La 40 de zile de la Naşterea cea după trup a Mântuitorului, Biserica nostră Ortodoxă prăznuieşte o a treia sărbătoare închinată Domnului nostru Iisus Hristos şi anume Întâmpinarea Domnului, după ce a prăznuit Naşterea şi Tăierea împrejur.

Întâmpinarea Domnului face parte dintre acele sărbători mari orânduite de Biserica noastră şi care se numesc în limbaj bisericesc "praznice împărăteşti".

De ce este mare această sărbătoare, vom înţelege din cele ce urmează. Cu toate că şi numai pronunţându-i numele - Întâmpinarea Domnului ne poate spune foarte mult, gândindu-ne că a întâmpina pe Domnul Dumnezeul este lucru într-adevăr mare şi înfricoşător.

Din Sf. Evanghelie de astăzi am aflat că Întâmpinarea Domnului a fost prilejuită de două fapte petrecute în pruncia Mântuitorului Iisus Hristos. Este vorba mai întâi de mergerea la Templu din Ierusalim a Sfintei Fecioare Maria, pentru ca, potrivit rânduielilor legii mozaice, să pună înaintea Domnului pe Fiul său, adică să-l închine templului şi să aducă totodată rânduita jertfă de curăţire pentru sine. Cu acest prilej legea mai prevedea ca pruncului să i se facă aşa numita "răscumpărare", dacă era primul născut, pentru că toţi întâii născuţi de parte bărbătească erau socotiţi ai templului. Dar întrucât slujirea templului a fost încredinţată, între timp, fiilor născuţi din tribul lui Levi, ceilalţi, din alte seminţii ale lui Israil, puteau să fie răscumpăraţi. Aşa s-a întâmplat şi cu pruncul Iisus, care, nefiind din seminţia lui Levi, a fost răscumpărat.

Al doilea fapt care a prilejuit sărbătoarea de astăzi este primirea deosebită pe care a făcut-o Pruncului Iisus, în templu, doi oameni: dreptul Simion şi proorociţa Ana.

Dintre aceste două fapte, Biserica noastră a dat o mai mare importanţă celui de al doilea eveniment, dovadă că sărbătoarea de azi se şi numeşte Întâmpinarea Domnului.

Într-adevăr, Sf. Fecioară Maria s-a prezentat la templu ca să împlineacă prescripţiile legii sfinte privitoare la ceremonialul curăţirii şi la actul răscumpărării Pruncului. Dar, în realitate Maica Domnului, care era Născătoare de Dumnezeu, era neîntinată şi a rămas pururea Fecioară, nu avea nevoie de acest act curăţitor, după cum nici Fiul ei n-avea nevoie de răscumpărare, pentru că El nu era un simplu om, ci era Fiul lui Dumnezeu. Era Dumnezeu - Omul întrupat, care este mai presus de orice lege. Cu toate acestea, Fecioara Maria a mers să îndeplinească şi ea cele rânduite de legea sfântă, pe deoparte ca să ne dea nouă pildă de smerenie şi supunere la legea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, spre a ne învăţa că viaţa noastră curată nu ne-o datorăm numai nouă înşine, ci şi conlucrării cu Harul lui Dumnezeu, care lucrează în Sfintele taine şi slujbele bisericeşti.

Tot aşa Fiul lui Dumnezeu - Mesia, se supune de bună voie legilor dumnezeieşti, pe deoparte pentru a ne arăta că s-a întrupat cu adevărat, iar pe de altă parte spre a ne învăţa supunerea faţă de legile înţelepte ale Bisericii, dându-ne şi pildă de ascultare şi smerenie, aşa după cum ne spune şi Sf. Apostol Pavel, zicând: "S-a deşertat pe Sine şi a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor şi la înfăţişare dovedindu-se ca un om, s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte şi încă moarte pe cruce" (Fil. 2, 6-8).

Prin urmare, aducerea în templu a Mântuitorului la 40 de zile de la naştere, are două aspecte. Unul legal, în care El se supune legii, ca om, iar altul mesianic, în care El vine la templu pentru sacrificiu sfânt, adică pentru îndeplinirea misiunii Sale în lume.

Ca om, este primit de oficialitatea templului (preoţi) şi de credincioşii prezenţi atunci acolo, care nu cunosc pe cine primesc.

Ca Mesia, este însă întâmpinat de bătrânul Simion şi de proorociţa Ana, care îl primesc ca pe Dumnezeu.

În felul acesta Dumnezeu - Omul îşi face apariţia între oameni, iar actul "Întâmpinării" îşi descoperă adâncul său rost, înfăţişându-se ca o rânduială dumnezeiască menită să descopere şi să înalţe sufletele noastre credincioase.

Părinţii bisericeşti spun că faptul că nici preoţii templului, nici credincioşii mulţi care erau acolo, n-au cunoscut pe Mesia, este uşor de înţeles. El n-a fost cunoscut decât de aceia care au avut o vrednicie deosebită şi apreciată ca atare de Dumnezeu. Căci precum soarele la apariţia sa, luminează mai întâi crestele cele mai înalte ale munţilor, tot aşa Hristos, Soarele vieţii spirituale, s-a descoperit mai întâi sufletelor distinse printr-o aleasă vrednicie morală. El este întâmpinat mai întâi de aceia care, prin sfinţenia şi puterea credinţei, reprezentau tot ce omenirea avea mai bun şi sfânt, atât pe linie bărbătească, cât şi pe linie femeiască şi care în această împrejurare au fost: dreptul Simion şi proorociţa Ana, care s-au arătat vase alese ale Duhului Sfânt.

Dar cine era dreptul Simion a cărui vârstă depăşea vârsta unui muritor? O veche tradiţie ne spune că dreptul Simion ar fi avut 360 de ani. Cei de o seamă cu el muriseră demult. De bătrânul Simion moartea nu se apropia. Ce semn, ce minune era cu dânsul? Se zice că Simion era unul din cei 70 de bărbaţi învăţaţi care pe vremea lui Ptolemeu Filadelful a fost însărcinat să tălmăcească Scriptura Testamentului Vechi din limba ebraică în limba greacă.

Lui Simion i-au dat să traducă proorocia lui Isaia. Când a ajuns la capitolul 7, a dat peste cuvintele care spun: "Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte un fiu şi vor chema numele lui Emanuel" (Isaia 7, 14).

Simion a înţeles că este o proorocire despre venirea lui Mesia.

Dar a socotit că cuvântul "fecioară" este greşit şi că trebuie înlocuit şi tradus cu "femeie tânără, ascunsă de bărbatul ei". Căci nu înţelegea Simion cum ar putea naşte fără prihană o fecioară şi a tradus "femeie tânără". Atunci se zice că o minune s-a săvârşit: acele cuvinte ce le-a scris în tălmăcire, le-a aflat a doua zi şterse de o mână nevăzută, iar în locul lor a aflat cuvântul "fecioară". Din nou a şters, din nou a apărut cuvântul proorociei. Fiind în mare nedumerire şi spaimă, Simion a avut o vedenie cerească prin care i s-a descoperit că nu va muri până nu va vedea cu ochii pe Fecioara care va naşte pe Mesia.

Trecură ani după ani. Oamenii se năşteau, creşteau, îmbătrâneau, mureau, Simion nu se trecea. Dumnezeu, ca stăpân al vieţii şi morţii, a întărit viaţa dreptului peste rânduiala firii, prelungindu-i zilele prin har, până în vremea împăratului August.

Când, după un timp de aşteptare de trei veacuri, Simion a fost înştiinţat de Duhul Sfânt să meargă în templu ca să vadă împlinirea proorociei. Lume multă era acolo. Preoţi jertfind, credincioşi închinându-se, femei cu copii în braţe.

Atunci a văzut bătrânul Simion pe Hristos în braţele Prea Sfintei Fecioare, cu faţa strălucind ca a soarelui, iar Maica Domnului înconjurată de-o lumină cerească. Lumină se făcu şi în sufletul dreptului. El cunoscu dintr-o dată toată taina mântuirii, văzu înainte jertfa de răscumpărare a neamului omenesc, adusă prin Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei, văzu chemarea neamurilor păgâne la mântuire, prevăzu suferinţele amare ale dumnezeieştii Maici... Şi inspirat de Duhul Sfânt, - cuprins de o mângâiere adâncă, dreptul Simion luă Pruncul în braţe şi exclamă: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; căci ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel" (Luca 2, 29-30).

Pruncul Iisus n-a rămas în templu, ci El a fost răscumpărat după obicei, printr-o jertfă; a fost primul sub scutul părinţilor Săi după trup, care L-au dus în cetatea lor Nazaret.

Cuvintele profetice exprimate de dreptul Simion, cu această ocazie "Pruncul acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora", s-au adeverit. Pentru că atât la templu, atunci, cât şi mai târziu, când Mântuitorul şi-a început lucrarea Sa în lume, mulţi L-au văzut şi L-au auzit, dar nu toţi L-au urmat cu suflete curate. Unii L-au primit cu indiferenţă, alţii cu ostilitate, neînţelegere, alţii cu un anumit interes material, cum au fost gadarenii, iar Iuda L-a primit cu sărutul trădării.

Dar au fost şi din cei care L-au primit aşa cum se cuvine, precum păstorii şi magii, Apostolii şi mulţimea ucenicilor, femeile Marta şi Maria şi celelalte împreună cu ele, copiii, Zaheu vameşul, poporul din Ierusalim care i-a făcut o primire triumfală, Sfinţii Bisericii noastre de la început şi până astăzi, cunoscuţi şi necunoscuţi, şi noi cei care trăim la atâta vreme după cele petrecute la templu, putem să ne învrednicim să întâmpinăm pe Domnul Hristos cu vrednicie.

Conform făgăduinţei Sale, că El va fi cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor, şi adevărului că El "nu este departe de fiecare din noi, căci în El trăim, ne mişcăm şi suntem" îl putem întâmpina în multe locuri şi feluri.

Aşa, de pildă, îl simţim în faţă în rugăciunile noastre fierbinţi, încredinţaţi că ne ascultă, fiindcă "Domnul este aproape de cel ce-l cheamă" (Ps. 144, 15). În rugăciunea fierbinte simţim cum proorocului David i se deschid orizonturi nebănuite, "cele nearătate şi cele ascunse mi-ai arătat mie" (Ps. 50). De aceea, uşurarea şi căldura pe care le simţim după rugăciunea noastră, vin tocmai de la această întâlnire a sufletului nostru cu Dumnezeu.

Ne întâlnim cu Dumnezeu, Mântuitorul nostru, în chipul fraţilor noştri mai mici pe care îi ajutăm în nevoile lor, după cuvântul Său care zice: "Întrucât aţi făcut acestea unuia dintre aceşti mai mici fraţi ai Mei, Mie mi-aţi făcut" (Mat. 25, 37-40).

Şi o, în câte feluri nu se pot ajuta semenii noştri! Desigur, îl putem găsi pe Dumnezeu, pentru cine ştie să-L caute, în sânul firii şi în adâncul sufletului nostru. Cu deosebire, Biserica îl are pe Hristos totdeauna în ea, căci El este capul ei, "Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Mat. 18, 20).

Biserica noastră de aceea a rânduit aceste sfinte sărbători, pentru ca noi, credincioşii, să reactualizăm prezenţa lui Hristos între noi. Căci după învăţătura ortodoxă, sărbătorile noastre bisericeşti, mai ales, cele mari ca cea de astăzi, nu sunt numai simple aduceri aminte despre evenimentele din istoria mântuirii noastre, ci chiar reactualizări, adică trăiri reale, ale acestor evenimente. De pildă în timpul slujbei Naşterii Domnului, nu se face numai simplă amintire despre întruparea Mântuitorului ci cu adevărat Hristos se naşte în chip tainic, aşa cum la Paşti el înviază şi aşa mai departe. Oare, Întâmpinarea Domnului, pe care o sărbătorim astăzi, nu ne spune mai direct acest lucru? În sfintele noastre slujbe, Mântuitorul continuă să trăiască în Biserică, să fie prezent în forma în care s-a manifestat atunci pe pământ, iar Bisericii îi este dat să facă aceste amintiri sfinte. Aşa că noi devenim martori oculari şi participăm activ la slujbele noastre bisericeşti. De aceea, cultul nostru bisericesc, sărbătorile noastre, bisericile noastre calde şi îmbietoare capătă valoarea unei vieţi divine, în prezenţa Domnului, la care credincioşii noştri participă direct aşa cum ne încredinţează cuvântul: "În biserica măririi Tale stând, în cer ni se pare a sta". Dar mai adevărat şi mai deplin îl întâlnim pe Domnul Hristos în Sfânta Euharistie, când ne împărtăşim cu trupul şi sângele Său sub forma pâinii şi a vinului.

În chipul acesta, dacă o facem cu vrednicie, avem parte de o întâmpinare desăvârşită, căci ne unim cu El, îl avem întreg în fiinţa noastră. Şi mai avem încă o posibilitate de-a întâmpina pe Domnul şi pentru care moment trebuie să ne pregătim zi de zi, până la sfârşitul vieţii noastre. Este momentul solemn al prezentării noastre în faţa Dreptului Judecător, moment pe care nu-l cunoaştem când va sosi. Faptul că actul Întâmpinării Domnului este un eveniment pe care Pronia divină l-a arătat în chip expres, spre a-l impune atenţiei noastre, ne face să ne gândim mai adânc asupra faptului că şi noi avem făgăduinţa că vom întâmpina pe Domnul, la a doua Lui venire, când îmbrăcaţi în trupuri slăvite şi nemuritoare, ne vom ridica în văzduh în întâmpinarea Lui, şi aşa pururea cu Domnul vom fi.

Se cuvine, deci, să păstrăm această făgăduinţă, după pilda celor doi bătrâni de la templu şi după cea a tuturor sfinţilor bisericii noastre, în viaţă curată şi sfântă, nedespărţindu-ne de sfintele locaşuri şi săvârşind faptele bune ca să putem să ne învrednicim de bucuriile cele negrăite şi veşnice pe care Domnul Iisus Hristos le dă tuturor celor care L-au căutat, L-au întâmpinat şi au trăit după voia Lui ce sfântă. Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.