Credinţa mântuitoare

“Prima condiţie pentru însuşirea mântuirii este credinţa” (Marcu 16,16), socotită ca o forţă nouă adusă lumii de Domnul Iisus Hristos. “De la Dumnezeu credinţa este un dar” (Efeseni 2,8), iar din partea omului - o acceptare a adevărurilor descoperite de Domnul Iisus, în baza încrederii în Dumnezeu şi a unei vederi sufleteşti.

Această primire are ca temei însăşi viaţa, învăţătura şi faptele Mântuitorului. Din cauza acestei mărturii dumnezeieşti, credinţa este “învoirea liberă a sufletului, vederea sufletească a unui lucru nevăzut” (Teodorot), este o sârguinţă deplină în cele nevăzute şi viitoare, o încredere pe care i-o închinăm lui Dumnezeu. Iar după cum spune Sf. Apostol Pavel: “Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”( Evrei 11,1).

Deci credinţa este un act de voinţă liberă, prin care omul credincios îşi hotărăşte actul mântuirii sale.

Credinţa presupune, mai întâi, o cunoaştere, o luminare, prin învăţătura lui Hristos care “luminează sufletul nostru”. Este vorba de o încredere în Dumnezeu – Cel care ne-a creat şi ne-a mântuit. Este un dar dumnezeiesc prin care noi, ajutaţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt, ne încredem în cele ce ni le-a descoperit Dumnezeu şi ne conducem viaţa potrivit acestei lumini mai presus de lume.

Credinţa este o smerită supunere a minţii noastre sub ascultarea lui Dumnezeu, acceptarea faptului că lumea a fost creată de Dumnezeu, că El ocârmuieşte universul întreg şi viaţa fiecăruia dintre noi, că pentru păcatele noastre Fiul lui Dumnezeu s-a jertfit, a înviat şi s-a suit la Tatăl, că este o Înviere a morţilor şi o Judecată de Apoi.

Credinţa ca dar al lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos – începătorul şi plinitorul ei şi al Duhului Sfânt, este o putere de legătură, care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire, a celui ce crede în Dumnezeu “Cel crezut”. Şi toate acestea se implinesc prin Iisus Hristos. Pentru aceasta, “credinţa este calea cea mai sigură de cunoaştere şi slujire a lui Dumnezeu şi a adevărurilor religioase” (Evrei 13,6), ne leagă de Dumnezeu şi de tot binele ce ne mântuieşte sufletele. Ea este puterea de legătură între divin şi uman, de unde afinitatea cu religia.

Pentru Sf. Apostol Pavel, credinţa este lucrarea Harului lui Dumnezeu, care produce în omul căzut starea de mântuire: “Căci dreptul prin credinţă va fi viu” (Rom. 1,17). Pentru Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan, ea este deschiderea spiritului prin puterea harului, pentru prezenţa iubirii lui Dumnezeu, care s-a descoperit în Hristos cel răstignit şi înviat (I Ioan 5,12). După Sf. Vasile, este lumina care produce descoperirea adevărului în măsura credinţei iar, după Sf. Ioan Gură de Aur, credinţa este temelia pe care stă Biserica, iar piatra ei de temelie este Învierea Domnului.

Pentru noi, creştinii, este forţa sufletească care ne transformă şi ne renaşte într-o făptură nouă fiinţa noastră omenească. Ea este puterea care ne pune în legătură cu Dumnezeu şi ne face să-L simţim şi să-L vedem ca pe un Părinte bun, iertător şi ajutător. Prin credinţă, Dumnezeu varsă în inimile noastre o înţelepciune care se manifestă prin voinţa de a crede şi a face Voia lui Dumnezeu.

Credinţa hrăneşte şi întăreşte sufletul nostru şi îl pregăteşte pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Credinţa a însoţit poporul necontenit în curgerea veacurilor, devenind “egea românească”, în urcarea unei anevoioase Golgote şi în îndurarea tuturor încercărilor istoriei, a dat poporului nostru o viaţă creştină, un bun suprem în care era sorbită întreaga noastră fiinţă etnică, o afirmare în istorie. Aşa ne-a vrut Neamul ! Aşa ne vrea Dumnezeu ! Şi numai în chipul acesta vom fi mărturisitori şi împlinitori ai credinţei. E a noastră ! Să credem şi să o apărăm!

Pr. Ioan Cârciuleanu