Predica

 # 

Pr. Ion Cârciuleanu

Psalmul 50: Meditaţie


Proorocul şi împăratul David a cunoscut ca nimeni altul din vremea sa nu numai ispita şi dulceaţa cea înşelătoare a păcatului, dar şi amărăciunea sfâşietoare a remuşcării, a conştientei sale decăderi şi nevoia de a se pocăi, a ştiut ce înseamnă nu numai mărirea şi puterea împărătească dar şi umilinţa şi pocăinţa. Împăratul David s-a arătat nu numai un stăpân peste supuşii săi, ci de câte ori a păcătuit, a dat dovadă acestora de cea mai mare umilinţă şi de cea mai sinceră pocăinţă în faţa lui Dumnezeu, deseori punându-şi cenuşă pe cap şi îmbrăcându-se în sac în ochii tuturor. De multe ori curtenii săi l-au văzut plângând şi prosternat cu faţa la pământ, recunoscând în faţa Domnului păcatele sale, cerându-i din toate puterile sufletului său iertarea de care avea atâta nevoie. Şi dacă el a primit totdeauna iertare din partea lui Dumnezeu, aceasta se datoreşte faptului că nimeni până la el n-a ştiut nici să ceară de la Dumnezeu iertare, adică să se roage aşa cum a ştiut el, nici să se căiască aşa cum a ştiut el.

Precum ne spune Sf. Ioan Gură de Aur (în com. La Epist. II Cor. Omil IV) împăratul David a ştiut să-şi curăţească păcatul prin umilinţă, prin inimă înfrântă, prin smerenia sufletului, prin faptul că n-a mai căzut în acele păcate, căci îşi amintea întotdeauna de ele. Astfel, pe când fugea dinaintea fiului său Abesalon, care se ridicase împotriva lui să-i ia domnia, Simei, fiul lui Ghera, îi striga cuvinte de batjocură, dar David zicea curtenilor săi,scandalizaţi de aceasta: "Lăsaţi-l să blesteme, căci Domnul i-a zis: Blestemă pe David" (Samuil, 16, 6). Aceasta dovedeşte că el avea cu adevărat o inimă înfrântă şi smerită; de aceea cu toate păcatele pe care le-a făcut, Dumnezeu l-a iertat l-a dat adeseori chiar fiului său Solomon, pildă de credinţă şi dreptate iar în rânduiala Mărturisirii, în una dintre rugăciuni, de asemenea, e dat creştinilor ca exemplu de păcătos care a obţinut iertare datorită pocăinţei.

Dar despre umilinţa şi pocăinţa lui David în faţa lui Dumnezeu ne dau mărturie până astăzi numeroşii săi psalmi de umilinţă şi de pocăinţă, care se citesc la numeroase servicii divine. Dintre toţi aceşti psalmi, cel mai frumos, mai răscolitor, mai plin de durere pentru păcat este psalmul 50, în care David îşi recunoaşte păcătoşenia din momentul zămislirii sale şi până în ziua în care îşi cere de la Dumnezeu iertare pentru îndoitul său păcat împotriva Bertşebei şi a soţului său Urie. Recunoscându-şi vinovăţia înaintea lui Dumnezeu, psalmistul exprimă într-o deplină sinceritate, părerea de rău şi durerea sufletească, într-o gradaţie ascendentă.

Conştiinţa păcătoşeniei şi durerea remuşcărilor l-au făcut pe David să-şi dezvăluie înaintea lui Dumnezeu toate gândurile şi toate dorinţele, în nădejdea că va primi iertare. "Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta..., şterge fărădelegea mea şi de păcatul meu curăţeşte-mă, căci fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu e pururea înaintea mea. ...Tu mă vei stropi cu isop şi mă vei curăţi... Dă-mi să aud din gura Ta cuvânt de bucurie şi de veselie şi se vor bucura oasele mele cele zdrobite. ...Zideşte, Dumnezeule inima curată şi duhul drept înnoieşte-l înlăuntru meu... căci eu voi învăţa pe cei fără de lege (păcătoşii) căile Tale...“

În acest psalm fiecare verset reprezintă un moment psihologic pe drumul pocăinţei iar succesiunea acestor momente este atât de firească încât şi astăzi şi până la sfârşitul veacurilor, dacă medităm mai adânc asupra conţinutului acestui psalm, urmărind verset cu verset, avem impresia că pe dinaintea ochilor noştri se perindă scene din viaţa noastră care ne chemă la pocăinţă.

Dar David n-a fost numai un mare împărat, n-a fost numai un om drept şi credincios ca puţini alţii ci a fost şi un adânc cunoscător al sufletului omenesc, cu putere dumnezeiască dată lui de sus. El şi-a dat seama că de vreme ce natura omenească este încărcată cu povara păcatului strămoşesc încă din momentul zămislirii, orice ar face, acesta nu poate scăpa de sub robia păcatului. Numai Dumnezeu e în stare a-l scăpa pe om de sub stăpânirea acestuia. Dar David nu se mulţumeşte numai cu un act de iertare din partea lui Dumnezeu, printr-o sentinţă dată de Dumnezeu celui păcătos, ca urmare a pocăinţei făcute de acesta. El vrea ca păcătosul să fie curăţit într-adevăr de păcate în sensul ca însăşi natura interioară a păcătosului să fie schimbată, să fie transformată, pentru a nu mai păcătui cu atâta uşurinţă. De aceea el cere ca stropirea cu apă cu isop - semn al curăţirii exterioare, după cum rânduise Dumnezeu în legea dată lui Moise - să aibă ca efect curăţirea interioară, iar spălarea cu apă curăţitoare să aducă cu sine ştergerea tuturor păcatelor, cel păcătos devenind astfel alb ca zăpada, deci fiind curăţat de orice păcat.

Aceasta e starea prezentă a celui ce a săvârşit păcatul şi a fost iertat, dar câtă vreme va putea rămâne curat? Dumnezeu l-a curăţat pentru moment, dar el în curând va păcătui din nou. Şi atunci care a fost efectul iertării şi al curăţeniei lui din partea lui Dumnezeu? A fost numai un efort temporal pentru că deşi a fost curăţat chiar înăuntrul lui, fiindu-i iertate păcatele săvârşite şi fiind făcut alb ca zăpada (semn al curăţiei interioare), în scurtă vreme va cădea din nou în păcat, precum a mărturisit: "că păcatul meu este pururea" (Ps. 50, 3).

Dar psalmistul vrea să se schimbe, să se transforme însăşi natura sa interioară, spre a nu mai săvârşi păcat atât de des, spre a nu mai vieţui în păcat.

El este convins că Dumnezeu poate face această schimbare în el, după cum e convins că dacă Dumnezeu îi va da această transformare în el atunci nu va mai păcătui nici atât de des, nici atât de uşor; de aceea îl roagă pe Dumnezeu astfel: "Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele". După concepţia celor vechi, inima este nu numai organul principal al corpului omenesc, dar ea exprimă ceea ce omul are mai ascuns şi mai tăinuit. Ea se consideră în acelaşi timp şi sediul sufletului, deoarece adesea în Vechiul Testament cuvântul "inimă" este folosit pentru cugetul sau sufletul omenesc. Ca atare, inima se consideră sediul adâncurilor celor mai ascunse ale omului. Referindu-se la cei păcătoşi, proorocul Ieremia spune: "Inima omului este mai vicleană decât orice... cine o va cunoaşte? Eu, Domnul, pătrund inima şi cerc cele dinăuntru" (Ieremia 17, 9-10).

Atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament, inima e pusă adeseori în opoziţie cu gura, deşi gura ar trebui să mărturisească ceea ce ştie inima; aceasta se întâmplă mai rar, de aceea mustrările adresate de Domnul poporului evreu prin prooroci, arată tocmai această nepotrivire dintre ceea ce este în inimă şi ceea ce mărturiseşte gura. "Acest neam se apropie de mine şi mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, iar cu inima este departe de mine" (Macabei 7; Isaia 29, 13). Din propria inimă a lui David a ieşit dorinţa păcătoasă după femeia lui Urie, cu care a păcătuit, şi tot din ea a ieşit gândul să scape de soţul ei, pentru a şi-o putea lua ca soţie (II Samuil 11, 2, 5).

De aceea, el îşi dă seama că atâta vreme cât inima omului rămâne necurată, adică în ea sunt ascunse gândurile şi poftele cele rele, ea este izvorul tuturor păcatelor; de aceea nu este cu putinţă ca un om cu astfel de inimă să poată rămâne în afară de păcat. Aşadar, izvorul păcatului este o inimă necurată. Cunoscând acestea, proorocul roagă pe Dumnezeu ca să zidească în el o inimă curată, o inimă nestăpânită de porniri şi pofte păcătoase; o inimă care să nu întineze cu gândurile şi uneltirile ei curăţenia pe care a dobândit-o de la Dumnezeu prin iertarea păcatelor. Cererea proorocului este exprimată nespus de frumos. El nu spune: Dă-mi, Doamne, inimă curată, sau: schimbă-mi inima mea păcătoasă cu o inimă curată, ci se exprimă astfel: "Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule". De ce se spune aşa? Pentru că transformarea aceasta interioară a păcatului, schimbarea inimii viclene într-o inimă curată este o lucrare de durată, este o lucrare care trebuie făcută zi de zi, iar la această zidire, meşterul zidar este Dumnezeu, dar face aceasta cu dorinţa şi contribuţia omului. Oricum, inima, deşi reprezintă partea cea mai intimă a omului, fiind sinonimă cu cugetul sau chiar cu sufletul omului - este totuşi un organ limitat, chiar dacă aceasta s-ar zidi din nou. De aceea, în vederea înnoirii interioare a lui, proorocul mai cere încă ceva: Cere ca Dumnezeu să-i înnoiască interiorul lui cu duh drept, ceea ce înseamnă că el doreşte din partea lui Dumnezeu încă un dar, de astă dată aceasta fiind o lucrare a Duhului Sfânt. Proorocul Isaia, cu trei sute de ani mai târziu, vorbind despre vlăstarul care va odrăsli din tulpina lui Iesei, spune că peste aceasta se va odihni Duhul lui Dumnezeu, care îl va dărui cu cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, iar ca urmare a aceastui fapt el va judeca pe cei săraci după dreptate, iar pe cei asupritori îi va bate, căci drepatea va fi ca un brâu împrejurul coapselor lui (Isaia 11, 2, 4-5).

Duhul cel drept pe care proorocul David îl cere ca să i-l înnoiască Domnul întru cele dinăuntru ale lui este duhul dreptăţii; este puterea sau tăria morală de a face înaintea Domnului numai ce e drept şi bine plăcut lui Dumnezeu. Cel ce are în el şi este stăpânit de un astfel de duh, nu mai poate săvârşi fărădelegea, căci întru sine nu mai locuieşte nedreptatea şi viclenia. Dacă păcătosul pocăit a reuşit să se transforme astfel sufleteşte cu ajutorul lui Dumnezeu, el a devenit o stâncă tare ce stă neclintită în mijlocul valurilor. Un păcătos care a dobândit de la Domnul o inimă curată prin lucrarea de zidire a acesteia şi a fost înnoit întru cele dinăuntru ale sale cu duh drept, în realitate este o fiinţă renăscută pentru o nouă viaţă; şi atunci el este în stare să se opună păcatului mult mai uşor, făcând ceea ce este bine plăcut lui Dumnezeu. Această înnoire interioară a omului nu poate să o facă nimeni altul decât numai Dumnezeu, prin Duhul său cel sfânt. "Când trimiţi tu Duhul Tău, toate se zidesc şi tu înnoieşti faţa pământului" (Ps. 103,3). Psalmistul ştie că izvorul înnoirii interioare a credinciosului este Duhul lui Dumnezeu, care revarsă darul Său asupra celor ce râvnesc această înnoire şi se roagă lui Dumnezeu pentru el.

Dar sub domnia legii Vechiului Testament această înnoire a omului n-a fost un dar dumnezeiesc care să fi fost dat tuturor, deoarece încă nu sosise "plinirea vremii" (Gal. 1, 4). Această înnoire interioară prin Duhul Sfânt - înnoire pe care o cerea şi o dorea proorocul David, şi pe care, cu câteva sute de ani după David a prezis-o proorocul Ioil prin cuvintele "Şi va fi în zilele cele de apoi, zice Domnul, când voi turna din Duhul meu peste fiii şi fiicele voastre... şi peste slujitorii voştri şi vor prooroci..." (Ioil 2, 1) - avea să se întâmple abia după Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostolii Domnului, precum a lămurit mulţimile în aceeaşi sfântă zi Sf. Apostol Petru (F. Ap. 2, 14).

Duhul cel drept cerut de la Dumnezeu de către psalmist, duh care atunci putea fi darul lui Dumnezeu numai pentru câţiva aleşi ai Săi, se revarsă pururea în Biserica lui Hristos şi lucrează în ea, curăţind şi înnoind mereu sufletele credincioşilor, ca urmare a pecetluirii acestora prin Taina Sf. Mir (I Cor. 6, 11) în aşa fel că în adevăratul creştin sălăşluieşte lumina harului divin, aceasta având Duhul lui Hristos (Rom. 8, 9-11).

De acum înainte, cel ce păcătuieşte cu bună ştiinţă şi nu se pocăieşte, întristează pe Duhul Sfânt întru care a fost pecetluit (Efes. 4, 30) şi-l îndepărtează de la el. În schimb, însă, viaţa trăită în duh naşte roade bogate în creştin, iar acestea sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credincioşia, blândeţea, cumpătarea (Gal. 5, 22). Aceasta este viaţa trăită în Duhul lui Hristos pe care Dumnezeu l-a trimis în inimile celor ce, prin Botez, au devenit cu adevărat fiii Lui (Gal. 4, 6). Aceasta este înnoirea pe care proorocul David a întrezărit-o în duh, a cerut-o de la Dumnezeu, care n-a putut veni pe vremea sa, dar despre care vorbeşte şi proorocul Iezechil când zice: "Atunci le voi dărui un singur gând şi duh nou voi pune înlăuntrul lor şi voi îndrepta din trupul lor inima cea de piatră şi le voi da inimă de carne ca să umble în poruncile mele şi să le păzească şi să le împlinească: şi ei să-mi fie poporul meu, iar eu Dumnezeul lor" (Iezechil 11, 19-20).

Spre această înnoire s-a socotit pe sine David, simţindu-se iertat după pocăinţa pe care a făcut-o; simţindu-se din nou împăcat cu Dumnezeu, sufletul său se simte cuprins de un fior nou. Nemaifiind de aici înainte sub povara ruşinoasă şi apăsătoare a păcatului, nemaiavând asprele mustrări de conştiinţă, sufletul nu numai că se simte mai uşurat şi mai liniştit, dar şi trăieşte fiorul reînnoirii duhovniceşti simţindu-se stăpânit de un dar primit de la Dumnezeu: acela de a lăuda, de a binevesti puterea şi măreţia lui Dumnezeu.

În acelaşi timp, el simte ca o datorie pentru el, cel curăţat şi reînnoit sufleteşte să vestească lauda Domnului.

Spre această înnoire a vieţii avem şi noi chemarea să ne străduim toţi cei ce purtăm numele de creştin, căci pentru noi s-au făcut aceste proorociri.

Noi suntem înnoiţi prin Duhul lui Hristos, dar la înnoirea Botezului trebuie să adăugăm credinţa şi faptele noastre, căci numai astfel vom umbla în căile Domnului. Este tocmai ceea ce le cere Sf. Apostol Pavel corintenilor: "Dacă trăiţi cu Duhul, cu Duhul să şi umblaţi". Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.