele mai grele suferinţe, pentru a ne arăta că numai drumul crucii duce la desăvârşire şi mântuire. Domnul Hristos schimbă caracterul iniţial al suferinţei şi al durerii, dându-le un caracter de curăţire, purificare şi desăvârşire morală (Ioan 5, 14; Petru 2, 21; II Corint. 6, 16).

Suferinţa, inerentă vieţii, pe lângă caracterul ei de pedeapsă a păcatului primeşte în creştinism şi a valoare educativă. Acolo unde există putere de credinţă, suferinţa atrage pe om spre înălţimi de transfigurare spirituală. "Chiar de se strică omul nostru cel din afară, cel din lăuntru însă se înnoieşte din zi în zi; pentru că suferinţa noastră cea de acum, uşoară şi trecătoare, ne aduce nemăsurată slavă veşnică" (II Cor. 4, 16-17).

Toţi sfinţii, asceţii, părinţii bisericeşti şi toţi trăitorii în Hristos au văzut în suferinţă un ajutor de mântuire, de apropiere de Dumnezeu, o coordonată a desăvârşirii morale. Suferinţa nu trebuie să ne coboare la deznădejde, scopul ei fiind îndreptarea sufletului spre câştigarea fericirii veşnice, cum se exprimă Sf. Ioan Gură de Aur: "A suferi răul are ca răsplată şi recompensă împărăţia cerurilor; a face răul, aduce pedeapsă şi osândă".

Suferinţa înnobilează sufletul, constituind, după expresia lui Baudelaire "nobleţe unică". Ea este condiţia fundamentală a renaşterii interne spirituale, cum zice Victor Hugo: "ochiul nu vede bine pe Dumnezeu decât prin lacrimi". Savantul matematician Blaise Pascal, după un grav accident îşi capătă echilibrul sufletesc şi se apropie de Dumnezeu şi înalţă această rugăciune: "Nu cer să fiu scutit de dureri, căci durerile sunt răsplata sfinţilor, dar cer să nu fiu lăsat pradă naturii, fără mângâierea spiritului tău".

Suferinţa de astăzi, cu tot cortegiul nenorocirilor, trebuie să o privim ca pe o pedeapsă dumnezeiască, ca un avertisment pentru îndreptarea noastră. Mulţi dintre noi L-am uitat pe Hristos şi sfintele Sale învăţături divine. De aceea, suferinţele actuale trebuie să ne convertească, regăsindu-ne echilibrul spiritual şi îndrumându-ne spre împlinirea poruncilor evanghelice. Să fim mai buni, mai drepţi, mai credincioşi, trăind în permanentă comuniune cu Hristos Domnul.

Suferinţa nu este o apariţie accidentală în istoria omenirii, ci e un fenomen din planul dumnezeirii. Istoria se clădeşte sub braţul ocrotitor al Providenţei, care dirijează şi sancţionează. Suferinţa din lumea noastră nu este decât un moment al evoluţiei istorice, ce trebuie să fie urmat de o nouă renaştere spirituală. Savantul rus Berdeaev afirmă că "Dacă arborele verde al creştinismului pare astăzi vestejit, e că însuşi Grădinarul a retezat ramurile uscate, ca celelalte să crească cu mai multă vigoare".

Din această întunecată necredinţă cu urmările ei, din vremea noastră, lumina lui Hristos va învinge întunericul necredinţei! Creştinătatea suferă şi poate va mai suferi încă. Însă va ieşi purificată ca aurul ce se limpezeşte în baia de foc a cuptorului.

Prin puterea credinţei să facem să dispară din noi umbrele defetismului! Să trăim, să lucrăm şi să ne rugăm cu deplină încredere că Dumnezeu ne poartă de grijă şi că El păstrează lumea spre a o mântui din puterea celui rău.

Şi acum, cu smerenie, să înălţăm glas de rugăciune către bunul Dumnezeu: Ție unuia am greşit, Dumnezeule Mântuitorul nostru şi mai multe pedepse pentru păcatele noastre a lua, vrednici suntem; dar spre a ta milostivire, ne rugăm: izbăveşte-ne din primejdii, de necazuri şi de întristări, căci pe altul afară de Tine, ajutor întru necazuri nu avem; Doamne al puterilor, fii cu noi! Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.