Sinaxar 12 Martie

 

În această lună, în ziua a douăsprezecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Teofan Mărturisitorul din Muntele Sigriana.

Acest sfânt s-a născut din părinții Isac și Teodota. Tatăl Său săvârșindu-se din viață în timp ce se găsea mai mare peste ținutul eghepelaghiților, el a rămas în grija mamei sale. La vârsta de doisprezece ani a fost logodit cu o copilă, cu care a trăit laolaltă timp de opt ani. Și el și logodnica lui aveau multă avere. Auzind pe unul dintre servii săi vorbindu-i de viața monahală, s-a umplut de dor după această viață. După ce mama lui a murit, lăsându-i nesfârșită bogăție, tatăl logodnicei lui îl silea continuu să îndeplinească cele rânduite în vederea căsătoriei. Venind ziua sorocită pentru aceasta, li s-a pregătit cămara de nuntă și atât cântecele de nuntă, cât și toate celelalte s-au săvârșit după rânduială. Dar după ce fericitul Teofan și soția lui au rămas singuri, el a dezvăluit tinerei gândurile tainice pe care le avea, iar aceasta nu numai că a consimțit la ceea ce îi cerea soțul ei, ci l-a încredințat că ceea ce avea să facă el va face și ea, deopotrivă. Auzind acestea, Teofan a mulțumit lui Dumnezeu, iar de atunci mai departe își făceau împreună rugăciunile lor de zi și de noapte.

Nelegiuitul împărat Leon, ca și socrul tânărului, auzind acestea, s-a împotrivit cu toată puterea dorinței lui. Ceva mai mult, împăratul l-a trimis în cetatea Cizicului, care atunci se zidea, încredințându-l cu supravegherea lucrărilor. Ducându-se acolo, cinstitul tânăr a adus la îndeplinire porunca împăratului, împlinind lucrarea aceea cu cheltuiala lui. În anul al douăzeci și unulea al lui, împăratul cel cu nume de fiară și socrul lui încetând din viață, de pe urma morții lor nu numai Teofan s-a bucurat de libertate, ci și lumea întreagă. Sceptrul împărăției a fost luat mai departe de împărăteasa Irina.

Fiindcă acum își putea aduce nestingherit gândul la îndeplinire, el și-a împărțit averile la cei lipsiți și săraci și pe toți slujitorii lui i-a cinstit cu libertatea. Și dând soției sale multă avere, a dus-o, după voia ei, în Mănăstirea Princhipos, unde aceasta s-a călugărit, primind numele de Irina, în loc de Megalusa, cum se numea mai înainte. Iar el, dându-se pe sine Domnului, a intrat în mănăstirea, zisă a lui Polihroniu, care se găsea în munții din ținutul Sigrana. Dacă s-a făcut călugăr, nu a voit să primească să fie conducător, ci stând în chilie își scotea hrana de pe urma propriilor sale mâini, copiind, cu scrisul său frumos, diferite lucrări, timp neîntrerupt de șase ani. După aceasta, plecând de acolo, s-a dus în așa-numita insulă Calonim, unde după ce a ridicat o mănăstire s-a întors iarăși în Muntele Sigrianei. În al cincizecilea an al vieții lui a fost cuprins de o boală. Pe urma acestei boli el a rămas mai departe tot timpul vieții la pat și nemișcat.

După împărăteasa Irina a urmat la împărăție Leon Armeanul. Cele întâmplate în timpul împărăției acestuia sunt cunoscute de toți. El a mers până acolo cu ticăloșia și nelegiuirea lui, încât a trimis după acest om al lui Dumnezeu, spunându-i: "Vino și te roagă pentru noi, că pornim împotriva barbarilor". Dar Teofan, pentru că nu se putea mișca, a fost luat cu căruța, dus până la corabie și apoi cu corabia adus până la Constatinopol. Ajuns aici, nu a putut vedea fața cea necurată a tiranului, ci acesta i-a trimis numai înștiințare spunându-i: "Dacă vei consimți la rugămintea mea, îți voi da și ție și mănăstirii tale multe bunătăți; iar de nu, te voi pedepsi cu lemnul spânzurătorii și te voi pune înaintea tuturor ca pildă, spre înfricoșare". Mărturisitorul Teofan însă i-a răspuns: "Nu-ți deșerta vistieriile de darurile tale; în ceea ce privește lemnul spânzurătorii, sau chiar și focul, pregătește-le încă de astăzi. Căci aceasta doresc: să mor pentru dragostea Hristosului meu".

Auzind acestea, nerușinatul l-a dat în mâinile lui Ioan Mantos, care se găsea atunci pe scaunul patriarhal de la Constantinopol, care se fălea cu știința lui, pentru că socotea că acesta îl va face să-și schimbe gândul, cu puterea intrigilor sale. Sfântul Teofan, fiind dat în seama acestuia, a fost dus la mănăstirea de la Ormizda a lui Serghie și Vah, care se găsea în apropierea palatului, unde a început lupta în cuvinte cu Mantos. Dar Mantos fiind învins de Teofan, care l-a străfulgerat cu lumina înțelepciunii lui și care l-a încredințat de neschimbarea gândului său, plin de rușine l-a trimis din nou nebunului tiran, arătându-se cu aceasta, nemernicul, nu orator plin de slavă, ci dimpotrivă, cu totul neînvățat. Și ducându-se și el înaintea împăratului i-a zis: "O, împărate, mai ușor este a înmuia fierul ca ceara, decât să schimbi pe omul acesta în ceea ce dorești tu".

După ce tiranul a aflat aceasta, a dat poruncă să fie dus sfântul în palatul lui Elefterie și să fie închis într-o încăpere foarte strâmtă și întunecoasă, punându-se și paznici la ușă, așa încât să nu poată fi slujit de cineva. Trăind în felul acesta timp de doi ani și apăsat fiind de necazuri și nevoi, a rușinat și cu aceasta pe tiran. Căci neizbutind nimic, cu toate că-l silea în fiecare zi să se supună voinței lui, a fost surghiunit în insula Samotrachi. Dar ducerea lui în surghiun, i-a grăbit și plecarea din trup. Astfel, trăind în acea insulã numai douăzeci și trei de zile, a răposat acolo, pornind în cuvioșie și pace la Domnul. Și cine, oare, ar putea spune de câte binecuvântări s-a umplut locul acela și câte vindecări au înflorit mai târziu acolo?

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Grigore Dialogul, papă al Romei.

Grigorie Dialogul, Papa RomeiAcesta a trăit în vremea împăratului Iustinian și a fost mai întâi monah și egumen al mănăstirii așa-zisă a Clioscavrei. Apoi i s-a încredințat scaunul arhieresc; dar a primit arhieria nu la întâmplare sau prin vreo alegere fără de judecată, ci cu voința lui Dumnezeu, așa cum se va vedea mai departe. Astfel, pe când se găsea încă în mănăstire stând în chilia lui și pregătindu-se odată să ia pana și să o înmoaie în cerneală ca să scrie, a venit la el cineva care tocmai scăpase dintr-un naufragiu, plângându-și nenorocirea și rugându-l pe cuvios să se milostivească și să-l ajute în nenorocirea în care se găsea. Dar acela care-i cerea acestea nu era cineva lipsit, după cum se va vedea; căci nici măcar om nu era, care scăpat din vreun naufragiu să vină la el gol, din nevoia de a căpăta ceva, ci era un înger, care sub chipul acesta de om care avea nevoie venise la el ca să dea pe față dragostea nesfârșită de oameni care se găsea ascunsă în sufletul cuviosului Grigorie. Acela venind o dată și mai venind după aceasta și a doua și a treia oară, nu a plecat niciodată cu mâna goală, încât după ce sfântului nu i-a mai rămas nici o monedă de aur, a adus și i-a dat plin de osârdie, chiar și potirul de argint al mănăstirii. Căci atât de lipsit de răutate și plin de dragoste era față de cei lipsiți, încât nu numai că, din lipsa banilor și de pe urma stăruinței celui ce-i cerea și care primise de la el tot ce avea, de câte ori venise, nu s-a supărat, căutând să-l urască și să-l alunge, ci a mers până acolo încât s-a atins și de lucrurile mănăstirii, decât să-l treacă cu vederea pe omul acela, care nu putea dobândi cele de care avea nevoie și să-l lase să plece neajutorat.

Dar, ajungând la treapta de arhiereu, a arătat și mai departe aceeași dragoste față de cei săraci. Odată, dând poruncă să fie aduși la masa lui doisprezece săraci, în timp ce se aflau la masă, el a văzut și pe un al treisprezecelea, care i s-a arătat numai lui, în timp ce ceilalți nu puteau să-l vadă. După chipul înfățișării și după mișcările lăuntrice acesta din urmă i s-a părut sfântului deosebit de ceilalți. Pentru aceasta oprindu-l, l-a întrebat care este numele lui și cine este de a venit și el acolo. Acela însă i-a răspuns că nu este îngăduit să audă cineva numele lui, căci este un nume minunat; a spus numai că este un înger, care mai înainte fusese trimis de Dumnezeu la el pentru a-i cere bani și care după aceea primise poruncă de la Dumnezeu să fie mereu cu el și să-l păzească.

Cuviosul părinte Grigore, fiind priceput în meșteșugul scrisului și cunoscând toată înțelepciunea, a lăsat Bisericii multe scrieri. Acestea au fost alcătuite nu numai cu ajutorul judecăților omenești și cu înțelepciunea cuvintelor, ci și cu ajutorul Duhului Sfânt, așa cum după încetarea lui din viață ne-a făcut cunoscut arhidiaconul lui, Petru, care ne-a spus că ori de câte ori sfântul Grigore scria, un porumbel alb se apropia de gura lui, ca și cum i-ar fi arătat și l-ar fi îndemnat cele ce trebuia să scrie. Ajungând până în locurile îndepărtate ale Apusului, sfântul Grigore a petrecut învățând și aducând la Hristos neamul saxonilor, pentru care aceștia se duc la Roma cea veche, unde se găsește îngropat trupul său, cinstindu-l în fiecare an cu slujbe deosebite. Se spune, iarăși, că el este cel ce a hotărât ca să se săvârșească de către romani Sfânta Liturghie și în post, alcătuind Liturghia celor mai înainte sfințite, care se săvârșește și în zilele de acum.

Tot în această zi, pomenirea dreptului Finees, care în pace s-a săvârșit.

Dreptul Finees, nepotul Marelui Preot Aaron (prăznuit și el în această zi) și fiul Marelui Preot Eleazar, a fost el însuși preot, foarte râvnitor în funcția sa.

Când poporul evreu era aproape de pământul făgăduit, după ce Sfântul Prooroc Moise (prăznuit în 4 septembrie) i-a condus afară din Egipt, vecinii lor, moabii și madianiții au fost cuprinși de frică și invidie. Nevrând să se bazeze pe propria lor forță, aceștia l-au invocat pe Balaam să blesteme poporul evreu. Însă Domnul i-a făcut cunoscută voia Sa lui Balaam astfel încât acesta a renunțat la blestem, văzând că Domnul vrea să-i binecuvânteze (Numeri 24, 1).

Apoi moabii i-au făcut pe evrei să se închine lui Baal-Peor. Dumnezeu i-a pedepsit pe evrei pentru apostazia lor și a trimis o boală asupra lor, murind mii dintre ei. Ceilalți, văzând mânia lui Dumnezeu s-au căit și s-au întors la El.

Pe atunci, un anumit om cu numele Zimri din tribul lui Simeon a venit și a adus între frații săi o madianită, în ochii lui Moise și în ochii întregii obști a fiilor lui Israel, când plângeau ei la ușa cortului adunării. (Numeri 25, 6). Finees, plin de mânie, a intrat în cortul lui Zimri și l-a ucis pe acesta dar și pe femeie cu o lance.

"Și a grăit Domnul cu Moise și a zis: Finees, feciorul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, a abătut mânia Mea de la fiii lui Israel, râvnind între ei pentru Mine, și n-am mai pierdut pe fiii lui Israel în mânia Mea;  De aceea spune-i că voi încheia cu el legământul Meu de pace, și va fi pentru el și pentru urmașii lui de după el legământ de preoție veșnică, căci a arătat râvnă pentru Dumnezeul său și a ispășit păcatul fiilor lui Israel".  (Numeri 25:10-13).

Apoi, la porunca Domnului, Finees s-a dus ca și căpetenie a oastei israeliților și s-au ridicat împotriva moabilor bătându-i pentru necredința și trădarea lor. După moartea Marelui Preot Eleazar, Sf. Finees a fost ales în unanimitate Înalt Preot. Înalta preoție, după promisiunea Domnului, a continuat și pentru urmașii săi. Sf. Finees a murit la o vârstă înaintată, în jurul anului 1500 î.C.

Tot în această zi, pomenirea celor nouă sfinți mucenici, care prin foc s-au săvârșit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Simeon Noul Teolog care în pace s-a săvârșit.

Simeon Noul TeologSf. Simeon Noul Teolog s-a născut în anul 949 în Galteea (Paflagonia) și a studiat în Constantinopol. Tatăl său l-a pregătit pentru o carieră în avocatură și pentru o scurtă perioada tânărul a ocupat o poziție înalta la curtea imperială. La vârsta de 14 ani l-a întâlnit pe renumitul părinte Simeon Piosul la mănăstirea Studion, care avea să-i marcheze adânc dezvoltarea spirituală. Tânărul a rămas în lume pentru mai mulți ani, pregătindu-se pentru viața monahală sub ascultarea părintelui, iar când a împlinit 27 de ani a intrat în mănăstire.

Sf. Simeon Piosul i-a recomandat tânărului să citească scrierile Sf. Marcu Ascetul (prăznuit în 5 martie) pe lângă alți scriitori spirituali. El a citit acele cărți cu atenție și punea în practică ceea ce citea. În mod deosebit l-au impresionat trei puncte din cartea Sf. Marcu "Despre legea duhovnicească" (vezi Vol. I din Filocalie). În primul rând, trebuie să-ți asculți conștiința și să faci ce-ți spune ea, dacă dorești să-ți vindeci sufletul. În al doilea rând, numai prin îndeplinirea poruncilor poți atrage asupra ta harul Sfântului Duh. În al treilea rând, cel ce se roagă numai trupește fără cunoștința spirituală este ca și orbul care a strigat, "Fiul lui David, ai milă de mine (Luca 18:38). Când orbul și-a recăpătat vederea, atunci L-a numit pe Hristos Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 9:38).

Sf. Simeon s-a rănit cu dragostea pentru frumusețea duhovnicească și a încercat să o dobândească. Pe lângă pravila dată de părintele său, conștiința îi spunea să mai adauge câțiva psalmi și metanii, repetând constant "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!" Bineînțeles că și-a ascultat conștiința.

În timpul zilei ajuta oamenii nevoiași care locuiau în palatul lui Patricius, iar noaptea rugăciunile lui se prelungeau, prinzându-l miezul nopții la rugăciune. Odată, în timp ce se ruga, o lumină divină, foarte strălucitoare, a coborât asupra lui, inundând camera. N-a văzut decât lumina în jurul său și nu a mai simțit pământul de sub el. I s-a părut că el însuși s-a transformat în lumină. Apoi mintea i-a urcat la ceruri și a văzut o a doua rază, mai strălucitoare ca cea dintâi, iar la capătul ei părea că se află Sf. Simeon Piosul, cel care i-a dat spre citire scrierile Sf. Marcu Ascetul.

La șapte ani după această viziune, Sf. Simeon a intrat în mănăstire, unde a înăsprit postul și privegherea, învățând lepădarea de sine. Vrăjmașul mântuirii noastre i-a ridicat pe frații din mănăstire împotriva Sf. Șimeon, care era indiferent la laudele sau reproșurile altora. Datorită nemulțumirilor din mănăstire, Sf. Simeon a fost trimis la mănăstirea Sf. Mamas din Constantinopol. El a fost tuns în schima monastică acolo, înăsprindu-și nevoințele duhovnicești.

Prin citirea Sfintelor Scripturi și a scrierilor sfinților părinți, precum și prin conversațiile pe care le purta cu sfinți părinți, el a atins un nivel duhovnicesc înalt îmbogățindu-și cunoștințele cele ziditoare de suflet.

Prin anul 980, Sf. Simeon a fost făcut egumen al Mănăstirii Sf. Mamas și a rămas în funcție timp de 25 de ani. El a reparat și restaurat mănăstirea care a suferit din cauza neglijenței fraților și a impus ordine în viața călugărilor mănăstirii.

Această disciplină monastică strictă pe care se lupta sfântul să o respecte, a adus multe nemulțumiri în rândul fraților. Odată, după Sf. Liturghie, câțiva călugări l-au atacat și aproape că l-au omorât pe Sfântul Simeon. Când patriarhul Constantinopolului i-a scos din mănăstire și vroia să-i predea autorităților civile, Sf. Simeon a cerut ca aceștia să fie tratați cu blândețe și să fie lăsați să trăiască în lume.

Prin anul 1005, Sf. Simeon și-a dat demisia din funcția de egumen în favoarea lui Arsenius, stabilindu-se undeva lângă mănăstire, în liniște. Acolo el a creat operele sale teologice, din care unele fragmente apar în Filocalia.

Tema primară a scrierilor sale este activitatea ascunsă a perfecțiunii duhovnicești și lupta cu patimile și gândurile rele. El a scris și instrucțiuni pentru călugări: "Capitole teologice și practice", "Tratat despre cele trei metode de rugăciune," și un "Tratat despre credință." Mai mult, Sf. Simeon era un adevărat poet creștin, scriind "Imnuri despre iubirea divină," care conțin în jur de 70 de poezii pline de meditații religioase profunde.

Învățăturile neprețuite ale Sf. Simeon despre misterele rugăciunii minții și despre lupta duhovnicească i-au adus numele de "Noul Teolog." Aceste învățături nu au fost creația Sf. Simeon, ci pur și simplu fuseseră uitate în timp. Unele dintre ele păreau ciudate și de neacceptat pentru contemporanii săi, ceea ce a dus la conflicte cu autoritățile clerului din Constantinopol, iar Sf. Simeon a sfârșit prin a fi exilat din oraș. El a traversat strâmtoarea Bosfor și s-a stabilit la vechea mănăstire a Sfintei Macrina.

În anul 1021 sfântul a adormit în pace întru Domnul. În timpul vieții sale a primit darul facerii de minuni și chiar după moartea sa s-au petrecut numeroase minuni, printre care și găsirea miraculoasă a icoanei sale.

Viața a fost scrisă de discipolul și ucenicul său, Sf. Nicetas (Nichita) Stethatos.

Deoarece 12 martie cade în perioada Postului Mare, prăznuirea Sf. Simeon se mută pe data de
12 octombrie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox.