HRISTOS CEL RĂSTIGNIT ŞI ÎNVIAT MIRELE BISERICII

Pastorală de Sfintele Paşti

"Să ne apropiem, purtătorilor de lumină, de Hristos,
Cel ce a ieşit din mormânt ca un mire;
şi să prăznuim, împreună cu cetele iubitoare de praznice,
Paştile lui Dumnezeu, cele mântuitoare."
(Canonul Învierii, cântarea a 5-a)

În Taina Morţii şi a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos din Săptămâna Sfintelor Patimi şi din Sărbătoarea Sfintelor Paşti, Biserica Ortodoxă vede şi preamăreşte iubirea jertfelnică a Mirelui-Hristos pentru Mireasa Lui - Biserica.

Astfel, la slujba Deniilor din primele trei zile ale Săptămânii Sfintelor Patimi, pilda celor zece fecioare care aşteptau venirea Mirelui (cf. Matei 25, 1-13) a devenit chemare la priveghere duhovnicească, după cum se cântă în troparul de la Utrenie din primele trei zile din săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului Hristos: "Iată, Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui, ci te deşteaptă grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi."

De asemenea, această aşteptare tainică a Mirelui ceresc se vede şi în alte cântări ale Deniilor din primele zile ale Săptămânii Sfintelor Patimi, ca de pildă:

"Pe Mirele, fraţilor, să-L iubim, candelele noastre să le îngrijim, în virtuţi strălucind şi în credinţă dreaptă; ca să intrăm împreună cu Dânsul la nuntă gătiţi, cu fecioarele cele înţelepte ale Domnului. Că Mirele, ca un Dumnezeu, dă tuturor dar cunună nestricăcioasă."

"Să lepădăm lenea departe de la noi şi să întâmpinăm pe Hristos, Mirele Cel fără de moarte, cu făclii luminoase şi cu cântări, grăind: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe Domnul."

"De lenea sufletului meu dormitând eu, Mire-Hristos, n-am agonisit candelă aprinsă din virtuţi, şi m-am asemănat fecioarelor celor neînţelepte, trândăvind în vremea lucrării. Stăpâne, nu-mi închide milostivirile îndurărilor Tale, ci scuturând somnul meu cel întunecat, scoală-mă şi mă primeşte în cămara Ta, împreună cu fecioarele cele înţelepte, unde este glasul cel curat al celor ce prăznuiesc şi cântă neîncetat: Doamne, slavă Ţie!"

Aşteptarea venirii Mirelui ceresc în sufletul credinciosului este exprimată şi în cântarea numită Svetilna sau Luminânda, care se cântă în primele zile ale Săptămânii Sfintelor Patimi, până la Joia cea Mare, şi anume: "Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte!"

La Denia de Luni seara şi la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite din Sfânta şi Marea Marţi, se cântă şi această cântare:

"Mire, Cel ce eşti mai frumos cu podoaba decât toţi oamenii, Care ne-ai chemat pe noi la ospăţul cel duhovnicesc al nunţii Tale, dezbracă-mă de chipul cel ticălos al greşelilor mele, prin împărtăşirea patimilor Tale, şi împodobindu-mă cu haina slavei frumuseţii Tale, fă-mă împreună-şezător luminat la masa împărăţiei Tale, ca un milostiv."

La Slujba Sfintelor şi Mântuitoarelor Patimi ale Domnului Iisus Hristos (Denia de Joi seara) se arată limpede că Hristos Cel Răstignit este Mirele Bisericii:

"Astăzi a fost atârnat pe lemn Cel ce a atârnat pământul pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa a fost împuns Fiul Fecioarei!

Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne nouă şi slăvită învierea Ta."

Hristos Cel Răstignit - Mirele Bisericii va fi pus în mormânt, dar a treia zi va învia. De aceea, în noaptea de Paşti, Hristos Cel Înviat este preamărit tot ca Mire:

"Să ne apropiem, purtătorilor de lumină, de Hristos, Cel ce a ieşit din mormânt ca un Mire; şi să prăznuim, împreună cu cetele cele iubitoare de praznice, Paştile lui Dumnezeu, cele mântuitoare."

Şi alte cântări liturgice de Paşti se referă la Hristos-Mirele:

"Veniţi de la mormânt, femei binevestitoare, şi ziceţi Sionului: Primeşte de la noi bunele vestiri de bucurie ale Învierii lui Hristos. Veseleşte-te, saltă şi te bucură, Ierusalime, pe Împăratul Hristos văzându-L ca pe un mire ieşind din mormânt."

"Soare, Care ai răsărit astăzi din mormânt ca un Mire din cămară şi iadul l-ai prădat şi moartea ai zdrobit-o, pentru rugăciunile celei ce Te-a născut, lumină trimite-ne nouă, lumină care luminează inimile şi sufletele, lumină care îndreptează pe toţi să umble în cărările poruncilor Tale şi în căile păcii."

Trebuie totuşi să precizăm că aceste cântări, pe care le-am amintit pentru a arăta legătura vie dintre Hristos şi Biserica Sa ca iubire între Mire şi Mireasă, îşi au temeiul în Sfânta Scriptură şi în trăirea duhovnicească a Bisericii.

Deja în Vechiul Testament, relaţia lui Dumnezeu cu poporul ales este uneori descrisă ca iubire a Mirelui ceresc faţă de comunitatea lui Israel sau faţă de cetatea Ierusalimului.

Profetul Isaia vesteşte astfel binecuvântarea Domnului pentru poporul Său: "Ridică ochii tăi de jur împrejur şi vezi: toţi se adună, toţi vin la tine. Viu sunt Eu, zice Domnul, tu te vei îmbrăca între ei ca într-un veşmânt de podoabă. Şi te vei încinge cu ei ca o mireasă." (Isaia 49, 18). Mântuirea poporului prin venirea lui Mesia este vestită astfel: "Bucura-Mă-voi întru Domnul, sălta-va de veselie sufletul Meu întru Dumnezeul Meu, că M-a îmbrăcat cu haina mântuirii, cu veşmântul veseliei M-a acoperit. Ca unui mire Mi-a pus cunună şi ca pe o mireasă M-a împodobit cu podoabă." (Isaia 61, 10). "În ce chip se însoţeşte flăcăul cu fecioara, Cel ce te-a zidit Se va însoţi cu tine, şi în ce chip mirele se veseleşte de mireasă, aşa Se va veseli de tine Dumnezeul tău." (Isaia 62, 5).

Dumnezeu binecuvintează comunitatea religioasă a lui Israel când aceasta este credincioasă Lui, dar o mustră când ea uită pe Dumnezeu, adică nu este statornică în credinţă şi în iubire faţă de El.

Iată cum vesteşte profetul Ieremia când bucuria lui Dumnezeu, când nemulţumirea Sa faţă de Israel: "Mergi şi strigă la urechile fiicei Ierusalimului şi zi: ." (Ieremia 2, 2). "Au doară uită fata podoaba sa şi mireasa găteala sa? Poporul Meu însă M-a uitat de zile nenumărate." (Ieremia 2, 32).

Când Israel se pocăieşte pentru păcatele sale şi împlineşte voia lui Dumnezeu în viaţa sa, Domnul îl izbăveşte din robie şi îi dăruieşte bucuria libertăţii şi a binecuvântării: "Iar se va auzi glas de bucurie, glas de veselie, glas de mire şi glas de mireasă, glasul celor ce zic: şi glasul celor ce aduc jertfă de mulţumire în templul Domnului, căci voi întoarce robii ţării acesteia la starea cea de altădată, zice Domnul." (Ieremia 33, 11).

În Noul Testament sau Noul Legământ iubirea lui Dumnezeu faţă de poporul credincios se intensifică şi se luminează prin venirea lui Mesia, adică prin Iisus Hristos, Cel ce vine în lume să mântuiască nu numai pe Israel, ci toate neamurile sau popoarele care vor crede în El.

În acest înţeles, încă de la începutul lucrării Sale mântuitoare când se arată în public şi este mărturisit de Sfântul Ioan Botezătorul ca fiind "Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii" (Ioan 1, 29), Iisus se numeşte pe Sine Mire (cf. Matei 9, 15; Luca 5, 34-35). Iar Sfântul Ioan Botezătorul se consideră pe sine "prietenul mirelui" când zice: "Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez. (...) Cel ce vine din cer este deasupra tuturor." (Ioan 3, 29-31).

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte pe înţelesul tuturor de ce Sfântul Ioan Botezătorul se numeşte pe sine "prietenul mirelui", de ce Iisus Hristos este Mire şi de ce Biserica este Mireasa Lui.

Să-l ascultăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur: "Proorocii şi Apostolii L-au vestit pe Iisus Hristos nefiind El de faţă, aceia înainte de venirea Lui, aceştia după Înălţarea Lui (la cer), dar singur Ioan Botezătorul L-a vestit fiind El de faţă: pentru aceasta este numit prietenul mirelui, fiind el singurul care era prezent la nuntă"11, ca început al venirii oamenilor la Hristos. Când Ioan Botezătorul Îl mărturiseşte pe Iisus ca fiind Mântuitorul lumii: "Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii", Iisus nu spune nimic, după cum mirele la nuntă doar stă alături de mireasă şi rămâne tăcut. Iată cum explică aceasta Sf. Ioan Gură de Aur: "Iisus Hristos nu vorbeşte nimic, Ioan este cel ce spune totul; Mirele are obiceiul să facă la fel, el nu zice nimic miresei, ci se prezintă şi stă în tăcere. Alţii îl vestesc şi-i prezintă mireasa (...). Acelaşi lucru s-a petrecut cu privire la Iisus Hristos. El a venit pentru a Se cununa cu Biserica, n-a zis nimic El însuşi, El n-a făcut decât să Se prezinte. Ioan, prietenul Mirelui, a pus în mâna Lui (Hristos) mâna miresei (Biserica), adică sufletele oamenilor convinse prin predica sa: Iisus Hristos primindu-le le-a umplut de o mulţime de bunuri, de atâtea încât ei nu s-au mai întors la cel ce i-a adus pe ei la El." Apoi Sfântul Ioan Gură de Aur arată că în însăşi coborârea Sa din cer şi venirea Sa pe pământ ca om Fiul lui Dumnezeu arată calitatea Sa de Mire al Bisericii: "Precum la nunţi, nu mireasa este aceea care merge să-l caute pe mire, ci mirele aleargă cu grabă spre mireasă, chiar de-ar fi el fiu de împărat, iar mireasa ar fi dintr-o stare de jos, chiar o roabă, tot aşa şi aici nu firea omenească a urcat la cer, ci Mirele S-a smerit pe Sine până la această fire urâtă şi dispreţuită. Şi după serbarea nunţii, Mirele n-a mai îngăduit ca ea să rămână aici jos, luând-o cu Sine, El a dus-o în casa părintească", în casa Tatălui din ceruri.

Acest înţeles adânc al Întrupării Domnului Iisus Hristos şi al lucrării Sale mântuitoare, ca început al nunţii lui Dumnezeu cu omenirea care răspunde iubirii Sale veşnice, este mai mult întărit de Sfânta Evanghelie de la Ioan, când ni se spune că la scurt timp după Botezul Său în Iordan, Iisus a fost invitat împreună cu Mama Sa şi cu ucenicii Săi (icoană tainică a Bisericii!) la o nuntă din Cana Galileii, iar acolo a săvârşit prima Sa minune, şi anume a prefăcut apa în vin, "arătându-şi slava Sa, iar ucenicii Săi au crezut în El" (cf. Ioan 2, 1-11).

Cel ce odinioară în Rai a zis "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" (Facerea 1, 26) şi a creat prima familie umană: pe Adam şi pe Eva, şi i-a binecuvântat zicând: "creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi" (Facerea 1, 28), tot El a sfinţit nunta cu prezenţa şi lucrarea Sa minunată, pentru a arăta că fiecare nuntă la care este invitat, prin rugăciune, Hristos-Domnul împreună cu sfântă Maica Sa şi cu Sfinţii Săi ucenici este Taină sfântă şi icoană binecuvântată în Taina iubirii Mirelui Hristos pentru Mireasa Lui - Biserica.

Întrucât prin neascultarea de Dumnezeu a primei familii umane, Adam şi Eva, a început îndepărtarea oamenilor de Dumnezeu, prima minune săvârşită de Fiul lui Dumnezeu făcut Om a fost la nunta unei familii care L-a chemat pe Iisus să-i fie aproape. Dar nu la o nuntă în Iudeea, ci în Galileea Neamurilor, cu locuitori din popoare diferite, pentru a ne arăta că Biserica-Mireasă a Mirelui Hristos va cuprinde nu numai poporul evreu, ci toate neamurile care-L cheamă pe El sau vin la El, ca să le sfinţească viaţa şi să le dăruiască Împărăţia cerurilor în care "neamurile vor aduce slava lor" (cf. Apocalipsa 21, 26). O rugăciune de la Slujba Logodnei cuprinde acest adevăr astfel: "Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce dintre neamuri mai înainte Ţi-ai logodit Biserica, fecioară curată, binecuvintează logodna aceasta; uneşte pe robii Tăi aceştia în pace şi într-un gând".

Minunea prefacerii sau transformării apei în vin minunat la Nunta din Cana Galileii are o mulţime de înţelesuri duhovniceşti, ca şi mulţimea binecuvântărilor primite de la Hristos de noua familie care se întemeiază. În primul rând, trebuie reţinut că nu organizatorul nunţii (nunul) a mijlocit pe lângă Iisus ca să împlinească ceea ce lipsea în casă pentru ca nunta să nu-şi piardă onoarea şi bucuria ei, ci Maica Domnului. Atentă şi milostivă, ea a zis către El: "Nu mai au vin!" (Ioan 2, 3). Atât de puternică a fost rugăciunea Maicii Domnului, încât ea a devansat timpul lui Iisus, Care a zis: "încă n-a venit ceasul Meu" (Ioan 2, 4). De aceea, în Ortodoxie, Maica Domnului este numită "rugătoare nebiruită", adică nerefuzată. Transformarea apei în vin la Nunta din Cana Galileii ne arată în mod deosebit binecuvântarea şi înălţarea iubirii dintre mire şi mireasă pe un plan nou, superior, pe care iubirea naturală nu-l poate produce prin ea însăşi, ci îl primeşte, în mod minunat, de la "Dumnezeu Cel ce face minuni" (Psalmul 85, 9), din iubire pentru oameni. În timp ce apa asigură menţinerea vieţii trupului şi curăţirea lui, "vinul veseleşte inima omului" (Psalm 103, 16). Iar veselia sau bucuria este sentimentul comuniunii omului cu Dumnezeu-Făcătorul lumii şi cu semenii săi din comunitate; bucuria împărtăşită altora fiind bucurie sporită. În acest înţeles, vinul minunat de la Nunta din Cana Galileii deschide Nunta spre Euharistie, Cununia mirilor de pe pământ spre Comuniunea sau Cina mistică din Împărăţia cerurilor, pentru că cine bea din vinul minunat dăruit lui pe pământ de Hristos Cel din ceruri făcut Om primeşte ca arvună în viaţa lui pământească darurile iubirii Sale cereşti sau eterne. În acest înţeles, s-a spus despre minunea din Cana Galileii că: "Prin minunea transformării apei în vin, Hristos profeţea taina-sacrament suprem, care va deveni inima creştinismului: unirea duhovnicească şi trupească a omului cu Dumnezeu-Omul."

Bucuria cerească, cinstea şi slava dăruite familiei de Iisus Mirele Bisericii, prin prezenţa Sa şi prin minunea săvârşită de El la Nunta de la Cana Galileii, sunt arvuna bucuriei şi a slavei din Împărăţia cerurilor pe care le primesc cei ce cheamă pe Hristos şi Biserica Sa să le binecuvinteze familia cu lumina harului ceresc. Iată de ce, într-una din rugăciunile din Slujba ortodoxă a Cununiei, se cere Mântuitorului Hristos: "Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai venit în Cana Galileii şi ai binecuvântat nunta de acolo, binecuvintează şi pe robii Tăi aceştia, care cu purtarea Ta de grijă s-au însoţit prin unirea nunţii. Binecuvintează intrările şi ieşirile lor. Înmulţeşte cu bunătăţi viaţa lor (...) Primeşte cununile lor în Împărăţia Ta, păzindu-i curaţi, fără prihană şi neasupriţi în vecii vecilor." 16

Mai trebuie spus că prefacerea apei în vin la Nunta din Cana Galileii poate avea şi un înţeles duhovnicesc privitor la neajunsurile sau încercările neprevăzute ale iubirii din familia nou întemeiată. Când iubirea şi bucuria celor cununaţi slăbeşte sau se împuţinează ca vinul de la Cana, trebuie numaidecât să fie chemat, prin rugăciunea stăruitoare a familiei şi a Bisericii, Hristos-Domnul ca să înnoiască şi să înmulţească iubirea şi bucuria celor căsătoriţi, spre bucuria Bisericii întregi.

Dar preţuirea deosebită pe care Hristos-Domnul o arată Nunţii sau Căsătoriei dintre bărbat şi femeie se mai vede şi în tot ceea ce învaţă El despre demnitatea femeii şi despre statornicia familiei. Când a fost întrebat de unii farisei dacă "se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină? Răspunzând, El (Iisus) a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup (Facerea 2, 24). Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă. I-au zis Lui: Pentru ce, dar, Moise a poruncit să-i dea carte de despărţire şi să o lase? El le-a zis: Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi femeile voastre, dar din început n-a fost aşa. Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter." (Matei 19, 3-9) Auzind aceste cuvinte, "ucenicii I-au zis: Dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos să se însoare. Iar El le-a zis: Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat, că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor, sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă." (Matei 19, 10-12). Apoi Sfânta Evanghelie ne spune că îndată după aceea "I s-au adus copii, ca să-şi pună mâinile peste ei şi să Se roage; dar ucenicii îi certau. Iar Iisus a zis: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor. Şi punându-şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo." (Matei 19, 13-15).

Vedem cum Hristos-Domnul leagă întreaga existenţă umană de taina vieţii veşnice, binecuvântând nunta, fecioria (sau călugăria) şi copiii, ca să devină icoane şi căi spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Iisus Domnul ne mai învaţă că "Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său", nuntă la care au fost chemaţi oameni aleşi dar nu au venit, iar împăratul, văzând aceasta, a poruncit să fie pedepsiţi cei ce au refuzat chemarea lui, iar în locul lor să fie chemaţi oameni smeriţi şi săraci (cf. Matei 22, 2-10). Apoi, Hristos-Domnul ne mai arată că cel ce a voit să intre la nuntă, dar n-a avut haină de nuntă, a fost scos afară (cf. Matei 22, 11-13). Însă, deşi compară Împărăţia cerurilor cu o nuntă împărătească, totuşi Mântuitorul arată că această nuntă cerească este numai una duhovnicească, pentru că după învierea de obşte oamenii "nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri" (Matei 22, 30). Aşadar, Împărăţia cerurilor este nuntă sau unire duhovnicească a lui Hristos-Mirele cu toate sufletele celor ce formează Biserica Lui, în înţelesul că "Cel ce se lipeşte de Domnul este un Duh cu El" (1 Corinteni 6, 17). Este vorba, aşadar, de nunta mistică din "cerul nou şi pământul nou", adică din cetatea "noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei" (Apocalipsa 21, 2). Iar Mirele veşnic al Bisericii este Mielul Cel ce S-a jertfit în istorie pentru mântuirea lumii (cf. Apocalipsa 21, 9-27).

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Sfinţii Apostoli ai Domnului Iisus Hristos au înţeles şi ei sfinţenia căsătoriei ca icoană a iubirii şi unirii dintre Hristos şi Biserica Sa, unire care începe prin Taina Sfântului Botez, când cel ce se botează mărturiseşte: "mă unesc cu Hristos şi Îi slujesc Lui ca unui Domn şi Împărat!".

Între Apostoli, cea mai frumoasă şi plină de înţeles duhovnicesc învăţătură despre Cununie ne-o arată Sf. Apostol Pavel, care îndeamnă pe bărbat şi pe femeie să trăiască în iubire şi respect reciproc: "Supuneţi-vă unul altuia, - zice el - întru frica lui Hristos. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor întru totul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau întinăciune, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană." (Efeseni 5, 21-27). Apoi Sf. Apostol Pavel arată că "cel ce îşi iubeşte femeia pe sine se iubeşte" (Efeseni 5, 28).

Înţelesul acesta sfânt al iubirii dintre mire şi mireasă, ca icoană tainică a iubirii dintre Hristos şi Biserică, are temei în însăşi crearea femeii din coasta lui Adam, care văzând femeia făcută de Dumnezeu din trupul lui şi apoi dăruită lui a zis: "Iată acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup." (Facerea 2, 23). Întrucât în Rai nu bărbatul se naşte din femeie, cum e firesc acum, ci femeia din bărbat, fapt unic şi mai presus de înţelegere!

Sfântul Apostol Pavel vede în taina lui Adam şi a femeii create din coasta lui o preînchipuire sau o prefigurare a iubirii lui Hristos pentru "Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său" (Faptele 20, 28, vezi şi Efeseni 1, 22; 4, 15; 2 Corinteni 11, 2). Prin urmare, Sfântul Apostol Pavel poate spune că: "Suntem mădulare ale trupului Lui (Hristos), din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat (să cinstească pe bărbatul ei)." (Efeseni 5, 30-33).

Această învăţătură apostolică a fost urmată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi a devenit conţinutul lecturii Apostolului din Slujba ortodoxă a Cununiei, în timp ce lectura Evangheliei vorbeşte despre minunea săvârşită de Hristos-Domnul la Nunta din Cana Galileii.

Tâlcuind cuvintele Sf. Apostol Pavel despre taina nunţii creştine ca icoană a legăturii dintre Hristos şi Biserică, Sf. Ioan Gură de Aur zice: " (Efeseni 5, 32). Ce înseamnă acest cuvânt? Mare taină este aceasta - zice -, fiindcă fericitul Moise s-a referit în chip ascuns la ceva mare şi minunat. Ba nu el, ci Dumnezeu"17. Episcopul martir Metodiu de Olimp (†311), tâlcuind şi el cuvintele Sfântului Apostol Pavel, zice: "Biserica a fost făcută din oasele şi carnea lui Adam. Pentru ea, Cuvântul a lăsat pe Tatăl din cer. El a coborât pentru a Se însoţi cu această femeie, Biserica. Apoi a intrat în somnul pătimirii Sale. El a murit de bunăvoie pentru ea (...), spre a-i dărui o viaţă nouă".

Legătura dintre taina Evei, pe care Dumnezeu a făcut-o din coasta lui Adam, şi taina Bisericii ce se naşte din trupul lui Hristos-Noul Adam, în timpul somnului morţii Sale pe Cruce când din coasta Sa străpunsă "îndată a ieşit sânge şi apă" (Ioan 19, 34), explică de ce, în icoana ortodoxă a Răstignirii lui Hristos pe Cruce, Maica Domnului, Eva cea Nouă şi icoana Bisericii, stă în dreapta lui Iisus, sub coasta Sa străpunsă. În slujba Prohodului Domnului se spune: "Cel ce din coasta lui Adam cel dintâi pe strămoaşa-ai plăsmuit, eşti în coastă-mpuns şi izvor curăţitor ne izvorăşti". Sângele şi apa preînchipuie aici Euharistia şi Botezul.

Iubirea smerită şi jertfelnică a lui Hristos pe Cruce, iubire mai mare decât moartea, îşi arată slava şi puterea ei de viaţă făcătoare în Învierea lui Hristos. Această iubire smerită şi preaslăvită se dăruieşte necontenit Bisericii Sale prin toate Sfintele Taine, dar mai ales prin Taina Botezului, Taina Euharistiei, Taina Nunţii şi Taina Preoţiei. Legătura dintre iubirea jertfelnică şi bucuria duhovnicească se trăieşte în viaţa familiei creştine ca "bucurie a Crucii" despre care un preot căsătorit spune: "Bucuria Crucii este o altă bucurie decât cea obişnuită; este bucurie în Hristos, care dă putere celor doi (mire şi mireasă) să-şi răstignească egoismul, transformându-l în iubire jertfelnică a unuia faţă de celălalt şi a lor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Crucea şi Învierea dau Căsătoriei un sens nou, sens duhovnicesc, de a aduce fii în lume şi de a aduce fii ai Împărăţiei - un suiş duhovnicesc: transformarea rudeniei de sânge în rudenie duhovnicească; aşa ajunge familia să devină, cum spune Sfântul Ioan Hrisostom, o biserică. Logodna şi Cununia devin creatoare nu doar pentru lumea aceasta, ci şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu".

De altfel, trebuie să observăm cu atenţie că toţi termenii duhovniceşti de bază din viaţa Bisericii provin din viaţa de familie: părinte, maică, fiu, fiică, frate, soră, iar Biserica Ortodoxă binecuvintează taina iubirii jertfelnice atât în Căsătorie, cât şi în Călugărie, una fiind icoană a iubirii dintre Mirele Hristos şi Mireasa-Biserică, iar cealaltă chip al vieţii îngereşti din Împărăţia lui Dumnezeu sau Împărăţia Sfintei Treimi. Naşterea şi creşterea de fii şi fiice după trup în familia conjugală, ca şi naşterea şi creşterea de fii şi fiice duhovniceşti sau de virtuţi sfinte în viaţa spirituală (parohială şi monahală) cer multă iubire jertfelnică. Naşterea de copii în familia creştină şi creşterea lor în dreapta credinţă sunt dovada celei mai mari iubiri a familiei creştine faţă de Biserica lui Hristos. De aceea, Biserica se roagă pentru miri în Slujba Cununiei lor zicând: "Dă-le lor roadă pântecelui, prunci buni şi bună înţelegere sufletească şi trupească (...) şi să vadă pe fiii şi fiicele lor ca nişte mlădiţe tinere de măslin împrejurul mesei lor". Sf. Apostol Pavel învaţă că iubirea jertfelnică a mamei credincioase este una sfântă şi mântuitoare: "Femeia se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui cu înţelepciune în credinţă, în iubire şi în sfinţenie" (1 Timotei 2, 15).

Viaţa Bisericii ne învaţă că nunta "este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. De aceea, numai când cei doi soţi sunt uniţi cu sufletul în Dumnezeu, dăinuieşte şi unirea trupească şi aduce roade după Dumnezeu: copii curaţi şi trăgători (orientaţi) spre El".

Pe de altă parte, întrucât Nunta este icoană a unirii sufletului cu Dumnezeu, chiar şi Părinţii monahi ai Filocaliei folosesc chipul luminos al iubirii dintre bărbat şi femeie, pentru a descrie iubirea duhovnicească a sufletului faţă de Dumnezeu. Iată ce ne spune despre această nuntă duhovnicească a sufletului Sfântul Simeon Metafrastul: "Când o femeie se însoţeşte cu un bărbat spre convieţuire şi unire, toate ale fiecăruia din ei se fac comune. (...) Aşa şi unirea adevărată şi tainică a sufletului cu Hristos îl face un duh cu El. Urmează deci numaidecât că sufletul este oarecum stăpân şi peste visteriile Lui negrăite, deoarece s-a făcut mireasa Lui. Fiindcă Dumnezeu S-a făcut (Mire) al sufletului, e limpede că toate ale Lui sunt ale sufletului, fie lumea, fie avuţia, fie moartea, fie îngerii, fie începătoriile, fie cele de faţă, fie cele viitoare."

Un alt Părinte al Filocaliei vorbeşte despre bucuria pe care o dobândeşte sufletul rugător şi iubitor de Dumnezeu: "Unit cu Dumnezeu, sufletul simte o plăcere de negrăit. Aceasta îl face să verse lacrimi de umilinţă, amestecate cu bucurie şi dulceaţă, şi iese afară din simţirea lumii, şi aleargă după Mire. (...) Şi ducându-l Mirele în cămara visteriilor Lui ascunse, îl face văzător plin de înţelepciune al raţiunilor zidirii (creaţiei)."

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Din cântările şi rugăciunile Bisericii Ortodoxe, din cuvintele Sfintei Scripturi şi din tâlcuirile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, am văzut cât de mare şi minunată este taina iubirii lui Hristos - Mirele pentru Mireasa Lui - Biserica, cât de sfântă şi binecuvântată este Taina Cununiei, precum şi cât de luminoasă şi mântuitoare este taina vieţii creştinilor uniţi cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat. Aşadar, lumina şi bucuria Învierii lui Hristos luminează viaţa creştinului în Biserică, în familie şi în societate. Astăzi, datorită multor ispite, greutăţi şi încercări, ca duhul lumesc sau secularizarea, sărăcia, înstrăinarea, individualismul, lăcomia ş.a., familia creştină se confruntă cu slăbirea dragostei între soţ şi soţie, între părinţi şi copii, între fraţi şi surori. Este îngrijorător de mare numărul familiilor divorţate, al copiilor avortaţi şi al copiilor abandonaţi. De aceea, este necesar să reîmprospătăm şi să adâncim necontenit înţelegerea noastră privind taina Bisericii şi rostul vieţii creştine în lume, ca timp al faptelor bune şi al pregătirii noastre pentru mântuire sau pentru viaţa veşnică, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur când zice: "Ce câştig avem de pe urma vieţii acesteia, dacă nu ne folosim de ea pentru a câştiga pe cea viitoare?".

Pentru susţinerea spirituală a Căsătoriei, este nevoie ca pregătirea pentru Cununie sau Nuntă să fie nu doar una materială (haine frumoase şi masă bogată), ci şi una duhovnicească, şi anume convorbiri duhovniceşti privind sfinţenia şi importanţa Căsătoriei pentru viaţa celor ce se iubesc şi pentru viaţa Bisericii care-i binecuvintează; apoi Spovedania şi Împărtăşirea viitorilor miri cu Sfânta Euharistie înainte de Cununie (întrucât aceasta nu se mai face azi în timpul Cununiei, ca în Biserica primară). De asemenea, este necesar ca naşii, în calitatea lor de părinţi spirituali ai familiei nou întemeiate, să îndemne pe cei căsătoriţi să participe cât mai mult la viaţa liturgică şi misionară a Bisericii, să se roage cât mai mult ca Hristos-Domnul să întărească iubirea lor şi să-i ajute să biruiască ispitele şi încercările din viaţă. Preoţii din parohii sunt chemaţi să organizeze mai multe cateheze sau convorbiri pastorale cu tinerii şi tinerele care se pregătesc pentru nuntă, cu părinţii şi cu naşii acestora, spre o mai bună pregătire a lor pentru a întemeia o familie creştină trainică şi binecuvântată, cu fericire şi mântuire.

Totodată, noi toţi, cler şi popor, trebuie să-L rugăm pe Hristos Cel Răstignit şi Înviat să ne ajute în lupta cu ispitele şi încercările care slăbesc dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele ca să simţim bucuria prezenţei Lui iubitoare şi sfinţitoare în viaţa noastră şi a semenilor noştri.

Să folosim timpul acesta al Sărbătorilor de Paşti astfel încât să aducem bucurie unde este întristare şi pace unde este tulburare. Să arătăm o atenţie deosebită familiilor în care a slăbit iubirea şi bucuria comuniunii, precum şi persoanelor singure, sărace, bolnave, bătrâne, descurajate, îndoliate şi îndurerate, oferindu-le un semn al iubirii lui Hristos faţă de ei, o faptă bună şi un cuvânt bun. Lumina Învierii lui Hristos ne cheamă să aducem semne de speranţă unde aceasta a slăbit.

De mare folos ne este rugăciunea pe care o săvârşim nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru viaţa şi mântuirea semenilor noştri.

Rugători pentru noi şi pentru semenii noştri, să îi aducem pe sfinţii lui Hristos Cel Înviat. Anul acesta, când se împlinesc 1600 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Ioan Gură de Aur (†407), sperăm să putem aduce din Grecia, de la Mănăstirea Meteora, la Iaşi, de Sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, o parte din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, cel mai mare predicator al Bisericii Ortodoxe, iscusit învăţător al dreptei credinţe şi zelos păstor de suflete, care a luminat Biserica peste veacuri cu tâlcuirile sale la Sfânta Scriptură, apărând şi promovând sfinţenia şi demnitatea familiei, lumina şi virtuţile vieţii monahale, precum şi lucrarea filantropică sau caritabilă a Bisericii în societate.

Ca pregătire pentru primirea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur la Iaşi, în luna octombrie 2007, să citim cât mai mult în anul acesta din scrierile sale, rugându-l, totodată, să ne ajute să trăim viaţa noastră potrivit "Evangheliei slavei lui Hristos" (2 Corinteni 4, 4).

Tot în anul acesta, mai precis în data de 30 august 2007, la Mănăstirea Secu din judeţul Neamţ, ne vom bucura de momentul proclamării solemne, în faţa tuturor credincioşilor pelerini, a sfinţeniei Mitropolitului Varlaam al Moldovei (†1657), pe care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în data de 12 februarie 2007, l-a trecut în rândul sfinţilor din calendarul Bisericii noastre, cu zi de prăznuire la 30 august, în fiecare an. Avem, aşadar, încă un rugător în ceruri pentru Biserica noastră şi pentru poporul nostru! Să ne bucurăm în Domnul "Cel minunat întru sfinţii Lui!" (Psalm 67, 36).

În lumina Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi a rugăciunilor sfinţilor Săi, vă adresăm tuturor părinteşti şi frăţeşti urări de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, dimpreună cu salutarea pascală: "Hristos a înviat!"

Al vostru către Hristos Domnul rugător,

† Daniel,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Dată în reşedinţa noastră mitropolitană din Iaşi, la sărbătoarea Învierii Domnului, anul mântuirii 2007.

Textul este preluat de pe site-ul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.