Scriitori în rugăciune

Andrei Ciurunga

Dorim să facem să se audă, ceva mai desluşit şi mai amplu şi în România de azi poeţii aflaţi în rugăciune dincolo de Prut. Spre deosebire de transilvăneni, poeţii basarabeni îşi rostesc rugăciunele pe „culmile disperării”, dar şi într-o speranţă de nestrămutat. Şi-o scriu cu lacrimi!

Cuvântul lacrimă şi sfinţenia rugăciunii e tocmai cuvântul divin, creând om şi spirit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Depăşind cu mult versificaţia facilă pe teme religioase, poeţii basarabeni ajung nu o dată la texte lirice cu valoare testamentară. Luată în ansamblul ei lirica-rugăciune a acestora are putere şi astăzi să se opună Babilonului istoric, politic, social şi lingvistic înstaurat în urmă cu aproape două veacuri între Nistru şi Prut alcătuind o adevărată Psaltire a credinţei .

Unul dintre „psalmiştii" cei mai de seamă, din nefericire încă atât de puţin cunoscut la noi, bătut de soartă dar, credem noi, iubit de Dumnezeu prin care harul i s-a pus în cuvânt, este poetul Andrei Ciurunga.

Ne oprim pentru a ilustra cele afirmate, la câteva din „rugăciunile" cuprinse în antologia „Poeme cu umbre şi graţii" (Ed. Sagitarius, Buc.1996), rugăciuni zămislite şi rostite cu câteva decenii în urmă în închisorile comuniste prin care a trecut autorul. Martiriul poetului a început în Dobrogea, la canalul Dunăre- Marea Neagră şi tot aici s-a zămislit şi cuvioasa , înălţătoarea lui rugăciune, când poetul păşea ca şi Iisus în al treizeci şi treilea an al vieţii sale: Leat mă ştiu şi eu cu toată Firea Ta, / Leat cu fruntea ce-au pătruns-o spinii / Leat cu mâna care se-nchina / De plângeau pe munte şi măslinii(…) / Palmele la fel mi s-au crispat / Când pe lemn m-au sfredelit piroane / Şi la fel spre ceruri am strigat: Oh, Elli, Elli, lama sabahtani. / („Am 33 de ani") Rugăciunea se rosteşte nu în nume propriu ci în numele tuturor celor care sunt uniţi prin dragoste, prin destin, prin suferinţă şi credinţă.

Trecându-i în revistă cele douăzeci de volume de versuri editate, începând cu "Melancolie" (apărut la Cahul în 1936) şi încheind cu cel apărut pe la şaizeci de ani, în 1966, la Bucureşti ( "N-aveţi un surâs în plus" ) , observăm că în quasi-totalitatea ei, cariera lirică a lui Andrei Ciurunga este o adevărată via dolorasa , pe parcursul căreia rugăciunea, credinţa în Dumnezeu şi în mântuire s-a potenţat mereu în numele poporului român din Basarabia pentru care poetul nu se îndoieşte nici o clipă că va veni vremea când : "… va scoate Dumnezeu din sân / Hrisovul vechi, pecetluit cu ceară / Să-l întărească iarăşi de stăpân / Pe robul Său Grigore Fără ţară."/

Credinţa în mântuire e prezentă în toate poemele pătimirii sale şi rugăciunea sa se rosteşte mereu în sensul unei purificări sublime care să ne înalţe în divinitate. Mai mult decât în cazul altor poeţi români rugăciunea lui Andrei Ciurunga devine ea însăşi un crez poetic .

În sufletul lui atât de dureros schingiuit, există întotdeauna un loc luminos consacrat iubirii aproapelui, neamurilor toate: „Iar morţii care-ţi fumegă-n altare / Te-mbracă-n nod însufleţit şi greu / Atemporală patrie prin care / Ne-nvecinăm la nord cu Dumnezeu".

În rugăciunea lui Andrei Ciuruga patria e însăşi un altar, biserică şi casă a lui Dumnezeu, pentru poporul care a zămislit-o şi pentru neamurile toate mărturisitoare întru Dumnezeu.

Poetul devine deseori profet şi are fericirea împlinirii profeţiilor făcute: „Mare fie-Ţi Doamne Slava / C-ai trimis cu sfânt temei / Rândunele la Jilava / Şi la Gherla porumbei." („Solii tăi").

Rugăciunea poeţilor acestui neam- are încredinţarea poetul- se va face auzită în ceruri:

Prof. Rodica Dorobanţu