Predica

 # 

Pr. Ion Cârciuleanu

În calendarul Bisericii noastre ortodoxe, sunt amintite două femei: Femeia Samarineancă şi Cuvioasa Maria Egipteancă.

Aceste femei, cărora li s-a consacrat chiar o zi în calendarul bisericesc pentru meritele lor deosebite, au intrat în istorie şi au fost pomenite de-a lungul veacurilor.

Amintirea şi evocarea lor poate fi un prilej serios de cercetare a conştiinţei noastre şi a lumii în care trăim.

Femeia Samarineancă este exemplul tuturor acelor mame, văduve şi fecioare a căror viaţă în Hristos este o cunoaştere profundă şi nefăţarnică a ceea ce numim sfânt şi drept: familia, biserica, educaţia, învăţătura. Ea l-a recunoscut pe Hristos la fântâna lui Iacob din Sihar, unde i se descoperă ca fiind Mesia şi pe care ea îl aştepta, dar nu-l înţelege. Citise Legea, ştia proorocii, cinstea strămoşii, gândea la viaţa de apoi. Dar în prezenţa lui Iisus, se transfigurează sub puterea harului pe care Domnul îl pogoară peste ea! Convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă constituie o situaţie deosebită: evreii şi samarinenii se urau din motive naţionale şi religioase în primul rând, iar în al doilea rând pentru prima dată un conducător religios dă atenţie unei femei obişnuite de pe vremea aceea, dar care astăzi este cunoscută de lumea creştină ca primul apostol şi propovăduitor al Evangheliei de alt neam, a cărei activitate în slujba credinţei în Hristos şi învierii Sale, în slujba binelui şi adevărului, a sacrificiului şi demnităţii copleşeşte pe orice creştin: aceasta este femeia samarineancă.

În convorbirea aceasta de la fântâna din Sihar, ea l-a recunoscut pe Mântuitorul întâi ca mare prooroc, iar apoi ca posesor al unor taine şi secrete, pe care ea, în setea de cunoaştere, dorea să le împărtăşească şi apoi, ca Mesia.

Amănunte despre viaţa ei înainte de creştinare nu se cunosc. Se pare că era fiica unui conducător al cetăţii Sihar cu aleasă educaţie şi o solidă cultură. Întâi născută la părinţi, tatăl îi dorea un soţ pentru a-l lăsa moştenitor cetăţii. Se bucura de mare cinste în cetate atât pentru ştiinţa ei, dar mai ales pentru frumuseţea şi seriozitatea ei, încât atunci când duce vestea în cetate că "am văzut pe Acela care ştie gândurile şi inima", toţi locuitorii au alergat să-l vadă şi după ce Domnul Hristos a mers şi a mâncat cu ei, aceştia au asigurat-o pe femeie: "Acum credem nu numai ce ne-ai spus, ci noi înşine L-am văzut, L-am auzit şi ştim că Acesta este într-adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii" (Ioan 4, 42). Mântuitorul a stat în cetatea Sihar încă două zile propovăduind viaţa veşnică şi nemurirea sufletului, fiind în ultimul an al activităţii Sale, apoi a plecat în Galileea, iar femeia samarineancă L-a urmat.

După scularea din morţi a Mântuitorului, această femeie a dus vestea locuitorilor Samariei că a înviat cel pe care L-au răstignit şi pe care l-aţi văzut, iar după Pogorârea Sfântului Duh, când apostolii primesc harul necesar pentru propovăduire, femeia Samarineancă este printre cei care pleacă în misiune. Avea forţă în cuvânt şi faptă şi ea fost numită de Sfânta Fecioară Maria Fatima (purtătoare de lumina lui Hristos) şi a convertit la adevărul credinţei pe cele cinci surori ale sale şi a botezat şapte copii crescuţi de ea.

După o şedere în Egipt pleacă spre centrul Africii şi se stabileşte în timpul împăratului roman Nero (54-68) la Cartagina, aducând "la cunoştinţa adevărului" (I Tit. 2, 4) pe mulţi închinători la idoli şi la zei.

Fatima a încercat prin propovăduire, "cu timp şi fără timp" (II Tim. 4, 2) să desfiinţeze cultul sângeros al zeului Moloh, căruia i se sacrificau copiii.

Datorită forţei sale spirituale şi curăţiei sufleteşti, Fatima reuşeşte să înfiinţeze prima comunitate creştină în capitala Africii.

Ea era numită sfântă şi făcătoare de minuni în viaţă fiind. Cugetul ei curat, inima ei sinceră şi pregătirea ei deosebită în învăţătura sfântă, topea multe inimi de gheaţă ale închinătorilor la idoli.

Lângă ea stătea permanent copilul cel mai mic Iovi, care ajunsese centurion în garnizoana romană din Cartagina.

Vestea despre ea a ajuns la comunităţile creştine din Atena şi Roma conduse de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Dar împăratul Nero începe persecuţia sângeroasă împotriva creştinilor. Furia de nedescris a fanaticilor religiilor vechi scotoceşte cele mai ascunse locuri de rugă şi catacombe ale sărmanilor credincioşi. Este prins şi Sfântul Petru şi crucificat cu capul în jos iar Sfântul Apostol Pavel este întemniţat şi i se taie capul în aceeaşi zi cu răstignirea Sf. Apostol Petru (29 iunie 67).

Informatorii şi linguşitorii împăratului i-au adus la cunoştinţă că Victor, generalul său, este fiul creştinei Fatima din Cartagina.

După o anchetă făcută de ruda împăratului, Sebastian, Victor este descoperit că este creştin şi i se cere să fie adusă mama sa. Datorită tăriei sufleteşti şi credinţei în Hristos a lui Victor, printr-o străfulgerare în ochii lui Sebastian, face ca acesta să rămână mut.

Minunea a înspăimântat pe mulţi, dar Victor roagă pe Mântuitorul să dezlege limba lui Sebastian şi aşa s-a întâmplat, iar acesta s-a botezat, devenind creştin, el şi cei mai aproape ai lui.

Furia împăratului s-a înteţit, nişte slujitori ai zeilor cu suflete de fiare, după ce au ars mulţi creştini au descoperit pe surorile Fatimei.

Între timp a sosit la Roma cărunta dar înţeleapta şi sfânta propovăduitoare, după ce-i fusese răpit fiul cel mic. În faţa ei are loc un spectacol tragic. Câţiva dezmăţaţi îmbuibaţi de jertfele şi ofrandele aduse zeilor lovesc bestial cu ciocanul picioarele surorilor ei: Anatolia, Paraschiva şi Chiriachi, apoi sunt mutilate şi schingiuite. Bătrâna Fatima este legată şi împreună cu surorile ei sunt aruncate în temniţă. Persecutorii nu le-au ucis crezând că ele vor părăsi credinţa şi se vor lepăda de Hristos şi astfel mulţi, în frunte cu Fatima, vor părăsi credinţa în înviere şi în Evanghelia dreptăţii.

Dimpotrivă, cu cât prigoana devenea mai crudă, mulţimile creştinilor primeau jertfa pentru Hristos fără trădare şi fără lepădare. Toţi vedeau în sfinte pe mironosiţe şi în copii pe apostoli.

Împăratul sătul de sânge şi de jertfe, de chinurile creştinilor şi de aruncarea lor în circuri şi la fiare, porunceşte ca familia Fatimei să vină la el. Pregătise bogăţii în aur şi pietre scumpe, considerând că şi Dumnezeul creştinilor este ca şi ceilalţi zei, când slujitorii orbiţi de bogăţii îşi pierd capul şi încep urgiile şi nelegiuirile.

Fatima cu surorile şi copiii ei nici nu s-au uitat la ispitele împăratului, ci ele, cu un curaj suprafiresc, au aruncat mulţimii curioase toate darurile.

Domina, fiica împăratului se botează luând numele de Antusa, primeşte credinţa în Hristos şi sclava ei, cu numele de Ştefania. Împăratul cu un răcnet de fiară, a ucis pe Victor în faţa mamei lui. Ea l-a sărutat şi i-a zis: ne vom vedea în curând.

Atunci împăratul a chemat farmacistul să pregătească o otravă concentrată pentru Fatima. În acelaşi timp surorile sunt jupuite în faţa ei şi tăiate bucată cu bucată. Dar bătrâna înţeleaptă a zis: cel ce după înviere a întâmpinat pe mironosiţe cu "Bucuraţi-vă" Vă aşteaptă în slava Sa (Mat. 28, 9).

A sosit Lampadiu cu otrava, Fatima a luat cupa zicând: a trăi sau a muri pentru mine este Hristos (Filip. 1, 21; II Cor. 5, 15) şi înghiţind otrava a rămas nevătămată. Cu ochii holbaţi, farmacistul a căzut la picioarele sfintei şi a zis: Cred Doamne (Mat. 9, 28) şi s-a botezat sub numele de Teoclit; dar împăratul a poruncit ca imediat să i se taie capul slujitorului său, iar după aceasta, a fost uns cu smoală şi răşină şi i s-a dat foc în faţa prăvăliei lui.

Fatima a fost târâtă în grădinile publice să privească cum ard creştinii şi văzând, astfel, de groază să se lepede de Hristos, dar pe unde trecea îmbărbăta pe cei în suferinţă cu cuvintele lui Hristos: unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu (Mat. 28, 23); cine rabdă până la sfârşit acela se va mântui (Luca 21, 27), nu vă temeţi de cei ce ucid trupul (Mat 10, 28). Aţi văzut cum şi-au încheiat viaţa deci urmaţi-le credinţa (Evr. 13, 7).

Cel ce mi-a dat apa cea vie (Ioan 4, 10) ca să nu-mi fie sete mă fereşte de moarte.

După trei zile soldaţii au adus-o iarăşi în faţa împăratului şi a întrebat-o dacă se închină zeilor, şi ea a răspuns: Voi vă închinaţi la ceea ce nu cunoaşteţi (Ioan 4, 22) pentru că Dumnezeu este duh şi adorarea Lui trebuie făcută în duh şi adevăr (Ioan 4, 23), adică în sinceritate şi dăruire de sine. Deci "cine face binele este de la Dumnezeu, cine face rău, neagă pe Dumnezeu" (Ioan 3, 11), cum poţi să iubeşti pe Dumnezeu pe care nu-L vezi dacă pe fratele tău pe care îl vezi îl urăşti... Dumnezeu este iubire... (I Ioan 4, 8). Voi slujiţi unor zei inexistenţi, muţi şi surzi (III Regi 18, 27) şi din cauza rătăcirii voastre vi s-a împietrit inima şi vi s-a întunecat mintea (Rom. 1, 21). Existenţa lui Dumnezeu se dovedeşte prin sfinţii de pe pământ (Ps. 15, 3). Voi v-aţi creat învăţături şi Dumnezeu după poftele voastre (II. Tim. 4, 3).

După acest cuvânt, împăratul, în diabolica sa pornire, a ordonat să fie spânzurată de picioare ca să se lepede de Hristos. A fost jupuită, apoi i s-au despicat muşchii de pe corp, pulpele şi sânii au fost aruncaţi leilor în cuşti dar aceştia au mirosit şi n-au vrut să mănânce.

Atunci persecutorii au strâns oasele şi carnea şi le-au aruncat într-o fântână părăsită, iar pielea zdrenţuită au aruncat-o în râu.

Aşa s-a săvârşit din viaţă Fatima, femeia samarineancă în vârstă de peste 80 de ani în ziua de 26 februarie anul 68, una din cele mai strălucitoare stele ale creştinismului primelor veacuri.

Aici se încheie martirajul Fatimei, cea care a vorbit cu Mântuitorul, a băut apă din aceeaşi fântână, a mâncat la aceeaşi masă şi acum petrece cu Hristos în Împărăţia cerurilor. Amintirea ei a fost fixată de Sfânta Biserică în Duminica a V-a după Paşti, ca o deosebită cinste adusă prin viaţa ei Învierii Domnului Hristos.

Viaţa Sfintei Fatima a cutremurat multe cugete şi a făcut lumină în nenumărate suflete rătăcite şi întunecate, luând cunoştinţă despre minunile şi pătimirile ei; de aceea orice credincios rămâne uluit şi caută să-i înţeleagă credinţa participând la Sf. Liturghie şi trăind o viaţă plăcută lui Hristos.

Cuvioasa Maria Egipteanca înainte de moarte dorea să vadă Fântâna lui Iacov sau a femeii samarinence, unde a poposit Mântuitorul obosit de drum şi copleşit de căldură şi cu lacrimile ei să amestece apa care a izvorât lumii nădejdea reînvierii.

Împărăteasa Bizanţului, Teodora, a mers pe locurile unde Fatima a aruncat sămânţa dreptei credinţe, unde a vărsat lacrimi pentru suferinţa altora, unde şi-a plâns copiii şi i s-a înduioşat inima de surorile ei. Însuşi împăratul Justinian a ridicat pietrele pe care a stat Mântuitorul cu femeia samarineancă şi le-a dus la Constantinopol, unde se văd şi astăzi la intrarea în Biserica "Sfânta Sofia".

Fântâna din Roma unde a fost aruncată sfânta se numea în vechime Fotinia, făcând semne şi minuni, vindecând boli trupeşti şi mai ales sufleteşti. Nicolo Salvi (1725) ridică în acest loc celebre sculpturi, numindu-le până astăzi "Fântâna Trevi". Marii artişti în lemn, piatră şi în penel s-au inspirat din convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacov.

Dar, pentru cei care credem în transformarea fiinţei noastre, viaţa Sfintei a fost o permanentă urmare a lui Hristos, o topire fiinţială în Cel care este viaţa ,adevărul şi calea (Ioan 14, 6).

Generaţii după generaţii de credincioşi cinstesc memoria martirei şi prăznuiesc amintirea ei căutând să-i urmeze pilda de credinţă şi dragostea în jertfire.

Ea a cunoscut pe femeile mironosiţe şi pe Maica Domnului cu care a plâns la patimi şi s-a bucurat după înviere, s-a întristat la înălţare, dar acum trăieşte în bucuria Domnului Hristos.

Aşa cum ea s-a învrednicit să mănânce cu Mântuitorul şi să bea apa cea vie şi noi să o cinstim pentru ca ea să roage pe Hristos Domnul să ne învrednicească de împărtăşirea cu adevărat a vieţii veşnice prin cinstit Trupul Său şi scump sângele Său pentru că Mântuitorul a spus: "Eu sunt pâinea vieţii, cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta nicioadată" (Ioan 6, 35) şi Lui i se cuvine mărirea şi slava în veci.

Biserica Ortodoxă păstrătoarea tradiţiei curate a primelor veacuri ale creştinismului, obişnuieşte să-şi amintească de sfinţii şi cuvioşii ei, spre a ne da exemple de manifestare şi trăire creştină.

Până la venirea Domnului Iisus Hristos, femeia era considerată înferioară bărbatului din punct de vedere fizic şi decăzută din punct de vedere moral.

După păcatul original se ajunsese la o degradare a omului, prin neascultare şi pierderea simţului realităţii, confundarea cu regnul animal şi degradarea principiului conservării speţei umane.

Venind Mântuitorul Hristos a căutat să aprindă dragostea de om, principiul călăuzitor pentru propăşirea umanităţii în toate domeniile, apoi reconsiderarea omului ca stăpân al naturii, acţiune specifică sufletului uman, şi la luminarea minţii pentru a-şi înţelege rostul în această lume.

Biserica noastră are nenumărate exemple ale ridicării omului din păcat, pe culmile virtuţii.

Unul din aceste exemple este şi cuvioasa Maria Egipteanca.

Cazul Mariei Egipteanca este aproape unic în istoria Bisericii creştine, pentru că a ajuns de pe ultima treaptă a decăderii la credinţa puternică în Domnul Iisus Hristos, învrednicindu-se a-L vedea prin iluminare şi a-L gusta prin Taina Sfintei Împărtăşanii, ceea ce constituie culmea evlaviei creştine în împlinirea dragostei nemărginite, adică pătrunderea lui Hristos în adâncul fiinţei umane.

Maria era fiica unor oameni înstăriţi din Egipt. Primeşte o educaţie bună în familie, dar mediul înconjurător o face să-şi părăsească părinţii, fraţii şi rudeniile şi să plece în Alexandria, cel mai strălucitor oraş al Egiptului până la căderea sub musulmani, în veacul al VII-lea.

La vârsta de 12 ani cunoştea toată arta cochetăriei, gustase viaţa tavernelor, trăind o viaţă necontrolată.

Tineri odioşi îşi pângăreau onoarea cu aceste fete lipsite de cel mai elementar bun simţ; fără controlul părinţilor, ele credeau că vârsta aceasta este pentru desmăţ, destrăbălare, fără a fi conduse de răspundere. Expresiile pornografice erau la culme.

Tineretul nu asculta de nimeni, îşi avea legile lui formulate după plăcerile şi petrecerile fără încetare. Obrăznicia ţinea loc codului bunului simţ, iar mamele creştine, care ţineau la onoarea fiilor şi fiicelor lor erau socotite femei bolnăvicioase.

Colţurile străzilor făceau obiectul disputelor între aceşti oameni fără căpătâi, leneşi, laşi, ironici faţă de lumea cinstită. Aceştia urmăreau totdeauna să-şi lărgească cercul vicios căzându-le în mreajă tineretul şi în special fetele venite la oraş. Ele, în loc să preţuiască trecutul cultural al omenirii, să aprecieze operele nemuritoare, ridicate de geniul uman, se mulţumeau cu superficialitatea, dar mai ales cu distracţiile ieftine care duc totdeauna la pierderea echilibrului moral şi întunecarea conştiinţei.

Aceste două elemente, echilibrul moral şi conştiinţa, ţin omul în stare de fiinţă cugetătoare, de om. Or, Maria Egipteanca pierduse aceste mijloace; la vârsta de 15-16 ani era vestită în Alexandria. Pe lângă frumuseţea ei fizică şi impunătoare, banii şi luxul o scoteau în evidenţă, îşi vindea onoarea şi cinstea (pe care de fapt nici nu le mai avea) cu oameni în vârstă, dornici de aventuri, dar putrezi de bogaţi şi tineri decăzuţi, imorali, al căror principiu de existenţă era în exlusivitate mâncarea, distracţiile şi sexul.

În această mizerie spirituală şi murdărie revoltătoare îşi ducea viaţa celebra curtezană Maria Egipteanca. Considera învăţătura creştină ca o stavilă în progresul uman, biserica o societate de ignoranţi, iar creştinii nişte naivi lipsiţi de orientare, simpli şi neputincioşi, fără ajutor şi încurajare; credea Maria că numai luxul şi bogăţia este totul în viaţă, suflet nu există, iar viaţa de veci o nădejde a celor săraci şi neavuţi. Râdea de cei ce mergeau la biserică, sfida pe cei ce călătoreau la Locurile Sfinte pentru a vedea pământul pe care a călcat Mântuitorul. Ceva mai grozav, în patima ei senzorială, căuta să ademenească tineri creştini, educaţi de mamele lor în învăţătura sfântă. Aceştia însă, îşi vedeau de treabă, învăţau, se cultivau, duceau o viaţă cinstită, doreau să trăiască prin munca lor. Îşi strângeau economii pentru a vedea opera civilizaţiilor trecute şi Ierusalimul, nu cheltuiau banii pe nimicuri în cafenelele şi tavernele Alexandriei.

În patima ei fără măsură, Maria se urcă pe o corabie ce mergea spre Ierusalim, cu lume de tot felul: negustori, afacerişti, cumpărători şi vânzători de sclavi dar şi pelerini pentru Sfânta Cruce de pe Golgota, Peştera din Betleem şi alte locuri sfinte legate de persoana Mântuitorului.

Ajunsă la Ierusalim, îşi căuta mediul ei prielnic; mergea la ghicitori, chiromanţi, fachiri, distracţie. Frăgezimea tinereţii trecuse mult prea devreme; n-avea nici un rost în această lume; nici familie, nici părinţi, nici soţ; iată la ce o dusese viaţa fără control.

Din curiozitate şi ca spectator, fără să creadă în Hristos, vizitează peştera Naşterii, piatra de pe mormânt şi alte locuri sfinte.

Era praznicul Înălţării Sfintei Cruci, lume multă, bătrâni, tineri şi copii, toţi cu evlavie aduceau închinare şi recunoştinţă lemnului Răstignirii, numai Maria plină de trufie şi stăpână pe sine mergea spre această curioasă privelişte pentru ea. La uşa bisericii "Înălţarea Sfintei Cruci", spre nedumerirea ei, este oprită; cu obrăznicia şi îndrăzneala specifică celor mândri, Maria încearcă de câteva ori să intre înăuntru, dar nu poate pătrunde. Are un proces de conştiinţă, îi vine atunci în minte tot filmul vieţii ei; trecerea pe care o avusese înaintea multora din care se alesese praf şi fum, îşi dă seama că o putere nevăzută lucrează în sufletul ei, deznădejdea şi remuşcările o ameţesc; vedea aievea pe buna ei mamă, care o învăţa lucruri bune, plângând şi rugându-se pentru îndreptarea fiicei sale. Sleită de puteri ridică fruntea spre cer, aruncă hainele ei scumpe, n-o mai interesează mătasea şi pietrele strălucitoare, nădejdea începe să topească gheaţa păcatelor din sufletul ei făcând loc pocăinţei şi credinţei adevărate; începe să se roage cu lacrimi Maicii Domnului, căreia-i purta numele, dar pe care îl pângărise ca nimeni alta.

Îşi dă seama de misterul creştin, se convinge abia acum că în faţa lui Dumnezeu toţi oamenii sunt egali şi că Dumnezeu nu doreşte de la om decât să-şi îngrijească viaţa spirituală şi materială şi să fie bun cu semenii, considerându-i egali, ajutându-i şi iubindu-i.

Maria cunoştea şi alte reguli ale Orientului, dar acum se întâmpla minunea creştinismului; transformarea omului prin har, înălţarea lui la rangul de fiu al lui Dumnezeu şi frate cu toţi creştinii.

La aceste gânduri mintea i se luminează, inima se curăţă, voinţa dă impuls pasiunilor curate, apare Maica Domnului binecuvântând-o, şi Maria intră în biserică. Lumea care o cunoştea se îngrozeşte, dar totodată laudă această minune, când un păcătos de pe ultima treaptă a murdăriei se învredniceşte să sărute crucea pe care Mântuitorul Hristos a pironit odată pentru totdeauna păcatele lumii. Maria ieşind din biserică îşi vinde podoabele de aur şi lucrurile scumpe le dă săracilor şi începe apostolatul într-o lume a tăcerii, mulţumind Sfintei Fecioare pentru ajutorul dat, şi pentru rugăciunile ei către Preadulcele său Fiu.

După o petrecere în post, rugăciune, propovăduire a Mântuitorului, Maria Egipteanca face tot posibilul pentru a aduce la adevăr pe toţi aceia pe care-i cunoştea. Avea 30 de ani, n-o mai interesa nimic, simţea că a răstignit destul pe Mântuitorul Hristos prin viaţa ei necinstită, ardea de dorinţa sfântă ca nimeni să nu mai facă ceea ce a făcut ea. Nimeni nu mai îndrăznea să se apropie de ea, intuiţia ei era aşa de clară, acum, încât citea în ochii fiecăruia ce gândeşte, ajunsese spaima celor neserioşi şi cinstită pentru cei credincioşi, îşi dădea seama de dumnezeirea învăţăturii creştine care constă în morala ei sfântă.

Dorea să-şi închine viaţa lui Hristos, să fie pildă de sfinţenie pentru urmaşi şi totodată să fie iertată de Dumnezeul cel adevărat, Iisus Hristos. Pentru acest motiv pleacă în pustiul Iordanului, unde Maria trăieşte 47 ani în cea mai aspră viaţă, supunându-şi trupul şi spulberând patimile.

Era aşa de curată încât înfrângea instinctele aprinse ale animalelor şi fiarelor pustiei, care căutau s-o sfâşie.

Întâmplător cuviosul călugăr Zosima, care-şi făcea Canonul Postului Mare pe malul Iordanului, a văzut-o. După ce Maria i-a istorisit viaţa, s-a spovedit şi a cerut Sfânta Împărtăşanie. Bătrânul călugăr s-a îngrozit de faptele ei, dar totodată a dat slavă lui Dumnezeu că s-a învrednicit a întâlni o asemenea minune făcută de credinţa în Hristos. Cu ochii plini de lacrimi, bătrânul schimnic privea pe această martiră cum trăia printre şerpi veninoşi, dar rămânea nevătămată; şi-a dat seama că Mântuitorul îl trimisese să vadă lucruri inexplicabile. După Sfânta Împărtăşanie Maria pleacă, sufletul ei era aşa de curat încât toată răutatea nu-i părea decât o iluzie pe care n-a ştiut s-o ocolească, acum nu mai era singură, ci cu Hristos care a zis: "Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, petrece în Mine şi Eu în el" (Ioan 6, 51).

La un an, bătrânul călugăr iarăşi vine cu Sfânta Împărtăşanie, vârsta lui onorabilă de 90 ani nu l-a reţinut. În acelaşi loc unde dăduse focul mântuirii, Trupul Domnului, a văzut trupul mort al cuvioasei; lacrimile îl împiedicară să privească pe aceea care a înfrânt lumea şi a sfidat răutatea omenească. Nu avea putere s-o îngroape, atunci minune; un leu stătea aproape, bătrânul se sperie, dar animalul cu ghearele lui face groapă celei ce fusese mângâierea fiarelor. Cuviosul Zosima rămâne uimit, prohodeşte corpul neînsufleţit şi pleacă; la câţiva paşi bătrânul văzu ceva scris, se apleacă să citească pe nisipul dogoritor: "Îngroapă Părinte Zosima, în acest loc, trupul smeritei Maria... Dă ţărâna ţărinei...

Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine. Mor în luna Farnuti (adică în limba egipteană, aprilie) după împărtăşire".

Mergând la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, unde îşi avea chilia, Cuviosul Zosima a istorisit toate acestea, păstrate până astăzi.

Pentru noi, creştinii, pilda Cuvioasei Maria Egipteanca ne face să fim într-o permanentă stare de gândire. Familia creştină trebuie să fie exemplu bun în societate, de o cinste ireproşabilă; copiii educaţi în morală creştină şi să preţuiască munca cinstită. Să fim modele, exemple în toate manifestările noastre şi să combatem fără cruţare ieşirile tineretului certat cu bunăcuviinţa, cu munca şi care trăieşte în dezordine şi fără morală.

Amintirea Cuvioasei Maria Egipteanca să fie prilej de noi angajamente faţă de conştiinţa noastră, că nu vom mai greşi faţă de noi, faţă de oameni, faţă de biserică, locaşul protector al sufletelor noastre, iar pe Fecioara Maria, ajutătoarea celor neputincioşi, s-o rugăm, ca oarecând Maria Egipteanca: Preasfântă Fecioară, care ştii durerile şi suferinţele noastre trupeşti şi sufleteşti, roagă pe Fiul Tău să ne dăruiască, în aceste zile de încercare, iertare de păcate, pace şi multă milă. Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.