Gânduri din jurnalul unei eleve

Suntem capabili să-l credem pe vânzătorul din colţ care ne ademeneşte să-i cumpărăm fructele sale proaspete, dar nu-l credem pe Hristos, Cel care S-a jertfit pentru noi, Cel care ne arată luminata cale spre viaţa veşnică, Cel care ne dăruieşte Hrana cea spre mântuire şi Băutura cea nesecată.

Suntem gata să-i mulţumim vecinului care ne-a împrumutat bani, dar nu îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că El este Cel care ne-a creat, Cel care veghează asupra noastră în orice clipă, Cel care face Pământul să se învârtă, ca Soarele să răsară dimineaţa, ca firul de iarbă să crească, ca bobocul trandafirului să-şi deschidă petalele pentru a ne încânta privirile, ca norii să-şi verse bogata ploaie asupra pământului însetat. La cine alergăm de fiecare dată când necazurile ne copleşesc, când simţim că nu mai avem pe nimeni alături şi că viaţa nu mai are nici un rost pentru noi? Cine ne înmoaie inima, ne dăruieşte liniştea, ajutorul şi pacea doar prin conşţiinţa prezenţei Sale în sufletul nostru? Cine nu ne-a uitat niciodată în nevoile noastre? Cine Şi-a trimis mereu câte un înger care să ne îndulcească amarurile? Cine Şi-a jertfit propriul Fiu pe cruce pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră? Cine Altul decât Tatăl cel Ceresc, Începutul şi Sfârşitul, Alfa şi Omega, Cel Atotputernic, Atotîndurat, Atotiertător? Cine?! Dar, de câte ori, după ce Dumnezeul nostru cel Preasfânt, întreit în Persoană, ne-a uşurat inima de chinurile ce o stăpâneau, de câte ori ne-am întors din nou faţa către El, pentru a-I mulţumi, pentru a-L lăuda, pentru a-L binecuvânta, pentru a-L preamări, aşa cum numai Dumnezeu merită?

Am auzit cu toţii, cel puţin o dată, pilda celor zece leproşi vindecaţi de Mântuitorul Hristos. Unul singur din cei zece s-a întors pentru a-I mulţumi lui Iisus. Doar unul! Probabil că toţi ne grăbim să-i acuzăm pe ceilalţi nouă pentru nerecunoştinţa lor. Haideţi să ne oprim şi să ne analizăm puţin propriul comporatment. Noi de câte ori i-am mulţumit Domnului pentru tot binele pe care Îl face în fiecare secundă pentru noi, pentru cei dragi nouă? Îi suntem oare măcar 10% recunoscători pentru tot ce ne-a dăruit?

Dumnezeu a înzestrat omul cu raţiune, cu sentimente, cu voinţă. Creatorul ne-a dăruit posibilitatea de alegere! Ne-a pus la dispoziţie varianta de a-L respinge! Am lăsa noi copiilor noştri decizia de a ne fi alături sau de a ne repudia? Cum se simte un părinte când propriul său copil îl abandonează? Doar oare, ce simte Tatăl Ceresc atunci când Îi scuipăm obrazul şi-L defăimăm? Dumnezeu-Tatăl, Cel care a dăruit copiilor Săi toate bogăţiile lumii spre a le stăpâni, Cel care a jertfit ceea ce avea mai scump pentru eliberarea noastră de păcat şi moarte! Şi după toată osânda pe care I-o aducem Lui, El încă ne iubeşte şi încă ne ţine pe acest pământ. Dar până când oare? Cât poţi ierta un copil care nu ştie şi nu vrea să înveţe să-şi ierte şi să-şi iubească fraţii?

De ce nu am încerca să privim puţin în adâncul sufletelor noastre, să căutăm adevărurile cele întru Hristos, care ar trebui să ne guverneze vieţile? Să scoatem la iveală toată lumina, căldura, iubirea, puterea de a ierta, blândeţea, milostenia, nădejdea, credinţa, smerenia şi tot ce avem mai bun în fiinţa noastră, dar a fost acoperit cu un strat gros de praf înecăcios de către societatea în care trăim! Pentru că, mă întreb, oare chiar se merită să plătim cu veşnice chinuri pentru puţinul lux din această lume? Oare chiar se merită să punem creaţia înaintea Creatorului?

Anca Elena Cicalo