Sinaxar 23 Noiembrie

 

În această lună în ziua a douăzeci și treia, pomenirea celui între sfinți Părintelui nostru Amfilohie, episcopul Iconiei.

Acest sfânt, după ce a trecut fiecare treaptă bisericească și a strălucit cu nevoință și dumnezeiască cunoștință, a fost hirotonit episcop al Iconiei, cu voința lui Dumnezeu și alegerea a tot poporul, în vremea împăraților Valentinian și Valent, ajungând încă și până în vremea marelui Teodosie și a fiilor lui, în anii 374, învățător făcându-se al dreptei credințe și cu vitejie stând pururea pomenitul împotriva eresurilor lui Arie și ale lui Macedonie și ale lui Eunomie, din care pricină, multe prigoniri și necazuri a răbdat de la cei necredincioși. Acesta s-a arătat împreună-nevoitor al părinților celor 150 ce s-au adunat la Sfântul și a toată lumea la doilea Sinod împotriva lui Macedonie Pnevmatomahul (adică luptătorul împotriva Sfântului Duh), fiind unul dintre ei, în anii 381.

Iar după ce marele Teodosie a dat stăpânirea părților apusului Europei lui Valentinian cel tânăr și a biruit pe tiranul Maxim, s-a întors la Constantinopol. Atunci marele Amfilohie, intrând la împăratul, l-a rugat să alunge pe arieni. Și fiindcă împăratul nu voia aceasta, a aflat acest minunat părinte o măiestrie prin care a putut să înduplece pe împărat.

Căci mergând la împărat, a salutat pe Teodosie ca pe un împărat, iar pe Arcadie, fiul lui, care atunci fusese uns nou împărat, l-a salutat în chip prea înjositor. Deci mâniindu-se pentru aceasta Teodosie, a socotit necinstea fiului său arătată necinste adusă lui. Atunci sfântul preaînțelepțește a arătat lucrul, zicând: "Vezi, o împărate, cum nu suferi necinstirea fiului tău și te mânii? Așa să crezi că și Dumnezeu și Tatăl, asemenea Se întoarce și urăște pe aceia care hulesc pe Fiul Său și zic că Acesta este mai prejos decât Tatăl". Atunci socotind lucrul împăratul, îndată a scris lege ca să fie izgoniți ereticii departe de la cei drept-credincioși. Iar pururea pomenitul acesta Amfilohie mulți ani a păstorit turma lui Hristos și a alcătuit învățături drept-credincioase; și ajungând la adânci bătrâneți, s-a odihnit în pace.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinții Părintelui nostru Grigorie, episcopul Bisericii acragantenilor.

Acesta a fost pe vremea împăratului Iustinian al doilea, care și Rinotmit se chema, în anii 685. Se trăgea din cetatea Acraganta care se afla în ostrovul Siciliei, fiind fiu din părinți care se numeau Hariton și Teodota, oameni evlavioși și împodobiți cu toate faptele bune și care trăiau cu îndestulare. Deci, când era sfântul de opt ani, a fost dat de părinții săi să învețe Sfintele Scripturi. Și atât de silitor și nelenevitor s-a arătat la acestea, încât pe toți i-a făcut a se minuna. Când a ajuns la optsprezece ani, a fost pecetluit cleric, adică făcut anagnost de către Sfântul Potamion, căci era îndemânatic la citire pentru buna glăsuire ce avea. Iar într-o noapte, în vremea când dormea sfântul acesta înaintea patului arhidiaconului Damian, a auzit glasul dumnezeiescului înger, de trei ori chemându-l pe el, ca și pe proorocul Samuel și zicându-i: "Grigorie, s-a auzit rugăciunea ta. Deci grăbește și mergi". Iar sfântul, fără a întârzia, a ieșit și a mers la Cartagena, care acum se numește Tunis. Și aflând acolo pe Marco monahul purtătorul de Duh, care a fost trimis de Dumnezeu către el, a rămas lângă dânsul patru ani, iar de acolo a mers împreună cu același Marco la Antiohia. Apoi fiind îndemnat prin oarecare dumnezeiască descoperire, a mers la Ierusalim și acolo a fost făcut diacon de către Macarie, episcopul Ierusalimului. După aceea, de acolo s-a dus la Constantinopol și s-a arătat lui Gheorghe, cel ce era atunci patriarh. Și fiindcă atunci se adunase acolo sinod împotriva monoteliților, Serghie, Pir și Pavel, s-a luptat cu dânșii Sfântul Grigorie și atât de mult a mustrat nebunia lor, încât vestea despre el a ajuns până la urechile împăratului. De la Constantinopol s-a întors la Roma și acolo a fost hirotonit episcop al patriei sale, cetatea Acragantiei, unde a strălucit foarte, săvârșind minuni și împodobind-o cu vrednicia arhieriei. Pentru aceasta Savin și Crischentie și cu prietenii lor, pizmuind pe sfântul, nenumărate ispite au ridicat asupra lui și, vinovații plăsmuind împotriva lui, l-au prihănit pe el la papa al Romei, care, înșelat de cuvintele lor mincinoase, a închis pe sfântul în temniță doi ani și jumătate.

Apoi după porunca împăratului, a scos pe sfântul din temniță, pentru ca să se judece cu cei ce-l bârfiseră. Atunci a făcut sfântul aceste minunate semne cu lemnele și cărbunii, Dumnezeu mărind pe sluga sa: căci fetele necuraților și necuvioșilor acelora bârfitori ai sfântului s-au acoperit cu negreață întunecată, și s-au înnegrit, încât și până astăzi fețele celor din neamul bârfitorilor acelora au rămas înnegrite. Iar tânăra care fusese amăgită de aceia (și a năpăstuit pe sfântul), după ce a fost chinuită de un duh necurat, la urmă a fost vindecată de către sfântul înaintea poporului. Iar sfântul s-a întors iarăși la patria și eparhia sa cu mare cuviință, făcând semne și minuni mai mari decât cele dintâi. Deci așa viețuind dumnezeiescul părinte și ajungând la adânci bătrâneți, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Sisinie Mărturisitorul.

Sfântul Sisinie, episcop de Cizic, a fost unul din cei 318 Părinți de la Primul Sinod Ecumenic și a trăit pe vremea împăratului Dioclețian (284-305) și a guvernatorului Alexandru, având patrie cetatea Cizicului. Deci, fiind pârât la Alexandru că este creștin, a fost legat de cai sirepi care erau siliți să alerge; apoi a fost bătut cu cruzime și a primit oțet iute pe nas și alte chinuri suferiră și minuni săvârșind, a fost aruncat la închisoare. Iar la Soborul întâi cel a toată lumea adunat împotriva lui Arie, fiind de față, Sfântul Sisinie a sugrumat pe Arie cu vinele dreptelor sale dogme, propovăduind pe Fiul de o ființă cu Tatăl și așa, bine și cu plăcere de Dumnezeu viețuind, s-a mutat către Domnul.

Tot întru această zi, pomenirea Prea Cuviosului Părintelui nostru Antonie, care s-a nevoit în Schitul Iezeru din ținuturile Vâlcii.

Acest fericit părinte Antonie era de neam român și a trăit pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab și a voievodului martir Sfântul Constantin Brâncoveanu. A crescut în dreapta credință mergând de mic la Sfânta Biserică, unde își găsea desfătarea sufletească. Înaintând cu vârsta, a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu și bucuria duhovnicească a părinților săi.

Lăsând desfătarea lumii acesteia, a îmbrățișat viața monahicească în prea frumoasa pustie de la Schitul Iezeru, în ținutul Vâlcii.

Aici, Cuviosul Antonie s-a arătat dintru început foarte sârguincios la toată osteneala și asprimea vieții mănăstirești. Atât de mare era nevoința sa, încât celorlalți viețuitori din chinovie li se părea că fericitul Antonie ar fi în trup duhovnicesc.
Dorind să sporească nevoințele sale, cu blagoslovenia egumenului mănăstirii a mers la episcopul locului, Ilarion, să-i ceară binecuvântarea să plece în sfântul munte Athos. Episcopul cunoscându-l că este monah îmbunătățit și poate fi de folos multora, aici, a stăruit ca el să rămână în țară. Deci, întorcându-se Cuviosul la Schitul Iezeru și văzând că Biserica se ruinează, s-a umplut de râvnă și, cu ajutorul lui Dumnezeu, al episcopului Ilarion și cu agoniseala lui a reînnoit sfântul locaș.
După multe nevoințe, Cuviosul Antonie s-a aprins de dorul pustniciei, pentru care fapt, cu binecuvântarea egumenului său a ieșit din schit și cercetând mai îndeaproape pustia, a găsit o peșteră mică într-o stâncă. Acolo, singur a săpat o bisericuță în care s-a rugat neîncetat ziua și noaptea. Urâtorul de oameni, diavolul însă, i-a adus multe ispite și supărări, dar pe toate le-a biruit cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunea și neîncetata lucrare. Cine poate să spună privegherile Cuviosului de toată noaptea, privegherile și plecăciunile genunchilor săi?

Cuviosul Antonie era mic de stat și gârbov de bătrânețe, părul capului era scurt, barba deasă, scurtă și destul de albă, vesel la căutătură, obrazul frumos, puțin iute din fire și lesne iertător. Îmbrăcămintea să era simplă și numai cele de trebuință purta.

Pentru înfrânarea trupului purta un brâu din lanțuri de fier împrejurul său, iar hrana sa o lua abia la al nouălea ceas și atunci numai pâine uscată și apă dar și acelea cu măsură. Vin și băutură amețitoare nu a gustat niciodată. Pe pat nu dormea, ci numai sta, pentru osteneală, rezemat de niște pietre. Lacrimile nu-i lipseau din ochi tot timpul la rugăciune.

Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscând că trecerea din lumea aceasta îi este aproape, a chemat pe ucenicul său Nicolae, cu patruzeci de zile mai înainte și i-a spus în taină: "Sfârșitul mi s-a apropiat. După ieșirea sufletului, să te nevoiești să pui trupul meu în gropnița pe care eu am săpat-o aici în piatră".

După patruzeci de zile, îmbolnăvindu-se Cuviosul, vorbind în pace cuvinte de învățătură pentru suflet, a adormit în Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ishirion episcopul, care cu pace s-a săvârșit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Elen, episcopul Tarsului, care cu pace s-a săvârșit.

Povestire despre vedenia oarecărui Ioan, foarte de folos

Fost-a un om pe vremea împăratului Constantin cel Mare, cu numele Ioan, care era cunoscut împăratului prin meșteșugul său. Acesta, având viață înrăutațită, nu a gândit niciodată la gheenă. Iar Domnul, Cel ce pe toate le iconomisește spre folos, a orânduit îndreptarea lui prin vedenie. Căci acesta a văzut o dată în vis că a adus împăratului Constantin un lucru din meșteșugul său și că pentru aceasta, vorbea împăratului cu îndrăzneală și se bucurau împreună. După aceasta a văzut pe împăratul că scoate o sabie goală și, strângându-i părul la un loc, se grăbea să-i taie capul fără milă; iar Ioan plecă gâtul său, socotind că glumește cu împăratul. Însă în vreme ce făcea aceasta, a auzit pe împăratul care cu groază îi zice: "Când sabia va atinge părul tău, atunci gâtul tău se va umple de sângele tău". Deci i s-a părut lui că i s-a tăiat gâtul, și când sabia a venit spre piept, nedumerindu-se și temându-se, Ioan căuta ajutor de la cineva; și de frică și de groaza acelei lupte s-a trezit, și venindu-și în fire, sta cu totul spăimântat. Deci, făcându-și semnul crucii peste trupul lui, zicea: "Mulțumescu-ți ție, visule, că această luptă grozavă mi-ai arătat-o numai ca nălucire, nu și ca faptă". Și așa a rămas iarăși nepocăit și neîndreptat.

Iar după câtva trecere de vreme, a căzut la grea boală și chema ajutorul lui Dumnezeu. Atunci a văzut iarăși, dar nu în vis, ci în uimire fiind, că sta de față la un divan judecătoresc. Vedea încă și un înfricoșător împărat șezând pe scaun și îmbrăcat cu podoabă împărătească și arhierească și de-a dreapta și de-a stânga lui, ședeau oarecare bărbați, cu sfințită cuviință și cucernicie, iar el sta dedesubtul acelora; de-a dreapta împăratului, ședeau oarecare fameni tineri și frumoși, iar de-a stânga lui, ședea unul mai smerit și mai primitor. Iar în partea din spatele împăratului, era o prăpastie foarte întunecată și adâncă, care numai la vedere pricinuia frică nespusă și durere mare. Deci, în vreme ce el sta cu frică și cu cutremur, i-a zis lui împăratul cel ce ședea: "O, tinere, oare știi cine sunt Eu?" Iar Ioan i-a răspuns: "Știu, Stăpâne, că Tu ești Cel ce Te-ai întrupat, Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu, precum dumnezeieștile noastre Scripturi glăsuiesc". Iar împăratul a zis către dânsul: "Și dacă tu din Scripturi Mă cunoști, și cunoști încă și pe cei împreună cu Mine șezători, cum ai uitat amenințarea care cu câțiva ani înainte ți-a făcut ție împăratul Constantin? Sau nu înțelegi ceea ce-ți zic?" Iar Ioan i-a răspuns: "Înțeleg, Stăpâne, căci încă am în inima mea frica groazei aceleia". Și a zis împăratul: "Dacă rămășițele fricii aceleia le ai încă în inima, cum stăruiești în răutăți? Învață-te prin cercare, că Eu am fost Cel ce și mai înainte ți-am dat ție groaza aceea, și nu Constantin".

Și acestea zicând, a văzut Ioan că numai cu semnul a poruncit împăratul celor ce-l înconjurau ca să arunce pe Ioan în prăpastia ce se vedea în spatele lor. Și îndată ce au început famenii să împingă fără milă pe Ioan în prăpastie, îndată el a chemat ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, că i se păruse că a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu acolo în mijloc. Și îndată a auzit pe împăratul zicând: "Lăsați-l pe el să meargă, pentru rugăciunile Maicii Mele".

Până aici este vedenia ce a văzut Ioan; iar el, spăimântându-se și venindu-și în fire, s-a dus la un monah cucernic și i-a povestit totul; iar monahul i-a zis: "Dă slavă lui Dumnezeu, frate, că te-ai învrednicit să iei asemenea învățătură, și de aceea trezește-te, iubitule, nu cumva și tu să pătimești ca despre care îți voi povesti".
O asemenea vedenie ca a ta, a văzut-o un om. Și anume, că se afla în împărăteștile judecătorii, un Gheorghe cu numele, care cu silnicie fiind dus legat ca să fie aruncat într-o prăpastie grozavă, cu totul s-a înspăimântat. Iar unul din cei ce stăteau acolo de față, având îndrăzneală către împăratul, a oprit pe cei ce-i duceau pe el în prăpastie și-l ruga ca să-l lase, dându-le lor chezășie ca în douăzeci de zile se va îndrepta. Deci după ce i s-a dat drumul, prin acest fel de chezășie și ajutor, s-a dus cel ce a văzut vedenia și a înțeles ce înseamnă și tălmăcirea lui Gheorghe, care era tras în prăpastie, căci îi era prieten și cunoscut. Iar Gheorghe, auzindu-le acestea, nu le-a luat în seamă. Așadar a rămas ticălosul neîndreptat. Iar după ce au trecut cele douăzeci de zile, a fost răpit din viața aceasta, și s-a dus ca să plătească făgăduita datorie. Acestea, cu chip de adăugire le-a povestit monahul acela către Ioan. Iar Ioan auzind acestea, și având în mintea sa încă vii îngrozirile ce văzuse, și-a mărturisit fără de rușine toate păcatele sale, și schimbându-și viața spre mai bine, a petrecut mulți ani cu plăcere de Dumnezeu viețuind, și așa murind, s-a dus la veșnicele locașuri.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox.