Gânduri la început de an

Iubirea va birui

Viaţa este darul lui Dumnezeu, şi se derulează în timp. Cel mai adesea oamenii sunt preocupaţi de viitor.Am intrat în al treilea an al mileniului III. Întrebările care frământă omenirea exprimă îngrijorarea în faţa viitorului! Acum întreaga lume este sub presiunea ideii de război ( America - Irak) şi a consecinţelor ce pot decurge din acest fapt. Criza economică, sărăcia, şomajul, provoacă îngrijorarea imediată a multor oameni. Dar şi gândul la un viitor aşteptat cutremur ca şi evoluţia neprevăzută a vremii (friguri şi călduri excesive, secetă, incendii şi inundaţii) constituie şi ele elemente de preocupare şi nelinişte.

Toate aceste rele sunt fără îndoială motive serioase ca viaţa omului să fie într-o continuă nesiguranţă. Dar a trăi mereu cu acest stres, înseamnă a duce o viaţă chinuită, bolnavă.

Omul fără Dumnezeu ia asupra sa povara timpului; greutăţile şi neprevăzutul sunt pentru el teama cea mare. El trebuie să rezolve totul prin el însuşi. Creştinul în faţa timpului şi a greutăţilor nu este singur- el este cu Dumnezeu! „Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” ne spune Mântuitorul.

Creştinul priveşte viitorul cu toată responsabilitatea şi trebuie mereu să pregătească acest viitor, dar el evaluează viitorul într-o perspectivă spirituală: are mereu conştiinţa prezenţei, ocrotirii şi proniei lui Dumnezeu, aşa cum are şi conştiinţa dreptăţii şi a judecăţii lui Dumnezeu.„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă” ne îndeamnă Mântuitorul. De aceea, pentru creştin viitorul îşi găseşte totdeauna rezolvarea în împlinirea voii lui Dumnezeu, a poruncilor Lui. Iar poruncile zidesc omul îndreptându-i atenţia spre Dumnezeu şi spre semeni.

Observăm că dacă omul fără Dumnezeu se pune pe sine în centrul atenţiei şi face totul prin el şi pentru el, creştinul, după învăţătura Mântuitorului, Îl pune mai presus de orice pe Dumnezeu : „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău şi cu toată puterea ta”. Iubirea de sine, trebuie să fie pentru un creştin măsura cu care el să-şi iubească aproapele: „iar pe aproapele tău (să-l iubeşti) ca pe tine însuţi!”

Astfel învăţătura creştină elimină egoismul şi egocentrismul ( fac totul prin mine şi pentru mine) şi cultivă dragostea de Dumnezeu şi de semeni.

Iată aşadar rezolvarea tuturor problemelor împovărătoare: iubirea nu face războaie, nu sufere să fie şomeri, nu îngăduie să fie săraci şi necăjiţi, bolnavi şi însinguraţi; iubirea îmblânzeşte natura, pentru că frigul şi arşiţa, seceta şi cutremurul sunt răspunsul naturii în faţa omului lipsit de ascultare şi recunoştinţă, de iubire faţă de Creatorul universului- Dumnezeu.

Gândurile pline de griji, teama în legătură cu viitorul nesigur nu macină viaţa creştinului. Cu toată responsabilitatea şi cu tot efortul de care este capabil omul trebuie să se îngrijească de cele trebuincioase, dar mai presus de toate creştinul trebuie să-şi umple inima de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă semeni. Prin iubire omul ajunge la aseamănare cu Dumnezeu; în iubire omul se întâlneşte cu Dumnezeu; devenind iubire, omul se împărtăşeşte de Dumnezeu, şi acolo unde este Dumnezeu nu este nici o lipsă !

Pr. Mircea Stoleriu