Despre treptele sau etapele timpului duhovnicesc

Problema timpului duhovnicesc a fost mereu o preocupare de seamă a tuturor sfinţilor care s-au lepădat de sine, şi-au luat crucea şi L-au urmat pe Domnul Iisus Hristos. Astfel Sfântul Maxim Marturisitorul înţelege timpul ca marcând ordinea treptelor în urcuşul duhovnicesc. (Ambigua pag 320-324)

Treapta întâi o trăieşte sufletul eliberat de vraja pretinselor noutăţi ale timpului lumesc, care se învârte ca o roată, unde la al şaptelea moment se intră pe o altă cale sau spirală ascensională. De aceea săptămâna are şapte zile, postul mare are şapte săptămâni, la şapte ani se sfârşeşte inocenţa şi copilul trebuie să se spovedească pentru a primi taina Sfintei Euharistii. În mod simbolic dintre mironosiţe Maria Magdalena, din care au fost scoase şapte duhuri rele, este sufletul care a făcut prima etapă duhovnicească, adică separarea de duhurile răutăţii.

Etapa a doua o simbolizează pe “cealaltă Marie”, care vine cu miruri la mormântul Domnului. Este sufletul, care ascultă Cuvântul, ce nu se va lua de la ea, pentru că sămânţa a căzut pe pământ roditor şi se separă de Marta, care are situaţia pământului plin de spini, adică de grijile veacului acestuia. Este cunoaşterea dată de Duhul Înţelegerii raţiunilor dumnezeieşti, care separă de duhul cel lumesc.

A treia etapă a timpului duhovnicesc este a sufletului, care a dobândit pacea prin lepădarea totală a patimilor, sau dobândirea întregii bogăţii a virtuţilor. În mod simbolic Salomeea înseamna “pace” şi “preaplină”, fiindcă s-a umplut de înţelesurile duhovniceşti şi de lumina înţelepciunii, izvorâtă din Duhul Înţelegerii şi din Duhul Înţelepciunii. De aceea ea Îl vede pe Domnul Iisus Hristos după Înviere odată cu cele două Marii (Maria se traduce “împărăteasa”) şi de Ioana.

Etapa a patra a timpului duhovnicesc este a sufletului ajuns pe treapta blândeţii şi a rodniciei înţelegătoare, reprezentată în mod simbolic în textul Sfintei Evanghelii de Ioana (“porumbiţa”). Ele văd dată la o parte piatra mormântului, adică în mod simbolic au scăpat de împietrirea sau de piatra de pe uşa inimii, de unde apare Cuvântul dumnezeiesc, care este ascuns în inimă de la Taina Sfântului Botez, aşa cum o spune clar Sfântul Marcu Ascetul (vezi Filocalia vol. I). Este o împlinire a poruncilor: “Caută şi vei afla, cere şi ţi se va da, bate şi ţi se va deschide.”

Etapa a cincea a timpului duhovnicesc o trăiesc cei care au dobândit darul deosebirii duhurilor şi nu cad în capcanele ereziilor lui Arie, Varlaam, Origen, ale iconoclaştilor, gnosticilor (cei care au scris falsele evanghelii ale lui Toma, Iuda etc). Ei nu confundă Duhul Sfânt din Cuvântul Domnului Iisus Hristos când porunceşte: “Luaţi Duh Sfânt” cu Mângâietorul, Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede şi care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit. Acesta pogoară după Înalţarea Domnului, fiind trimis de Tatăl la cererea Fiului. De aceea “filioque” este capcana, în care cad cei ce n-au parcurs etapele urcuşului duhovnicesc. Cei ce fac această etapă văd îngerii, ca mironosiţele, căci acestea vestesc pe Dumnezeu ca îngerii (înger însemnă “vestitor”) sau ca proorocii Isaia, Iezichil, Daniil.

A şasea etapă a timpului duhovnicesc este a credinţei reprezentată simbolic în textul Sfintei Evanghelii de Sfântul Apostol Petru, care alearga la mormânt ca să se încredinţeze de cele spuse de mironosiţe, ca o trăire a versetului: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. De aceea nu găseşte decât giulgiul, adică urmele sau chipul Domnului, aşa cum s-a imprimat pe marama Sfintei Veronica, sau pe marama trimisă lui Avgar din Edessa. Este sufletul, care se străduieşte prin fapte, să dobândească chipul cel dumnezeiesc, ca să trăiască sfatul cel dumnezeiesc: “Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră”, adică icoana Domnului, care stă la capătul scării, despre care vorbeşte Sfântul Ioan Scărarul.

A şaptea etapă a timpului sau a urcuşului duhovnicesc este a iubirii, reprezentată în mod simbolic de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, care aleargă cu Sfântul Apostol Petru la mormânt şi caută să-l întreacă. Este sufletul care în contemplaţie caută să depăşească limitele credinţei făptuitoare. De aceea Sântul Apostol Pavel arată aceasta limită: “de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (I Corinteni 13,3), fiindcă “Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13,8). De aceea Sfântul Apostol Ioan a fost înmormântat într-un mormânt în formă de cruce, unde s-au făcut multe minuni, dar trupul său, sfintele moaşte nu s-au găsit, pentru că a trecut dincolo de timp. El o însoţeşte pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, când se arată sfinţilor de la Athos, în biserica din Vlaherne.

Etapa a opta a timpului sau a urcuşului duhovnicesc este simbolizată de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care Îl vede pe Domnul Iisus Hristos când vine la momentul Adormirii să o ia. Pentru cei aleşi este sufletul care împlineşte porunca Domnului: ”Trebuie să vă naşteţi de sus” (Ioan 3,7). Naşterea cea de-a doua, duhovnicească, se dă prin Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi prin Duhul Învierii. De aceea Sfântul Apostol Pavel spune: ”Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu”, fiindcă toţi “câti sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8,14 si 16).

Etapa a noua a timpului şi urcuşului duhovnicesc o trăieşte sufletul, care asemeni lui Simon Cirineul participă şi-L ajută pe Domnul să ducă crucea păcatelor neamului. El trăieşte versetul: ”Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile” aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: ”ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţă, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi, în curăţie, în cunoştinţă, în îndelungă-răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefăţarnică, în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptăţii celei de-a dreapta şi celei de-a stânga” (II Corinteni 6,4-7) şi “socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere” (Romani 8,36).

Etapa a zecea a timpului şi urcuşului duhovnicesc este aceea, despre care Sfântul Apostol Pavel zice: ”noi suntem templu al Dumnezeului celui viu” (II Corinteni 6,16) şi “nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine”, pentru că “pururea noi cei vii, suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor” (II Corinteni 4,11).

De aceea “ştiind că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus şi ne va înfăţişa împreună cu voi” (II Corinteni 4,14), deci vom deveni fii ai Învierii, Luminii şi Împărăţiei, dacă le voim.

Prof. Emil Alexandrescu