Rugăciune
Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică prea curată
Şi pururea Fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila Sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică prea curată
Şi pururea Fecioară,
Marie!

Rugăciune - variantă
Nădejde şi-ntărire
şi zid de mântuire
pe tine câştigându-te,
îngenunchem rugându-te:
de chinuri ce ne bântuie,
Marie, tu ne mântuie!

O, Sfântă Marie!
Tu, maica durerilor,
regina tăriilor,
tăria soliilor,
izvoru-ndurărilor
luceafăr al mărilor,
îndură-te, pleacă-te,
nădejdea corabiei,
învingerea sabiei,
limanul sărmanilor
şi soarele anilor,
balsamul răniţilor,
norocul iubiţilor,
o, dă-ne tărie,
Sfântă Marie!

Iisuse Hristoase,
de oameni iubitorule,
Mântuitorule,
izvor mântuirilor,
de acum şi pururea
şi-n vecii vecilor!

Oda Rugăciune este închinată Preasfintei Fecioare şi se înscrie pe tema poetul şi poezia, fiindcă poetul, ca şi preotul sau profetul, caută să realizeze, prin poezie, un nou raport între Dumnezeu şi sufletul neamului său.

De aceea poetul se adresează Preasfintei Fecioare, în calitatea ei de Doamnă a Cerului („Crăiasă alegându-Te“), de Maică Preacurată („O, Maică Preacurată“), de „Regină peste îngeri“, de apărătoare „Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire“ să înalţe şi să mântuie neamul românesc: „Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie“.

Sentimentul dominant este de adoraţie, ca formă elevată a temei iubirii („Privirea-Ţi adorată / Asupră-ne coboară“), fiindcă Preasfânta Fecioară este ocrotitoarea poporului român, este Maica noastră Preacurată, prin care trebuie să dobândim cea de a doua naştere din Duh Sfânt („Îngenunchem rugându-Te“). Ea este Maica Luminii, adică a Domnului Iisus Hristos, Lumina Lumii şi din icoana de lumină a Maicii Domnului trebuie să se desprindă, ca o Lumină din Lumină, Pruncul Iisus în biserica inimii („Din neguri te arată, / Lumină dulce, clară“), definit în Apocalipsa Sfântului Ioan, ca fiind Luceafărul („Rugămu-ne-ndurărilor / Luceafărului mărilor;“).

Maica Domnului este o mare rugătoare la tronul lui Dumnezeu, rugăciunea Ei este ascultată, fiindcă Ea a ascultat poruncile lui Dumnezeu. Poetul, devenit rugător, ştie că poezia trebuie să devină rugăciune. În poezia Preot şi filosof, Eminescu exprimă ideea că poetul, ca şi preotul sau filosoful, are cunoaşterea fundamentală, răspunsul asupra căruia a meditat îndelung, că sensul vieţii pământeşti este dobândirea vieţii veşnice.

De aceea, în poezia Întunericul şi poetul, Eminescu enunţă clar, direct ideea că poetul, ca şi preotul, trebuie să exprime raportul dintre Dumnezeu şi neamul său:

Tema iubirii la Eminescu are la bază ideea că iubirea faţă de femeia-înger este o parte a iubirii faţă de Dumnezeu, o cale către Iubirea divină: „Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin“ (Venere şi Madonă), de aici obsesia de a căuta locul aripilor ei: „Locul aripelor albe l-aş căta-n delirul meu“ (Locul aripelor). De aceea poemul Luceafărul şi întreaga poezie a lui Eminescu trebuie înţeleasă ca oglindind drumul spre cer al sufletului, de aceea poezia lui Eminescu este mare şi adevărată.