Sfântul Gheorghe

Sf.Gheorghe s-a născut în prima jumătate a sec. III, în oraşul Capadocia din Asia Mică, o provincie a Imperiului Roman. Pe tronul Cezarilor domnea atunci Împăratul Diocleţian, unul dintre cei mai înverşunaţi prigonitori ai creştinilor. Istoria ne arată că Diocleţian ura aşa de mult creştinii încât voia să-i nimicească pentru totdeauna. Se spune că acest împărat tiran a bătut şi o monedă cu inscripţia: „În semnul nimicirii numelui de creştin”.

Părinţii Sf.Gheorghe, demnitari imperiali, i-au dat o aleasă educaţie creştină. În special mama sa, fiind o femeie creştină, a ştiut să sădească în sufletul copilului său Gheorghe primele noţiuni creştine de mântuire încât, de mic copil, a crescut în credinţa cea adevărată.

Fiind înzestrat cu calităţi deosebite, a îmbrăţişat cariera militară. A urcat repede treptele conducerii în armată, ajungând general (tribun) şi om de încredere al împăratului Diocleţian. În acea vreme, creştinismul se răspândea din ce în ce mai mult şi se organiza după regulile Sf. Apostoli.

La vârsta de 30 de ani, Gheorghe avea o rară forţă spirituală şi o moralitate neobişnuită pentru timpurile acelea, era considerat unul din cei mai mari strategi ai armatei romane. Bunătatea lui faţă de subalterni era de necrezut, respectul său faţă de superiori era impunător. Contemporanii îi admirau prestanţa, demnitatea, castitatea şi celelalte virtuţi. Se socotea frate al celor cinstiţi şi se considera egal cu sclavii, fapt neobişnuit în societatea romană. Şi tot el îi compătimea pe cei ce se închinau idolilor pagâni.

Situaţia generală a imperiului se înrăutăţea de la o zi la alta, catastrofele, calamităţile nu se mai opreau. Atunci, mai marii cultelor păgâne au dat vina pe creştini, iar împăratul Diocleţian, consultând oracolul din Milet, a pornit cea mai crudă persecuţie împotriva creştinilor. În acest sens, împăratul a dat trei edicte de o asprime rară, prevăzând uciderea tuturor celor ce nu aduceau jertfă idolilor şi zeilor recunoscuţi de împărat.

Era în primăvara anului 303, iar împăratul sărbătorea două decenii de conducere a imperiului, cu fast deosebit, dar anturajul său era însetat de un spectacol nou. Şi iată că în acele zile, în faţa tronului sunt aduşi o mulţime de creştini, smeriţi şi epuizaţi după torturile îndurate. Împăratul le ordonă să aducă jertfă pentru el la zeii păgâni. Ei răspund: „Un singur împărat cunoaştem, pe Iisus Hristos, dătătorul de viaţă, Cel care cere să iubim adevărul, dreptatea şi dacă îi împlinim poruncile am câştigat sufletul şi viaţa de veci”. Atunci Diocleţian, stăpânit de o furie satanică, a hotărât arderea de vii a creştinilor. În momentul acela, la stânga lui Diocleţian era împărăteasa Priscia, care rămase înmărmurită, iar la dreapta împăratului stătea generalul (tribunul) Gheorghe, cu ochii plini de lacrimi. Privea acea lume desfigurată de păcate şi corupţie, ajunsă sub nivelul animalelor, şi, spre surprinderea împăratului, a spus cu putere de credinţă, cu hotărâre şi cu seninătate :”Şi eu sunt creştin. Pe tine te respect, împărate, dar sufletul meu este al lui Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa”. Credinciosul tribun era atât de conştient de adevărul Evangheliei Domnului Iisus Hristos, în inima lui ardea o atât de mare iubire pentru Iisus, Cel ce s-a jertfit pe Cruce pentru iertarea păcatelor oamenilor, încât ameninţările venite de la împărat îl găsesc tare ca o stâncă de granit.

Uimit de această mărturisire îndrăzneaţă, împăratul dă ordin să fie întemniţat şi supus la cele mai grele chinuri. A fost împuns cu suliţa, bătut la tălpile picioarelor, punându-i-se o piatră mare pe piept, pus în butuci de fier cu o roată bătută cu cuie şi aruncat într-o groapă cu var.

Toate aceste chinuri nu au putut să-l abată de la credinţa adevărată în Hristos, răbdând cu mare bărbăţie durerile fizice. În acea stare, prin rugăciunile sale stăruitoare, s-au făcut multe minuni.

Soţia lui Diocleţian, Priscia, văzând biruinţa mucenicului Gheorghe asupra marilor chinuri, şi-a mărturisit pe faţă credinţa ei în Hristos, pentru care fapt a fost aruncată în temniţă, unde a şi murit.

Pentru credinţa sa în Hristos, împăratul – în furia sa sata­nică – a poruncit tăierea capului Sf. Gheorghe, în ziua de 23 aprilie anul 303. Trupul său a fost dus de creştini în părţile sale natale, continuând să facă semne şi minuni. De aceea, Sf. Gheorghe este prăznuit în toată lumea creştină de când a primit chemarea martiriului, ca un mucenic creştin, vrednic de urmat. Ştefan cel Mare avea o deosebită evlavie faţă de Sfântul Gheorghe – îi purta icoana pe platoşă, chipul pe steagurile sale şi, mai mult de jumătate din cele 47 de biserici şi mânăstiri, zidite din dania Domnului Ştefan, au hramul Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe.

Sf. Mucenic Gheorghe este simbolul curajului şi al cutezanţei neînfricate, a credinţei în Hristos. Chemarea noastră de creştini este de a da dovadă de credinţă prin faptele noastre, prin care – fără cuvinte – facem cunoscută dumnezeirea Evangheliei.

Să avem curajul să combatem răutatea şi toate rătăcirile, sub toate aspectele, urmând pilda sa şi să rugăm pe Sfântul Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, să mijlocească la Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, pentru a fi tari în adevărata credinţă.

Pr. Ion Cârciuleanu