"Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viaţa lui să şi-o pună pentru prietenii săi" (Ioan 15, 13).

Între înălţătoarele slujbe religioase care se oficiază în Săptămâna Mare, slujba celor 12 Evanghelii din Joia Mare ne impresionează şi manifestă o profundă înrâurire asupra vieţii noastre.

Minunatul ecou ce pătrunde adânc fiinţa noastră îl simţim ca pe un fior sfânt şi-l retrăim mereu, an de an din fragedă copilărie şi până la adânci bătrâneţi.

În această sfântă slujbă, ne regăsim în rândul celor care, cu sfântă nevinovăţie, îngenunchează cu lumânarea aprinsă, ascultând cu luare - aminte, cuprinsul tragic al celor 12 Evanghelii, în care ni se înfăţişează Patima cea de bunăvoie a Domnului nostru Isus Hristos, moment culminant din Viaţa Mântuitorului, prin care s-a realizat împăcarea noastră cu Dumnezeu.

Ne imaginăm apoi şi ne regăsim, stând pe marginea mormintelor tăcute în care-şi dorm somnul de veci cei dragi ai noştri, simţindu-ne strâns uniţi cu toţii, îmbrăţişaţi de dragostea divină a lui Iisus căci: "Dacă trăim şi dacă murim, tot ai Domnului suntem" (Romani 14, 8).

Ascultând cu evlavie cele 12 Evanghelii încrustate în istoria creştinismului ca 12 pagini stropite cu sudorile de sânge divin ce-au sfinţit pământul din Grădina Ghetsimani, luăm cunoştinţă despre momentele duioase petrecute de Iisus (alături) şi împreună cu Sf. Apostoli la Cina cea de Taină şi înţelegem mai bine marele adevăr al Sfintei Scripturi: "Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară şi să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16).

Tot în această măreaţă zi, an de an, retrăim bucuria unui eveniment de o importanţă covârşitoare pentru toţi creştinii - întemeierea dumnezeieştii Liturghii, aşezământ tainic şi sfânt, prin care ne unim cu Hristos, împărtăşindu-ne din roadele jertfei supreme de pe cruce. Ca astăzi, Iisus, luând pâinea şi binecuvântând-o şi frângând-o, a dat-o Sf. Apostoli, zicând: "Luaţi, mâncaţi că acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor" şi luând paharul cu vin, mulţumind l-a dat zicând: "Beţi dintru acesta toţi. Acesta este sângele Meu al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Mat. 26 26-28). Apoi a adăugat: "Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea".

Dar, multe încă alte lucruri minunate a învăţat şi a plinit Domnul în această zi de Joia Mare. Domnul Iisus Hristos aprinde, cu nădejde, în inima Apostolilor Săi lumina binefăcătoare a iubirii şi le dă sub formă testamentară, lor, şi prin ei nouă şi întregii lumi, cea mai însemnată şi principală poruncă: "Aceasta vă poruncesc vouă, să vă iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit (Ioan 15, 12). Şi apoi mai convingător le zice: "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viaţa lui să şi-o pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc" (Ioan 15, 13-14).

Tot în această seară, la cină, Mântuitorul ne-a dat cea mai aleasă şi înălţătoare lecţie de smerenie, când, plecându-se a spălat pe rând picioarele Apostolilor, zicându-le: "V-am dat vouă pildă, ca precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi (Ioan 13, 15).

După ce s-au petrecut acestea, este marcat începutul momentelor grave ale patimilor.

Sfintele Evanghelii ne relatează că Iisus, împreună cu ucenicii, ieşind de la cină s-a îndreptat către Grădina Ghetsimani, loc în care deseori obişnuia să se roage. Îi lasă pe ucenici în vale iar El urcă mai sus, pe coama dealului, şi singur fiind se concentrează adânc şi se roagă de trei ori - cu sudori de sânge - pentru a putea birui cea din urmă şi cea mai grea ispită a celui rău - ispita suferinţei. Ştim că la primul început al propovăduirii Sale, Mântuitorul a fost dus pe muntele numit al Carautanei din Galileea unde este ispitit de diavol, în trei rânduri, pentru a fi abătut de pe calea mântuirii neamului omenesc.

După un post de 40 de zile, flămânzind ca om, ispititorul îi zice: "De eşti tu Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se facă pâine". Atunci Iisus i-a răspuns: "Scris este, nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Mat. 43-45).

Prin aceasta Mântuitorul nu micşorează şi nu ignoră valoarea pâinii, El fiind primul conştient că pâinea face parte din realitate, din adevăr, ea este o materie cu ajutorul căreia se zideşte şi se întreţine la viaţă templul uman. El nu face altceva, decât să pună în lumină reală unitatea sfântă dintre pâine şi cuvânt.

Noi confirmăm cu tărie acest adevăr, trăind convingerea că în Hristos pâinea devine Trupul Domnului pe care-l gustăm în Sf. Cuminecătură, după cum însuşi a spus: "Eu sunt pâinea care m-am pogorât din cer. Cel ce mănâncă din pâinea aceasta rămâne în mine şi Eu în El".

Prin aceasta, Iisus, restaurează ierarhia şi unitatea valorilor, arătând totodată legătura harului cu firea, a adevărului cu lucrurile.

A doua ispită se petrece pe aripa Templului din Ierusalim, când diavolul îl îndeamnă: "Aruncă-te jos, adăugând: "Îngerilor Săi va porunci să te ridice pe mâini ca să nu-ţi izbeşti de piatră piciorul" (Mat. 4, 5-6).

Aceasta este repetarea ispitei din Eden făcută celui dintâi Adam. "Nu vei muri", vei fi ca Dumnezeu, la care Iisus îi răspunde: "este scris, să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău".

În acest categoric răspuns ni se arată că menirea şi scopul nostru suprem este să fim în permanentă legătură cu Dumnezeu. Că destinul uman este în sus nu în jos. Legaţi de pământ prin firele existenţei noastre, noi avem chemarea şi menirea spre Dumnezeu şi nu ni se cuvine să ieşim din Templul slujirii lui Dumnezeu. A treia ispită de pe muntele Carautanei sună astfel: "}ie îţi voi da toate împărăţiile lumii acesteia, dacă te vei închina înaintea mea" (Luca 4, 5-8). La această ispită Domnul i-a zis: "Piei înapoia Mea, satano! Scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi lui unuia să-i slujeşti"(Luca 4, 8).

Trebuie să reţineţi deci, că Mântuitorul, la începutul activităţii Sale fiind, cu demnitatea Sa divină a biruit întreita ispită a celui rău: ispita lăcomiei, a mândriei şi a duhului de stăpânire a lumii, aşezând în locul lor sfintele virtuţi ale înfrânării, smereniei şi slujirii.

Trecut prin focul acestor încercări, ne spune evanghelistul, dobândind întreita biruinţă, Iisus purcede la marea operă de mântuire a lumii prin cuvânt, prin faptă, prin pilda vieţii Sale, prin jertfa supremă ce culminează cu biruinţa morţii. Dar după cum ştim, nu s-a lăsat uşor învins satana. În continuare, el s-a folosit de farisei, de cărturari, de mai marii lumii de atunci şi de Iuda Iscarioteanul, voind cu orice preţ să împiedice şi să oprească lucrarea lui dumnezeiască. Astfel vine cu ispita suferinţei, nădăjduind că în faţa ei Domnul se va îngrozi, se va înspăimânta şi va fugi de ea, abătându-se de la drumul mântuirii, şi prin aceasta va face să nu se împlinească voia Tatălui ceresc care L-a trimis.

Deşi grea, Iisus, învinge cu tărie şi această ispită a suferinţei.

El a înfruntat şi a gustat suferinţa amară până la cel din urmă capăt al ei: moartea.

Ne amintim că în acest sens El a oprit pe Apostolul Petru să se împotrivească celor care veneau să-L ucidă, pe Iuda vânzătorul l-a întâmpinat cu duioasele cuvinte: "Prietene, fă ceea ce ai de împlinit", iar când în culmea durerii i s-a înfăţişat paharul morţii a spus: "Facă-se, Doamne, voia Ta". Mântuitorul a mers de bună voie pe drumul suferinţei, pe care a umplut-o cu dragostea Sa dumnezeiască.

El a făcut din moarte un câştig şi din mormânt izvor de viaţă nouă. Astfel, suferinţa Lui a devenit o jertfă şi un act suprem de adorare a lui Dumnezeu şi de răscumpărare de păcate.

De semnalat este faptul, destul de însemnat, că Iisus nu a suferit şi nu a murit pentru vreun păcat personal, ci pentru păcatele noastre şi în locul nostru. Din acest mare adevăr creştin desprindem că suferinţa şi moartea Lui ne-au adus sfinţirea noastră, izvor viu şi nesecat al mântuirii noastre.

Dar, se pare că cel mai emoţionant moment din seara aceasta este acela când se aduce din altar Sf. Cruce şi se aşază în mijlocul bisericii pentru a se închina înaintea ei toţi credincioşii. Aducerea ei este însoţită de rostirea cutremurătoarelor cuvinte: "Astăzi s-a spânzurat pe lemn, Cel ce a întins pământul pe ape. Cu cunună de spini s-a încununat Împăratul îngerilor; cu podoabă mincinoasă s-a îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit pe Adam în Iordan, cu piroane s-a pironit mirele Bisericii, cu suliţă s-a împuns Fiul Fecioarei" "Închinându-ne patimilor Tale Hristoase"...

În atmosfera tainică a bisericii ne simţim cutremuraţi sufleteşte de marea Jertfă şi iubire a Fiului lui Dumnezeu, care intră cu resemnare pe poarta împărăţiei durerii şi morţii, pentru a ne dărui nouă, bucuria şi viaţa veşnică. Aducerea Sf. Cruci din altar în mijlocul bisericii subliniază şi simbolizează arătarea şi intrarea acestei iubiri şi jertfe divine în creaţie. Despre piedestalul acestui mare adevăr, putem afirma cu tărie că mântuirea noastră nu este o teorie, o părere sau o simpă concepţie, ci este opera supremă împlinită de Fiul lui Dumnezeu pe altarul crucii.

Aducerea Sf. Cruci în biserică are şi o altă însemnătate deosebită. Naosul reprezintă lumea, iar altarul cerul. Mântuitorul, ca Fiu al lui Dumnezeu renunţând la slava dumnezeirii, părăseşte cerul şi vine să intre pe arena creaţiei, în lumea materială, ca prin jertfa Sa reală de pe cruce, să ne recâştige dreptul sfânt de a fi moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu. Ne bucurăm sufleteşte să ştim că Iisus Hristos, Cel ce a pătimit, a murit şi a înviat pentru a noastră mântuire, în chip strălucit a biruit suferinţa şi moartea, că El este mântuitorul nostru şi al tuturor celor ce cred în El, din orice loc şi din orice timp. El este "Mirele Bisericii" (cum spune o cântare), deoarece Biserica a luat naştere prin jertfa Sa de pe cruce, devenind văzută la Rusalii prin Pogorârea Duhului Sfânt.

Patimile Domnului ne cutremură adânc pentru că din ele se revarsă iubirea cea nemărginită a lui Iisus.

El ne-a iubit până la moarte - şi încă moarte pe Cruce. Această mărturie supremă a iubirii face să se dărâme în noi zidul egoismului şi să iasă la lumină setea de iubire ce zace ascunsă în sufletul nostru. Iubirea lui Iisus deşteaptă în noi iubire. Celui ce ne-a iubit mai presus de orice, să-i dăruim iubirea noastră, o iubire mai mare decât oricare alta. De iubeşte cineva pe mamă, pe tată, fiu sau fiică, soţ sau soţie mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine, - ne spune Iisus. Să-L iubim dar, mai mult decât pe mamă, pe tată, fiu sau fiică, soţ sau soţie, pentru că El ne-a iubit întâi pe noi mai mult decât propria Lui viaţă.

Braţele întinse pe cruce sunt braţele iubirii, care îmbrăţişează întreaga omenire, întreg Cosmosul, ca să ne ridice de pe pământ la cer, din vremelnicie la veşnicie. Dar totodată, iubirea Lui ne cheamă să ne iubim şi noi unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El. "Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu", - este porunca Lui. (Ioan 15, 12; 13, 24).

Să iubim pe om, pe semenii noştri, Biserica şi omenirea, aşa cum a iubit El, cu o iubire jertfelnică, cu o iubire care slujeşte şi se dăruieşte, nimic aşteptând decât iubire. Atunci, numai atunci vom fi adevăraţi ucenici ai Domnului, vom păşi cu adevărat pe urmele Lui şi vom aduce cuvenită cinstire patimilor Lui celor de bunăvoie.

Căci crucea este semnul supremei iubiri! De aceea ea străluceşte peste veacuri, răspândind valuri de iubire pretutindeni şi înălţând sufletele spre cerul veşnicei iubiri. Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.