Omilie

în cadrul săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor

21 ianuarie 2007, Biserica Sf. Tereza, Iaşi

“Cât este de bine şi cât este de frumos să fie fraţii împreună” spunea psalmistul - şi acest fapt îl simţim noi acum în această săptămână de rugăciune, care am dori parcă să nu se mai termine.

În mod deosebit în această seară ni se atrage atenţia asupra tăcerii celor uitaţi şi strigătelor celor suferinzi, şi ne sunt puse spre meditaţie cuvintele Sf. Ap. Pavel: “Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună”.

Evanghelia care tocmai s-a citit relatează momentul cutremurător al răstignirii Domnului, moment de mare suferinţă, care îi smulge lui Hristos strigătul: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit ?”

Pe cruce era răstignit Cel ce a spânzurat pământul pe ape, Împăratul îngerilor, Cel ce îmbracă cerul cu nori, Mirele Bisericii adică Însuşi Dumnezeu, dar totodată şi Fiul Fecioarei, adică Hristos Omul. El, Omul, a strigat: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit ?” Este un strigăt care nu poate să izbucnească decât atunci când suferinţa pare a nu mai avea limite.

Suferinţa lui Hristos nu poate avea asemănare cu vreo altă suferinţă, oricât de mare ar fi fost ea. Era, fără îndoială torturat de cumplita suferinţă fizică a răstignirii – forma cea mai cruntă şi mai dureroasă de a pedepsi pe cineva - dar, nesfârşit mai mult suferea Hristos, purtând şi ispăşind, am putea spune, fiind pedepsit pentru păcatele întregii omeniri. De aceea, suferinţa Lui era incomparabilă.

În seara aceasta suntem îndemnaţi să acultăm strigătele şi durerile lumii contemporane, ale semenilor noştri.

Sf. Ap. Pavel ne spune că ei, cei în suferinţe sunt mădulare, membre ale aceluiaşi trup cu noi, şi că durerea lor trebuie să fie resimţită de noi toţi, împreună !

Durerea cea mare este că în duhul secularizant al lumii credinţa devine tot mai firavă ! Creşte tot mai mult tensiunea între idealurile Evangheliei şi valorile lumii. Economicul câştigă tot mai mult teren şi invadează cu mentalitatea sa agresiv-mercantilă întregul orizont social şi spiritual. Valoarea unei idei, a unei fapte sau culturi este apreciată exclusiv în funcţie de performanţele economice. Învăţăturile creştine sunt marginalizate şi răstălmăcite, iar unii iau chiar versete biblice pentru a-şi motiva patimile. Trăim în vremurile profeţite de Sf. Ap. Pavel care a spus: “Va veni vremea când nu vor mai suferi o învăţătură sănătoasă, ci dornici să-şi desfăteze auzul – vor aduna învăţători după poftele lor !” II Tim 4,3

În timpul patimilor şi judecăţii, Pilat l-a întrebat pe Mântuitorul: Ce este adevărul ? Dar nu a primit răspuns, pentru că răspunsul era în faţa lui: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” spusese deja Hristos, dar Pilat a fost surd şi orb, şi spălându-şi mâinile l-a dat să fie răstignit, aşa cum azi este răstignită credinţa.

Iată marea durere !

Trecând de la cuvânt la faptă să rostim alte dureri. Mai întâi faptul că familia lăsată şi binecuvântată de Dumnezeu este în pericol fiind atacată de concubinaj, de libertinism şi homosexualitate, iar pruncii nu mai ajung să vadă lumina zilei.

Am lăsat la urmă pe cei greu asupriţi de nedreptate, de ură şi de răutatea semenilor, pe cei care trăiesc în foamete şi sărăcie, pe cei bolnavi, pe cei singuri, pe cei ce nu au pace, pe cei care trăiesc mereu sub ameninţări. Pentru toate acestea, în suferinţa lor lungă şi grea ei au sentimentul părăsirii şi atunci izbucnesc în strigăt: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit ?”

Fără îndoială nu s-ar cuveni să strige. Dumnezeu nu părăseşte niciodată pe nimeni !

Sfântul Antonie cel Mare a traversat o perioadă de grele necazuri şi încercări. Când a ajuns la liman l-a întrebat pe Dumnezeu: “Tu unde ai fost când îmi era greu?” şi i-a răspuns: “Alături de tine, ca să te ajut !”

Mai mult decât atât, trebuie să înţelegem că pentru strigătul lor avem şi noi vină: nu pentru că i-am fi nedreptăţit, i-am fi urât sau le-am fi făcut vreun rău ci, pentru că am fost orbi şi surzi la suferinţa lor.

“Pe săraci pururea îi aveţi cu voi” – ne spune Mântuitorul. Cei în suferinţă nu vin în faţa noastră înntâmplător. Ei sunt trimişi de Dumnezeu ca noi să-i ajutăm. Ni se oferă astfel o întreită binecuvântare: să-i mângâiem şi să-i ajutăm, apoi ni se oferă posibilitatea de a face fapta bună, de a ne exersa în facerea de bine şi în sfârşit, cea mai mare binecuvântare este că Îl îndatorăm pe Hristos faţă de noi.

În Sfânta Scriptură, în cartea Pildelor cap. 19,7, citim: “Cel ce are milă de sărman, împrumută Domnului şi El va răsplăti fapta lui cea bună”

A trece cu nepăsare pe lângă cel în suferinţă, nu înseamnă doar a te lipsi de această întreită binecuvântare. Sf. Părinţi ai Bisericii ne învaţă că la judecată vom da seama pentru toate relele pe care le-am făcut, dar şi pentru tot binele pe care am fi putut să-l facem şi nu l-am făcut.

La judecată Hristos va spune: “M-aţi văzut gol, flămând, însetat, bolnav sau în temniţă !” Celor din dreapta Sa le va spune: “Voi M-aţi ajutat” – iar celor din stânga Sa le va spune „Voi nu M-aţi ajutat, căci ori de câte ori aţi ajutat sau nu aţi ajutat pe vreunul dintre aceşti prea mici, Mie Mi-aţi făcut !”

Iată deci că Hristos se identifică cu semenul nostru în suferinţă ! Ce lucru extraordinar, pentru fiecare dintre noi, ca prin cel în suferinţă să ne întâlnim de fapt cu Hristos şi să trăim deja Împărăţia Lui Dumnezeu. Atâta doar ! trebuie să înţelegem că sub chipul acelui semen al nostru, cu totul neînsemnat, zdrenţuit şi flămând, gol, însetat şi bolnav sau în temniţă care are nevoie de noi, ne cere ajutor însuşi Hristos. Cu El ne întâlnim !

O astfel de întâlnire nu poate avea loc decât pentru acel om a cărui inimă s-a umplut de credinţă, de nădejde şi de dragoste şi este plină de compasiune pentru toţi oamenii.

Sf. Isac Sirul spune: “Este o inimă care arde pentru întreaga creaţie: pentru oameni, pentru păsări, pentru animale... pentru orice făptură. Când se gândeşte la ele ochii lui se umplu de lacrimi. Atât de puternică este compasiunea sa, încât nu poate să nu audă sau să nu vadă cel mai mic rău sau cea mai mică tristeţe în creaţie. De aceea el se roagă cu lacrimi în fiecare moment pentru animalele fără raţiune, pentru duşmanii adevărului şi pentru cei care îi fac rău, pentru ca ei să fie păziţi şi iertaţi.”

Aceasta este starea înaltă, a omului duhovnicesc, a omului nou care poate să spună deodată cu Sf. Ap. Pavel: “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Omul acesta este unit în conştiinţa sa cu Hristos şi prin Hristos cu toţi semenii săi.

În acelaşi spirit spunea I.P.S. Mitropolit Daniel, vineri seara: “Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, ne apropiem şi întreolaltă şi ne vindecăm de înstrăinare !”

Iată, suntem la rugăciune pentru unitatea creştinilor, deci pentru vindecarea înstrăinării. Doctorul este Hristos, medicamentul este Evanghelia Sa.

Să prelungim această rugăciune în bisericile noastre, în parohiile noastre, în casele noastre, în fiecare din noi, asumându-ne cu seriozitate şi responsabilitate Evanghelia.

Să-l rugăm pe Dumnezeu să ne călăuzească pe această cale spre împlinirea noastră deplină în Hristos !

Pr. Mircea Stoleriu