Sinaxar 9 Martie

 

În această lună, în ziua a noua, pomenirea sfinților patruzeci (40) de mucenici, cei ce au mărturisit și au fost chinuiți în cetatea Sevastiei.

Sfintii 40 Mucenici din SevastaCei patruzeci de mucenici, deși erau de obârșie din diferite locuri, făceau parte din aceeași ceată ostășească. Ei au fost prinși din pricina mărturisirii credinței în Hristos și au fost duși la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecați să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviți cu pietre peste față și peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau și loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiți, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viața, ieșind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostașii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinții în lac și l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinți înconjurați de lumină și cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.

Iar când s-a făcut ziuă, sfinții care erau leșinați, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor și au luat cununile muceniciei. Cât de plăcută s-a cunoscut a fi moartea pentru aceștia și cât de dorită să fie îmbrățișată se poate vedea și din următoarea împrejurare. După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere și a puterii trupești mai sufla încă, a fost lăsat la o parte de tiran, socotind că acesta poate îl va îndupleca să-și schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pătimiseră, rămăsese pe lângă el, văzând acum pe fiul ei, care era mai tânăr decât toți ceilalți, se temea ca nu cumva tinerețea și dragostea de viață să-i insufle în cele din urmă teamă și să se arate nevrednic de ceata și de cinstea celorlalți.

De aceea aceasta sta încremenită și cu trupul și cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se găsea, dându-i curaj și întinzându-și mâinile, în cele din urmă și zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdă puțin, ca să ajungi cu adevărat și fiu al Tatălui Celui din ceruri. Nu te înfricoșa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îți stă ție într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplăcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă și veselie, din care te vei împărtăși împărățind împreună cu Hristos și vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta.

După ce sfinților li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei și-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând niște căruțe și încărcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit către țărmul unui râu, care trecea prin apropiere. Și văzând că tânărul acela, al cărui nume era Meliton, mai sufla încă, l-au lăsat să trăiască mai departe. Când mama lui a văzut însă că rămâne singur, a socotit cã lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decât moartea ei și a fiului ei. De aceea, neținând seama că este femeie slabă și înăbușindu-și în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri și a pornit cu el după căruțele cu trupurile sfinților, întocmai ca o vitează, socotind că numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, când l-ar vedea și pe el mort și părăsit împreună cu ceilalți.

Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta și-a dat și el duhul. Și atunci mama simțindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult și sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfârșitul fiului ei. Și ducând trupul neînsuflețit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile sfinților, l-a pus deasupra lor și l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se înnumere laolaltă cu sufletele celorlalți, să nu se deosebească de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrăjmașului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinților. Apoi, pentru ca nu cumva creștinii să poată lua moaștele lor, le-au aruncat în râu.

Dar acolo, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltă într-o surpătură, de unde fiind scoase de mâinile creștinilor, ne-au fost dăruite nouă ca o bogăție de neînstrăinat.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Urpasian.

De îndată ce Maximian a luat în mâini frânele împărăției a și început să stăpânească cu asprime părțile din jurul Nicomidiei, făcându-se un înflăcărat apărător al idolilor. Prietenii lui de gânduri și de băutură i-au aprins odată mânia, întocmai ca o flacără puternică împotriva creștinilor. Și atunci, adunând laolaltă pe toți sfetnicii și fruntașii din împărăția lui, le-a strigat: dacă cineva dintre voi a căzut în credința creștinilor și nu vrea să se întoarcă la binevoitorii noștri zei, să-și desfacă brâul său înaintea tuturora și să iasă din palatul și din cetatea noastră. Căci cetatea aceasta încă de la strămoși a apucat să cinstească pe zei, și nu un singur Dumnezeu și chiar și acesta răstignit! Și atunci spaimă a cuprins pe toți cei ce crezuseră în Hristos. Dar tot atunci s-a putut vedea curat și felul adevărat în care avea să se arate dreapta credință în Hristos. Căci unii dintre cei de față ascundeau că sunt creștini, iar alții se lepădau. Câți însă purtau în sufletele lor nepătată dragostea către Dumnezeu, disprețuind chinurile și bătându-și joc de tiran, aruncându-și brâiele se îndepărtau de acolo. Atunci și viteazul Urpasian cel cu sufletul de diamant, care făcea parte dintre sfetnici, a aruncat hlamida și brâul său, zicând cu glas puternic împăratului: de vreme ce astăzi împărate, mă declar ostaș al Împăratului Celui ceresc, Care este Domnul meu Iisus Hristos, ia-ți înapoi brâul, cinstea și mărirea.

Auzind acestea de la Urpasian, cu totul pe neașteptate, împăratul Maximian s-a schimbat îndată la față și multă vreme a rămas fără de glas. După aceasta, frecându-și ochii și privind posomorât către Urpasian, a strigat întocmai ca o fiară sălbatică, zicând: spânzurați pe ticălosul acesta și zdrobiți-i trupul cu vine de bou. Făcându-se aceasta cu mare grabă și fiind bătut fără de milă, ore întregi, cu vine de bou, sfântul mucenic, își avea privirile îndreptate spre cer și se ruga, nefiind mâhnit câtuși de puțin. Tiranul poruncind să fie dat jos de pe lemnul pe care fusese chinuit, a zis către cei de față: aruncați-l de aici în vreo temniță întunecată și bine păzită și lăsați-l acolo singur până ce mă voi gândi cu ce fel de moarte am să-l pierd.

În timp ce sfântul mucenic se găsea în temniță, nelegiuitul împărat a născocit un nou mijloc de tortură; și acesta era o cușcă de fier. Astfel, poruncind ca sfântul sã fie scos din închisoare, a spus slujitorilor lui să-l închidă în cușcă și să fie spânzurat cu cușca în sus.

După ce s-a făcut aceasta, iar cușca de fier acoperea tot trupul sfântului, tiranul a poruncit să fie aprinse făclii și cu acelea să fie arsă fără de milă cușca în care se găsea sfântul. Deci, mucenicul cel sfânt al lui Hristos găsindu-se spânzurat în cușca aceea de fier și rugându-se acolo, într-atât a fost ars, încât toatã carnea de pe el topindu-se a curs ca ceara și s-a amestecat cu pământul, iar oasele lui s-au făcut întocmai ca praful de pe arie. În felul acesta mucenicul cel sfânt al lui Hristos rugându-se și topindu-se, aerul s-a umplut de mireasmã cu bun miros, iar sufletul lui s-a ridicat către Domnul, întocmai ca un luceafăr luminos, așa precum unii dintre credincioșii care au fost de față au spus că au văzut. Iar tiranul și nelegiuitul împărat stăruind încă în nebunia lui, a poruncit să fie adunat cu grijă atât pământul în care cursese carnea topită a sfântului, cât și praful oaselor sale și să fie împrăștiate în mare, în fața lui. Toate acestea s-au întâmplat în cetatea Nicomidiei.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Cezarie, fratele sfântului Grigore Teologul.

Tot în această zi, pomenirea sfinților mucenici: un bunic, o bunică, un tată, o mamă și doi copii, care de sabie s-au săvârșit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox.