Excursia corului - iulie 2008
Obiective vizitate
Palatul Sturdza de la Miclăuşeni, judeţul Iaşi, cunoscut şi sub denumirea de Castelul Sturdza este un edificiu datează din 1752, fiind o copie a castelelor feudale apusene. A fost refăcut în 1904. Influenţele culturale occidentale se regăsesc în decoraţiuni cum ar fi: turnuleţe gotice, armuri medievale, sală de manej, dictoane latineşti înscrise pe pereţi, turn de intrare cu pod peste şanţul de apă.
Prima biserică a mănăstirii a fost construită în 1787 de marele vornic Ioan Sturdza. Actuala biserică a fost construită de logofătul Dimitrie Sturdza in anii 1821-1823. La 1841 au fost aduse in biserica moaştele a şase sfinţi Apostoli. In timpul primului război mondial, la 10 noiembrie 1917, Maria C. Sturdza a ridicat bunurile bisericeşti si le-a dus la palat. Au fost restituite bisericii în 1931.
Catedrala episcopală ("Sf. Parascheva") se arată pelerinilor înaltă şi frapant de zveltă.
Pe lângă valoarea sa istorică şi arhitecturală, catedrala Episcopiei Romanului reţine atenţia numeroşilor săi vizitatori şi prin frumuseţea deosebită a zugrăvelilor interioare.
Episcopia Romanului deţine astăzi una dintre cele mai vechi şi mai valoroase biblioteci din ţară şi un mare număr de creaţii artistice care îmbogăţesc şi conferă originalitate patrimoniului nostru cultural naţional.
Aici se găseşte Felonul Sfântului Ion Gură de Aur, atribuit stilistic broderiei moldoveneşti din secolele XV-XVI.
O piesă cu totul deosebită, ce reţine atenţia nu atât prin vechimea cât prin valoarea sa artistică este iconostasul catedralei episcopale, realizată cu multă acurateţe şi personalitate expresivă de certă originalitate, îmbrăcând conţinutul iconografiei ortodoxe în formele stilistice ale neoclasicismului occidental.
Episcopia Romanului a constituit de-a lungul veacurilor şi un important centru de cultură medievală românească, în scaunul său aflându-se adesea cărturari de un recunoscut prestigiu, cu multiple preocupări spirituale şi un larg orizont de cunoaştere.
Salina Târgu Ocna este situata în inima Moldovei, pe pitoreasca vale a Trotuşului, în perimetrul oraşului Târgu Ocna din judeţul Bacău.
Salina de la Târgu Ocna datează de peste doua mii de ani. Exploatarea de sare de la Târgu Ocna este menţionată şi în documentele ce datează din vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi a cărturarului român Dimitrie Cantemir.
Imensitatea golurilor, adevărate catedrale săpate în sare, labirintul galeriilor în lungime de mii de metri, biserica Sf. Varvara, sanatoriul, îţi creează impresia unui oraş scufundat în adâncuri şi redescoperit pentru a fi din nou dăruit.
Biserica Sf. Varvara, ctitorie a celor ce muncesc în mina, săpată în sare la adâncimea de 240m, te cheamă să treci prin înaltele porţi bisericeşti de la întuneric spre lumina credinţei. Aplicele, marele candelabru, chinoavele şi alte obiecte de cult sunt tăiate din sarea muntelui. Dreapta, cu volute elegante, cu sclipiri de aur stins, te primeşte catapeteasma.
Aflată pe valea râului Sâmbăta, la poalele Munţilor Făgăraş, mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus este renumită ca loc de reculegere, mângâiere şi întărire sufletească pentru credincioşii şi vizitatorii ce se roagă ori poposesc în acest locaş sfânt.
Istoria Mânăstirii Brâncoveanu începe în secolul al XVII-lea. Pe locul acesta, în jurul anului 1696, domnitorul Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti (1688-1714), a zidit din piatră şi cărămidă o mănăstire. Tot aici, voievodul martir înfiinţează o "Şcoală de grămătici", un atelier de pictură în frescă şi o mică tipografie pe care le instalează în noua incintă, după modelul brâncovenesc folosit în toate ctitoriile domneşti.
Cinstea de a deveni al doilea ctitor al Mânăstirii Brâncoveanu i-a revenit Înalt Prea Sfinţitul Dr. Nicolae Bălan, care a început restaurarea bisericii în anul 1926. Sfinţirea a fost făcută în anul 1946, după război.
Al treilea ctitor al Mânăstirii Brâncoveanu este Înalt Prea Sfinţitul Doctor Antonie Plămădeală, care a rezidit din temelie incinta Mânăstirii Brâncoveanu, lucrare începută în anul 1985. Sub îndrumarea sa directă, s-au făcut reparaţii capitale şi s-a restaurat pictura din biserică. Incinta în stil brâncovenesc a fost ridicată din temelie.
Muzeul Mănăstirii Brâncoveanu deţine astăzi una din cele mai bogate colecţii de picturi vechi pe sticlă, aparţinând secolelor XVIII-XIX, în mare majoritate executate în maniera popular-naiva, icoane pe lemn, predominant fiind stilul brâncovenesc, veşminte preoţeşti şi arhiereşti, o colecţie unică de carte veche, manuscrise, pergamente, scrisori, precum şi o valoroasă colecţie de obiecte de cult.
Pe latura vestică a incintei se află locurile de odihnă veşnică ale ultimilor mitropoliţi ai Transilvaniei: Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Nicolae Mladin şi Antonie Plămădeală.
Biserica Evanghelică este una dintre cele mai impunătoare clădiri din centrul istoric al oraşului Sibiu, şi asta datorită înălţimii turnului acesteia (cel mai înalt din Transilvania - peste 73 de metri) vizibil din aproape oricare parte a oraşului.
Biserica evanghelică din Sibiu, una dintre cele mai monumentale lăcaşuri de cult gotice din România, prezintă o importanţă deosebită, deoarece realizează pentru întâia oară îmbinarea bazilicii arhaice cu o elevaţie gotică matură.
Biserica este cunoscută mai ales pentru orga din interiorul impresionant, o orgă în stil baroc realizată de un meşter slovac în anul 1671, orgă ce a înlocuit prima orgă adusă la Sibiu în anul 1585. Tot aici se află o serie de vase de cult din argint aurit, opere ale unor vestiţi meşteri sibieni. In cor, în axul bisericii se află una din cele mai frumoase cristelniţe de bronz existente în ţara noastră. Are forma unui potir cu talpă, picior, nod şi bazin, fiind decorat cu o serie de inscripţii cu minuscule şi majuscule gotice. Este opera meşterului Leonhardus din anul 1438.
Catedrala Ortodoxă din Sibiu a fost construită între anii 1902-1906 pe locul unei biserici greceşti din 1778 care până atunci servea drept catedrală episcopală. Ea prezintă caracteristicile unei bazilici bizantine, fiind o copie la scară redusă a bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol. A fost ctitorită de Mitropolitul Ioan Meţianu şi a fost construită de către arhitecţii Virgil Nagy şi Iosif Kamner din Budapesta.
Iconostasul şi stranele au fost confecţionate în Bucureşti, la firma lui Constantin Babic şi în acelaşi an a fost introdusă lumina electrică şi a fost pictată cupola. Pictura este executată de Octavian Smigelschi, cel care a aplicat pentru prima dată pictura cu ciment colorat, în colaborare cu bunul său prieten Arthur Coulin. Alte picturi au fost realizate de Ioan Köber şi Anastase Demian, care a pictat altarul şi horele laterale. Mozaicurile au fost executate la München.
Construit pe locul unui turn de poartă al celei de a doua incinte de fortificaţii, Podul Minciunilor care leagă cele două sectoare ale Pieţei Mici, permiţând legătura dintre Oraşul de Jos şi Oraşul de Sus, este, fără îndoială locul cel mai încărcat de legendă din Sibiu.
Reprezentând un veritabil simbol al oraşului, Podul Minciunilor a fost reconstruit în anul 1859, la fabrica lui Fredericus Hutte, fiind primul din România şi al doilea din Europa confecţionat din fontă turnată, cu decoraţiuni prin traforare şi având la capete două cercuri mari decorate cu stema Sibiului.
Podul Minciunilor este considerat un loc romantic, unde îşi dădeau întâlnire îndrăgostiţii, deşi pe seama acestuia circulă cel puţin patru legende.
Cea mai aproape de adevăr pare a avea la origine o similitudine lingvistică. Din cauza faptului că podul respectiv a fost primul ridicat fără piloni de sprijin, i s-a mai spus şi “podul culcat”. Ori, în dialectul săsesc “culcat” (lugenmarchen) este omonimul cuvântului “minciună”. Aşa aveau să se ţeasă ulterior tot felul de “poveşti” pe seama podului. Bătrânii locului îi atribuiau chiar şi “calităţi” umane. Ei spuneau că podul “simte” fiecare neadevăr rostit de cei care îl străbat, începe să geamă într-un mod tipic, care dă fiori, încheieturile scârţâie ameninţător iar balustrada dă impresia că va ceda în orice moment, mincinosul urmând sa se prăbuşească în gol.
Mănăstirea Turnu este una dintre vetrele monahale de mare spiritualitate creştină, din Eparhia Râmnicului, aşezată într-un loc retras pe malul stâng al Oltului, sub Muntele Cozia, la doi kilometri de ctitoria voievodului Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Cozia.
Denumirea Mănăstirii vine de la un turn masiv, de pe stanca numita "Piscul lui Teofil", construit în secolul al II-lea de legiunile romane din Castrul Arutela, ale cărui ruine se mai văd în Poiana Bivolari, mai jos de actuala hidrocentrală.
Istoria ne relatează că prin veacurile al XV-lea şi al XVI-lea s-au retras câţiva călugări de la Mănăstirea Cozia, trăind la început într-o desăvârşită sărăcie, adăpostiţi în colibe şi case de lemn. Dintre sihaştri retraşi aici cei mai renumiţi au fost pustnicii Daniil şi Misail, ale căror chilii (săpate în stânca) se vad şi astăzi.
Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, adunându-se mai mulţi sihaştri, ieroschimonahul Misail a ridicat aici o mică biserică de lemn cu hramul "Intrarea in Biserică a Maicii Domnului", întemeind astfel "Schitul Turnu".
În anul 1676, Varlaam, mitropolit al Tării Româneşti, acordă o grijă deosebită pustnicilor de la Turnu şi construieşte o bisericuţă din piatră şi cărămidă pe vechea temelie, a bisericii de lemn, aşezând sub ea moaştele cuvioşilor Daniil şi Misail. De atunci, ea fiind o aşezare monahală cu viaţa statornică, sub oblăduirea Mănăstirii Cozia.
Situat la 3 km de staţiunea balneo - climaterică Călimăneşti-Căciulata, pe malul drept al Oltului şi la cca. 20 km nord de Rm.Vâlcea, ansamblul mănăstiresc de la Cozia, cu hramul ”Sfânta Treime”, la început a fost cunoscut sub numele de ”Mănăstirea Nucet”, abia mai târziu primind numele de ”Cozia”, după muntele din vecinătate.
Biserica mare cu hramul ”Sfânta Treime”, armonios proporţionată, cu ornamentaţie bogată, a fost construită de meşteri din Moravia, după modelul bisericii sârbeşti din Crusevat, din piatra alba tare, între 1387-1391, ctitor fiind domnitorul Mircea cel Bătrân.
Pictura a fost renovată în 1517, în vremea lui Neagoe Basarab, când s-a făcut şi fântâna care îi poartă numele, după cum se vede într-un fragment de inscripţie; între anii 1706-1707 i-a fost adăugat pridvorul, s-a refăcut pictura din incintă şi s-au adăugat cerdacurile, chiliile şi s-a reconstruit havuzul cu apa (baptisteriul din fata bisericii). Toate acestea s-au făcut de către paharnicul Şerban Cantacuzino. Pictura originală se păstrează în naos, unde pe peretele de vest sunt pictaţi Mircea şi fiul sau Mihail în costume de cavaleri, iar în stânga se află portretul lui Şerban Cantacuzino.
Crucea de pe turlă este din timpul lui Mircea, iar policandrele din naos şi pronaos au fost dăruite mănăstirii de domnitorul Constantin Brâncoveanu.
În pronaos se găsesc mormintele voievodului Mircea şi al monahiei Teofanei, mama lui Mihai Viteazul, călugărită după moartea fiului ei, decedata în 1605.
Paraclisul din zid, cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului”, aşezat în colţul de sud-est al mănăstirii, datează din anul 1583.
Paraclisul, zis brâncovenesc, aşezat în colţul de nord-est, este din cărămidă, având doua case boltite şi un foişor. Datează din anii 1710-1711.
În satul Costeşti, comuna Oteşani, judeţul Vâlcea, stranii formaţiuni, constituite predominant din siliciu pietrificat, sunt răspândite prin văi şi dealuri, asemeni unei turme bizare de vietăţi rotunde. Nimic deosebit, dacă nu s-ar fi observat în timp că formaţiunile „cresc” şi se „înmulţesc”. Ţăranii din zonă le-au numit „pietrele care cresc”.
Asemănătoare unor tuberculi, pietrele răspândite pe dealurile şi văile din satul Costeşti sunt cele mai neobişnuite formaţiuni de piatră existente în lume. Au aproape aceeaşi formă repetată (de la dimensiunea câtorva milimetri până la formaţiuni care ating 6-10 metri) şi se afirmă despre ele că sunt o formă de trecere de la structura minerală la cea vegetală. De ce? Pentru că, după ce dă o ploicică, aceste pietre cresc! Deşi geologii afirmă că vârsta lor se pierde undeva în Miocenul Superior (Meoţian Inferior), totuşi, oamenii locului au observat că pe spinarea” bătrânilor trovanţi au început să „crească” pui rotunzi şi fragili, identici cu părinţii lor preistorici. Trovanţii au două forme de bază: sferică şi elipsoidală.
Termenul de trovant este specific literaturii geologice româneşti şi a fost introdus prima oară de naturalistul Gh.M. Murgoci, în lucrarea Terţiarul din Oltenia. Ştiinţific vorbind, trovanţii sunt nişte concreţiuni grezoase, iar secreţia neuniformă a cimentului duce la diferite forme ale acestora, uneori bizare. Alte documente spun că în urmă cu peste şase milioane de ani, zona pe care este amplasat în prezent muzeul arăta cu totul diferit faţă de cum arată azi, fiind ocupată de o deltă, iar actuala carieră s-a format prin depunerea succesivă a materialului transportat de pe continent.
Procesul de formare al trovanţilor este considerat ca făcând parte din diageneza timpurie, cele doua condiţii esenţiale de formare a trovanţilor fiind existenţa unor sedimente nisipoase, ori prezenţa unor fluide carbonatice în nisipuri. Geologii nu s-au pus încă de acord asupra originii acestor ciudate formaţiuni de piatră. Unii susţin că ar fi rezultatul unor cimentări care s-au produs cu milioane de ani în urmă. Procesul de formare nu este totuşi foarte bine explicat, deşi, pe dealurile de la Costeşti, „pietrele care cresc” au fost găsite mai ales în perimetre nisipoase. Cele foarte mici sunt sfărâmicioase şi prezintă chiar nişte excrescenţe ce sugerează rădăcinile. Cele mari au un miez dintr-o rocă extrem de dură, în timp ce zona periferică păstrează caracterul nisipos. Şi totuşi, în urma unei ploi, nisipul ud începe să se comporte de parcă ar conţine seminţe ce pot să zămislească pietre! Cam în 30-40 de minute, mici elemente în formare, asemănătoare cu pietrele mari din preajmă, încep să apară, fenomen care trezeşte nelinişti printre vizitatori şi chiar printre localnici. Este puţin probabil să nu te simţi ameninţat de ideea că piatra, cea mai statornică formă a lumii materiale, creşte, se schimbă sub ochii tăi, devenind o formă vie, ce se dezvoltă asemeni unui copac. Acest fapt face ca teoria despre formarea cu mii de ani în urmă a trovanţilor să nu pară decât o supoziţie.
Mănăstirea Bistriţa (hramul Adormirea Maicii Domnului, vreo 10 km de Horezu), cea mai importantă ctitorie a boierilor Craioveşti, a fost zidită între anii 1492-1494, se află în satul Bistriţa a comunei Costeşti din judeţul Vâlcea, pe pitoreasca vale a râului cu acelaşi nume. Faptul este atestat de un document din 16 martie 1494 al lui Vlad Călugărul.
Mănăstirea a fost distrusă din temelii de către Mihnea Vodă cel Rău (Turcitul) la 1509, care lupta împotriva Craioveştilor. Este refăcută în timpul lui Neagoe Basarab între 1515 - 1519 tot de Craioveşti.
Pictura bisericii a fost atribuită meşterilor Dumitru, Chirtop şi Dobromir, de numele acestora se leagă fresca Mănăstirii Dealu şi executarea lucrărilor în piatră la ansamblul Curtea de Argeş. Astăzi se mai păstrează din ctitoria Craioveştilor biserica Bolniţei (1520).
Marele ban Barbu Craiovescu al Olteniei aduce de la Constantinopol cea mai de preţ comoară a lăcaşului, moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul (la 1497). Trupul sfântului nu a putrezit niciodată şi s-a dovedit purtător de mari daruri: vindecă bolile trupeşti şi sufleteşti, aduc ploaia pe timp de secetă, lucru ce face ca lăcaşul să fie asaltat de numeroşi pelerini. Legenda spune că moaştele sfântului au fost cumpărate de Barbu Craiovescu de la un turc cu aur. Turcul bănuia că va lua o sumă importantă echivalentă cu greutatea moaştelor. Însă dragostea banului faţă de moaşte are alt deznodământ: aşezate pe un taler, întra-adevăr cântăresc greu, dar când banul Craiovescu pune galbenii, talerul se echilibrează la o sumă mică. Acest lucru face ca turcul să exclame:"Vezi, vezi, cum creştin la creştin trage".
Pictura noii biserici a fost executată de Gh. Tăttărescu, în 1850, o pictură realistă, dar monumentală, cu registre largi. Catapeteasma a fost realizată la Viena, din lemn de tei, aurită. Pe pereţi se află pictaţi ctitorii: Barbu Craiovescu, Constantin Brâncoveanu, Maria Doamna, Despina Doamna şi Barbu Ştirbei.
În anul 1683 domnitorul Constantin Brâncoveanu dăruieşte mănăstirii un policandrul ornat cu ouă de struţ, lucrat la Viena, mai multe obiecte de cult, cărţi liturgice şi clopotul mare care cântăreşte 800 kg.
Printre mănăstirile monumente istorice, care împodobesc pământul românesc, Mănăstirea Hurezi este considerată, împreună cu schiturile sale, ca cel mai reprezentativ complex de arhitectură, definitoriu pentru „stilul brâncovenesc”.
Este aşezată în partea de nord a judeţului Vâlcea, pe drumul naţional DN 67 Rm.Vâlcea-Târgu Jiu, la poalele munţilor Căpăţânii, străjuită de codrii, într-un loc plin de farmec şi singurătate, a cărui linişte o tulbură doar cântecul huhurezilor, acele păsări de noapte care au dat, probabil, numele acestor locuri şi al mănăstirii.
Constantin Brâncoveanu (1688-1714), domnitorul Ţării Româneşti la începutul sec. XVIII, văzând nestatornicia vremurilor, îndată după primirea sceptrului Ţării, cum glăsuieşte hrisovul de întemeiere al mănăstirii „într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie şi am început a zidi mănăstire”.
Biserica mare, impunător monument, este o interpretare mai simplificată a bisericii episcopale de la Curtea de Argeş. Biserica mănăstirii avea menirea să devină necropola familiei Brâncoveanului şi neamului.
În interiorul bisericii, pe lângă inestimabilul iconostas sculptat în lemn se află scaunul domnesc frumos sculptat, de asemenea în lemn, purtând stema Cantacuzinilor, strănile şi un bogat policandru, toate din vremea ctitorului.
Frumuseţii arhitecturii şi picturii se adaugă dovezile unui puternic centru de cultură, care a adăpostit un scriptoriu celebru, producător de iscusite traduceri, superbe manuscrise şi o bogată bibliotecă umanistă, unică în Europa de sud-est la începutul secolului al XVIII-lea. Din bogata zestre a bibliotecii adunată acolo de ctitor şi de cărturarii vieţuitori, învăţatul Gr. A. Tocilescu a găsit şi ridicat în 1885, pentru Muzeul Naţional, 38 de manuscrise şi 393 de cărţi tipărite în diferite limbi. Tot aici s-au păstrat vestitele calendare ale lui Brâncoveanu din anii 1693, 1695, 1701, şi 1703, precum si un frumos pomelnic.
Este situată la aproximativ 25 km sud de municipiul Rm. Vâlcea, pe valea Otăşăului, în comuna Frânceşti.
Cea mai veche mărturie despre mănăstire a fost consemnată în scris de diaconul Paul de Alep, care l-a însoţit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoriile acestuia prin Ţările Româneşti între anii 1653-1658. El susţine că un călugăr ar fi găsit o icoană a Maicii Domnului în scorbura unui stejar secular. În acel moment el ar fi auzit o voce ce l-ar fi îndemnat să zidească o mănăstire din trunchiul acelui copac.
Construită chiar pe locul stejarului purtător de icoană, după toate probabilităţile pe la mijlocul secolului al XVI-lea, bisericuţa din lemn este lucrată din bârne groase, încheiate în coada de rândunică. Iconostasul, sculptat în lemn de tei, în 1814, este o veritabilă operă de artă ca şi multe din icoanele de lemn ce împodobesc bisericuţa în interior.
Icoana Maicii Domnului de care este legată existenţa acestui sfânt aşezământ monahal, este păstrată cu multă veneraţie în biserica mare. Ea are dimensiuni impresionante, fiind înaltă de 1,50 m şi lată de 1,10 m. În anul 1929, Andrei Grabar de la Universitatea din Strasbourg a vizitat mănăstirea şi, studiind icoana, a identificat-o ca fiind pictată în secolul IV la mănăstirea Theothokos din Grecia, după un model care se spune că ar fi aparţinut Apostolului Luca, cel care a pictat-o pentru prima dată pe Fecioara Maria. Conform tradiţiei, în lume se mai păstrează trei exemplare asemenea celei de la Dintr-un Lemn.
Pisania bisericii de zid, aflată deasupra intrării principale, care datează din anul 1715, atestă că biserica de zid a fost construită de Matei Basarab.
Pe lângă icoana Sfintei Fecioare, de care este legat trecutul mănăstirii, se păstrează cele doua policandre de la Şerban Cantacuzino şi doamna Marica Brâncoveanu, cele trei icoane mari împărăteşti, precum şi alte 36 de icoane mai mici zugrăvite în anii 1833-1840 de Gheorghe Gheronţie de la Hurezi.
După restaurarea din 1938-1940, făcută de Ministerul Aerului şi Marinei, acest ansamblu monahal a devenit în mod simbolic altar de închinare pentru aviatori şi marinari.
Impresionantă prin armonia proporţiilor, Catedrala Episcopală din Râmnicu Vâlcea, având hramul Sfântul Nicolae, a fost înălţată între anii 1850-1856 prin eforturile Sfântului Ierarh Calinic, Eiscop al Râmnicului Noul Severin. Acesta a făcut planurile bisericii fiind ajutat cu fonduri de domnitorul de atunci al Ţării Româneşti, Barbu Dimitrie Ştirbey.
Catedrala a fost construită pe temeliile altor biserici, mai vechi. Una dintre ele a fost, după cât se pare, ctitoria Voievodului Dan I (1383-1386), fratele lui Mircea cel Bătrân.
Biserica de la Râmnicu Vâlcea este construită din ziduri masive şi are trei turle, dintre care una centrală mare şi două frontale mai mici. Pictura interioară aparţine lui Gheorghe Tăttărescu şi ucenicilor săi, dar, din nefericire, restaurările din 1889 au fost în mare parte necorespunzătoare, fiind realizate de un pictor mai puţin talentat.
Deosebit de frumos realizate sunt vitraliile. Uşile de la intrare sunt şi ele elegant sculptate, împodobite cu inscripţii şi stema ţării din vremea respectivă. Catapeteasma de lemn este şi ea sculptată în stil gotic, aurită şi împodobită cu icoane realizate de ucenicii lui Tăttărescu.
Catedrala deţine câteva cărţi religioase de mare preţ, frumos legate şi un rând de vase sfinte lucrate în filigran.
Ansamblu al Catedralei este întregit de Paraclisul cu hramul Sfântul Grigorie Bogoslovul, de clopotniţa şi alte clădiri bisericeşti, făcând din Catedrala Episcopală un loc de reculegere, dar şi de o importanţă clericală deosebită.
Se află la o distanţă de 27 km de Curtea de Argeş, pe un mic platou în vârful Muntelui Cetatea, la care se ajunge urcând 1480 de trepte de beton, ce şerpuiesc printr-o pădure deasă de fag. Aici, la o altitudine de 850 m s-a înălţat cetatea "cuib de vulturi al vitejilor de demult", care făcea parte, cu veacuri în urmă, dintr-un lanţ de fortificaţii ce apărau hotarul nordic al Ţării Româneşti.
Tradiţia consemnată în cronici arată ca Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul, s-a îngrijit de întărirea şi repararea cetăţii la 1457, aşa cum relatează Letopiseţul Cantacuzinesc.
Lacul Vidraru este un lac de acumulare creat de barajul Vidraru pe râul Argeş, în 1965, pentru producţia de energie electrică.
Lacul adună apele râurilor Capra, Buda şi ale câtorva afluenţi direcţi (Râul Doamnei, Cernatul şi Vâlşanul, Topologul, Râul Valea lui Stan şi Limpedea), cu un debit total de cca 5,5 mł /s.
Situat pe râul Argeş, sprijinit pe versanţii munţilor Pleaşa şi Vidraru, de-a lungul Transfăgăraşanului, la circa 40 de kilometri de Curtea de Argeş, Barajul Vidraru este considerat de către specialişti o adevărată bijuterie inginerească. A fost construit, cu mari sacrificii omeneşti (circa 80 de persoane decedate), între 1961 şi 1966. Pentru realizarea lui s-au forat galerii subterane în lungime de 42 de kilometri, au fost escavaţi circa 1.768.000 metri cubi de rocă (din care un milion în subteran), s-au turnat 930.000 metri cubi de beton şi s-au montat 6300 tone de echipamente electromecanice.
Lacul de acumulare Vidraru, având 465 milioane metri cubi de apă, are o lungime de 10,3 kilometri şi o lăţime maximă de 2,2 kilometri (în zona Valea Lupului - Călugăriţa), o suprafaţă totală de 870 de hectare şi adâncimea maximă de 155 metri. Centrala electrică se află amplasată în subteran, în masivul Cetăţuia, la 104 m adâncime şi poate asigura anual o producţie de energie de 400 GWh.
Accesul la Baraj se face pe malul estic al lacului, pe drumul care urca pana la Bâlea. Din capătul barajului, la stânga se poate merge spre depresiunea Cumpăna.
Turiştii pot urca pe platforma Belvedere pentru a admira frumuseţea împrejurimilor. De asemenea, pe muntele Pleaşa se află statuia lui Prometeu cu fulgerul în mână, ca simbol al electricităţii, realizată de sculptorul Constantin Popovici.
Ctitorită în vremea domnitorului Neagoe Basarab, între 1512 - 1517, mănăstirea este parte a celei mai celebre legende româneşti: “Legenda Meşterului Manole“. Biserica are hramul “Adormirea Maicii Domnului”.
După toate izvoadele, Neagoe Basarab a clădit biserica sa pe fundaţiile unui locaş mai vechi, care nu fusese altul decât sediul primei Mitropolii a Ţării Româneşti. Pe aceasta, Neagoe găsind-o "dărâmată şi neîntărită .. a zidit-o şi înălţat-o din temelii". În această formă, biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, cunoscută din 1793 sub denumirea de "Biserica Episcopală", când a devenit reşedinţa Episcopiei Argeşului, rămâne, pentru arhitectura veacului al XVI-lea, dacă nu monumentul cel mai de seamă, una dintre cele mai reprezentative construcţii al sale.
Ca atare o pomenesc documentele şi o amintesc toţi călătorii străini, care şi-au aflat adăpost în chiliile ei. Unii dintre ei, ca Paul de Alep, în 1654, considera vechea aşezare a lui Neagoe drept "una din minunile lumii". Aceleaşi cuvinte de înaltă preţuire le notează, în 1794, şi englezul Robert Ainslie şi - mai târziu - pictorii Bouquet şi Lancelot, ale căror însemnări de călătorii şi stampe au făcut să circule şi în afara graniţelor ţării faima mănăstirii lui Neagoe Basarab.
În ansamblu biserica este aşezată pe o puternică temelie: un vast pavaj orizontal din blocuri de piatră, mai larg decât suprafaţa de bază a bisericii, marginile lui terminându-se cu un fel de împrejmuire din floroni (în acest caz crini) sculptaţi din piatră. Pereţii exteriori sunt împărţiţi în două zone suprapuse demarcate printr-un brâu, împletit în şuviţe. În registrul de sus, de asemenea, se află o suită de panouri semicirculare în partea superioară, în centrul cărora sunt fixate plăci decorative şi discuri în rozetă, iar ca nişte paftale domneşti, la întretăierea arcurilor, se află alte discuri mai mici, deopotrivă de fin realizate. Pe ele sunt aşezaţi porumbei, care parcă stau gata de zbor. Fiecare poartă în cioc un clopoţel. La adierea vântului, aceşti clopoţei sunau lin, asemenea unor suave glasuri tainice.
În faţa intrării se află un agheasmatar deschis, a cărui cupolă cu arcuri dantelate se sprijină de patru coloane, lucrate în marmură de felurite tonuri şi împodobite cu desene (1516-1517). Precum întreaga biserică, şi acesta reprezintă o admirabilă operă de artă. Văzut dinspre apus, agheasmatarul cu învelitoarea de plumb şi crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în sfântul locaş şi pe rama care o îmbracă, asemeni unui portal aplicat.
În interior, pe lângă zugrăveala executată în ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard si de romanul N. Constantinescu din Curtea de Argeş, pe lângă panourile votive, mormintele ctitorilor şi tâmpla făcută din marmură, bronz aurit şi onix, pe lângă icoanele ei lucrate în mozaic, atrage atenţia, ca o excepţională realizare sculpturală, grupul celor 12 coloane, original ornamentate floral, reprezentând pe cei 12 Sfinţi Apostoli; aceste coloane dau cu adevărat o impresie de viu şi mers aievea.
Tot în interiorul Mănăstirii de află moaştele Sfintei Filofteea, părţi din moaştele Sfinţilor Serghie, Vach şi a Muceniţei Tatiana şi Evanghelia Învierii din Sâmbăta Mare, scrisă cu litere de aur de Regina Elisabeta. De asemenea aici odihnesc rămăşiţele pământeşti ale Regilor Ferdinand şi Carol I, precum şi ale reginelor Elisabeta şi Maria.
În apropierea bisericii se află fântâna meşterului Manole, constructorul legendar al ctitoriei lui Neagoe Basarab, eroul mai multor balade populare. Legenda spune că meşterul Manole şi-a zidit în zidurile acestei magnifice mănăstiri soţia, deoarece tot cea ce era construit în timpul zilei se dărâma noaptea. Tot legenda ne dă o explicaţie şi pentru fântâna meşterului Manole: când domnitorul a văzut această măreaţă construcţie i-a întrebat pe cei zece meşteri dacă mai pot construi o mănăstire mai frumoasă decât aceasta. Aceştia au răspuns afirmativ, iar domnitorul, pentru a împiedica posibila construcţie a unei mânăstiri mai frumoase, a poruncit ca schelele pe care erau urcaţi meşterii să fie dărâmate şi astfel cei zece "meşteri mari, calfe şi zidari" au rămas blocaţi pe acoperiş. Ei şi-au făcut aripi din şindrile şi s-au aruncat de pe acoperişul mănăstirii sperând să ajungă jos nevătămaţi, dar toţi au murit. În locul unde s-a prăbuşit meşterul Manole a apărut un izvor, fântâna meşterului Manole.
O altă legendă se referă la moaştele Sfintei Filofteea, o fetiţă de 12 ani, care sunt depuse în paraclisul Mănăstirii. Se spune că, fetiţa mergea cu mâncare la muncitorii angajaţi de tatăl său. Într-o zi, însă, ea a dăruit mâncarea cerşetorilor întâlniţi pe drum. Atunci, tatăl a ucis-o cu o lovitură de topor. Corpul fetitei nu a putut fi ridicat de jos decât în momentul în care a fost pomenit numele Mănăstirii Curtea de Argeş. Din acest motiv, preoţii au hotărât să ducă moaştele la această mănăstire.
Aşezată la 5 km NE de Câmpulung, biserica este de piatră, în întregime săpată în stâncă de mâini necunoscute, datată din prima jumătate a sec. XVI (1547). Pe pereţii bisericii se pot vedea picturi murale neîndemânatic realizate, cu figuri de sfinţi şterse în pridvorul sudic, interiorul este nepictat, cu icoane atârnate pe pereţi. Aici se află icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, atribuită de tradiţie Evanghelistului Luca, înrămată în argint la 1798.
Mânăstirea Nămăieşti se află într-o zonă cu străvechi urme istorice şi de un pitoresc deosebit, ascunsă într-o stâncă, la altitudinea de 765 m.
Nu se cunosc date exacte privind întemeierea schitului, dar legende transmise oral, din moşi-strămoşi, în satul Nămăieşti pomenesc şi numele domnitorului Negru Vodă, acelaşi cu cel care a poruncit construirea mânăstirii din balada Meşterul Manole (Curtea de Argeş).
Potrivit acestor legende, trei ciobani au ajuns cu oile pe stânca în care se află astăzi mânăstirea. Înnoptând în aceste locuri, au avut toţi trei acelaşi vis: în dangăt de clopot, fiecăruia dintre ei i s-a arătat un înger care i-a spus că în acea stâncă se află o icoană zugrăvită după chipul adevărat al Maicii Domnului. Visul s-a repetat în noaptea următoare, iar în a treia noapte li s-a arătat chiar Maica Domnului, care i-a dus la o stâncă anume şi le-a arătat intrarea în grotă, spunându-le să facă un locaş de închinare acolo unde vor găsi icoana. Hramurile alese de ei au fost al Intrării în Biserică a Sfintei Fecioare Maria (21 noiembrie) şi al Izvorului Tămăduirii (în prima vineri de după Sf. Paşti). Se crede că tot atunci le-a spus Maica Domnului ca numărul vieţuitorilor din mânăstirea ce se va întemeia aici să fie întotdeauna 33 (anii trăiţi de Mântuitorul Iisus pe pământ).
Icoana despre care se spune că a fost găsită în stâncă de cei trei ciobani se pare că este una dintre cele mai vechi din toată creştinătatea. Se crede că este una dintre cele 12 icoane pictate de Sf. Apostol şi Evanghelist Luca la dorinţa Maicii Domnului, care le-a destinat celor 12 Apostoli ce urmau să plece la propovăduirea Evangheliei. Pe aceste locuri, icoana a fost adusă de Sf. Apostol Andrei, care a propovăduit în Dobrogea şi a plecat apoi spre Dacia Superioară, făcând popas lângă un templu păgânesc, închinat zeului Zamolxes. Apostolul Andrei, care crezuse că în grotă trăieşte un slujitor al zeului, pe care-l va creştina, nu găseşte pe nimeni în grotă şi s-ar fi adresat celor cu care călătorea: Nemo est (Nu este nimeni), de unde numele Nămăieşti. Apostolul a coborât în grotă şi a lăsat icoana în partea de nord, aproximativ pe acelaşi loc în care se află acum în biserica mânăstirii.
Situată pe drumul de veche tradiţie Braşov-Rucăr-Câmpulung Muscel, ce legă Transilvania de Ţara Românească, cetatea Râşnov a făcut faţă multor asedii, o singură dată luptătorii ei fiind siliţi să deschidă porţile, în anul 1612, din cauza lipsei de apă.
Construită pe dealul ce se înalţă la sud de centrul aşezării Râşnov prin efortul colectiv al locuitorilor din această aşezare, ajutaţi de cei din comunele învecinate, Cristian si Vulcan, Cetatea Râşnov s-a numit “Cetate Ţărănească” deoarece principala ocupaţie a constructorilor era agricultura.
Prima menţiune documentară despre Cetatea Ţărănească a Râşnovului datează din anul 1335, când, în urma unei noi năvăliri a tătarilor în Ţara Bârsei, a fost pustiit întregul ţinut, cu excepţia Cetăţii Râşnovului şi a cetăţii de pe dealul Tâmpa de la Braşov. Acestea fiind puternic fortificate, au rezistat atacurilor, salvând viaţa locuitorilor refugiaţi între zidurile lor.
În interiorul incintei se păstrează ruinele a peste 30 de case menite să adăpostească pe locuitorii aşezării sau bunurile acestora. Din ele amintim: şcoala, locuinţa preotului, capela.
Cetatea Râşnov păstrează mare parte din curtinele şi tunurile care se datorează diferitelor etape medievale şi moderne ale cetăţii, fiind capabilă de-a lungul multor veacuri să facă faţă numeroaselor atacuri, ocrotind timp de peste 500 de ani viaţa şi avutul locuitorilor din Râşnov şi din comunele învecinate.