Postul: mijloc de înduhovnicire

Preliminarii

«Nici o doctorie n-ajută trupului, cât îi ajută mulţumirea sufletului» spunea Sfântul Teofan Zăvorâtul. Când ne-am mulţumit conştiinţa şi suntem în pace cu toţi, postim cu plăcere şi n-avem nici o supărare. Mulţumirea sufletului ne întăreşte ca să fim sănătoşi şi cu o bucăţică de pâine şi puţină apă şi în acelaşi timp să fim uşori la minte şi la trup. Îi vom întrece şi pe cei ce stau numai dinainte cu preparate din carne. Pentru că nu se întăreşte inima omului cu mâncare, ci cu har, cum spune şi Apostolul „Bine este a se întări inimile voastre cu darul, iar nu cu mâncărurile” (Evrei 13, 9).Tăria cea din mâncare e pătimaşă şi plină de toată spurcăciunea, arată Părinţii filocalici, iar tăria cea din duh îi aduce omului sănătate, linişte şi fericirea veşnică şi vremelnică.

Odată cu înfrânarea de la mâncărurile de dulce, să ne silim a ne curăţa nu numai trupul, ci şi sufletul, petrecând în rugăciuni şi pocăinţă. Postul întreg, adevărat şi desăvârşit este deci nu numai cel trupesc, ci şi sufletesc: postul de bucate, împreună cu cel de fapte, postul de mâncare şi totodată de purtări. Sf. Ioan Gură de Aur zice: «Căci ce folos duhovnicesc avem dacă ne abţinem de la hrană dar nu ne abţinem de la păcat; dacă nu mâncăm carne, dar mâncăm casele celor săraci, dacă nu ne îmbătăm de vin, dar ne îmbătăm cu pofte ticăloase, dacă ziua întreagă nu mâncăm nimic, dar o petrecem la spectacole desfrânate; dacă îndepărtezi trupul de la hrana obişnuită, dar îi dai sufletului o hrană nelegiuită» . Apoi tot el continuă: «Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura şi stomacul vostru să postească ci şi ochiul şi urechile, şi picioarele, şi mâinile voastre, şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate şi de hrăpire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine… Gura trebuie să postească de sudalmă şi de alte vorbiri ruşinoase» .

Dacă vrem ca postul să ne ridice la cer, trebuie să-l însoţim cu rugăciunea şi cu milostenia. Cu postul jertfim trupul; cu milostenia jertfim lucrul iar cu rugăciunea, duhul. Toate păcatele se fac fie împotriva lui Dumnezeu, fie împotriva noastră, fie împotriva aproapelui şi la aceste trei păcate sunt ispăşitoare şi plătesc aceste trei fapte bune: postul, pentru noi; milostenia pentru aproapele şi rugăciunea pentru Dumnezeu. Ştim mărturia Scripturii: «Acest neam de demoni nu iese decât cu post şi rugăciune» (Matei 17, 21). Mântuitorul Hristos vorbeşte aici de toate neamurile de demoni, nu numai de demonii care stăpânesc pe lunatici, punându-le de mai înainte temeiul învăţăturii despre post. Chiar dacă cineva poate menţiona un caz sau două de oameni care să fi scos fără post pe demoni, se poate spune cu certitudine că este cu neputinţă ca un om, care trăieşte în desfătări, să izbăvească pe cineva care suferă de o astfel de boală. Pentru vindecarea unui om care are o boală ca aceasta, este mai cu seamă nevoie de post. În mintea unora a încolţit ideea că dacă ai credinţă nu mai trebuie să posteşti. Adevărat este că mult poate credinţa, însă împreună cu aceasta postul ne dă mai mare putere.

Foloasele postului

Influenţele binefăcătoare pe care le are postul asupra trupului şi sufletului nostru sunt evidente. Postul lecuieşte sufletele şi inimile noastre. Una din cele mai bune dovezi despre puterea binefăcătoare a unei doctorii este întrebuinţarea ei de către toţi. Dacă vom face o simplă cercetare, vom afla că la nici un popor nu lipseşte postul. De exemplu, la iudei, la turci şi la vechii păgâni găsim postul. În India oamenii postesc, în China postesc, postesc chiar şi popoarele sălbatice.

Aşadar, nu am putea convinge pe cei mai indiferenţi să iubească un mijloc aşa de potrivnic lăcomiei noastre, dacă nu am fi noi puternic convinşi de folosul lui neîndoielnic. Şi această convingere în binefacerile postului a venit din probarea lui prin faptă. În apărarea postului grăieşte însăşi experienţa vieţii. Căci cine nu posteşte pe pământ? Şi animalele postesc, petrecând anumite timpuri fără hrană, ba unele parcă ar păzi în această privinţă o poruncă, petrecând anumite timpuri în post desăvârşit. Şi plantele au post, nici ele nu primesc întotdeauna din pământ aceleaşi sucuri hrănitoare, ci în curs de luni întregi gustă numai foarte puţină mâncare. Până chiar şi pământul primeşte de la Dumnezeu anumite timpuri (ca de pildă seceta) şi se supune unui post parcă înadins rânduit pentru el.

Modurile de postire şi armonia dintre postul trupesc şi postul sufletesc

„Să postim postul bine primit şi plăcut Domnului. Adevăratul post este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire şi de jurământul mincinos”. Această cântare bisericească pe drept cuvânt se poate socoti ca fiind cea mai deplină învăţătură pe care Sfânta Biserică ne-o dă cu privire la toate sfintele posturi şi mai cu seamă cu privire la Postul Mare. Să postim post bine primit şi plăcut Domnului!

Deci, sunt şi posturi (adică maniere de-a posti) neprimite şi neplăcute Domnului. Care ar fi acestea? „Post neprimit şi neplăcut Domnului este acela când după faţă ne arătăm că suntem smeriţi şi zicem că suntem cel dintâi dintre păcătoşi, iar în inima noastră ne mândrim cu sfinţenia şi suntem gata a judeca şi a osândi pe toată lumea. Post neprimit şi neplăcut Domnului este acela când vrem şi aşteptăm ca, pentru câteva închinăciuni şi oftaturi, să ni se deschidă toate comorile bunătăţii dumnezeieşti, să ni se vindece toate rănile conştiinţei, să fim duşi şi aşezaţi chiar la cina cea împărătească şi să fim hrăniţi cu însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos; iar noi, cu toate suspinele şi plângerile fraţilor noştri săraci, nu vrem să le dăm nici o părticică din prisosurile noastre ci cu sânge rece lăsăm fără de nici un ajutor pe bolnavi şi suferinzi, ne îngreunăm a primi sub acoperişul casei noastre pe călători şi străini, ne scumpim a împărtăşi pe cei flămânzi nu cu trupul şi sângele nostru, ci cu acei munţi de bucate sub greutatea cărora aproape se prăbuşesc hambarele şi cămările noastre.

Post neprimit şi neplăcut Domnului este acela când noi ne temem să ducem la gură un pahar cu apă fierbinte, dar nu ne temem când din această gură iese, ca şi mai înainte fumul cel urât al vorbelor de prisos şi putrede, glume muşcătoare şi otrăvite, aluzii pline de sminteală şi de molimă sufletească”.

Toţi cei ce postim aşa să nu îndrăznim a aştepta iertare de la Dumnezeu; postul nostru nu numai că nu este plăcut şi primit, dar după cuvintele proorocului, este chiar urâciune înaintea Domnului. Îndepărtarea de toate aceste patimi trebuie să fie pentru noi – nu numai în post – nu o greutate şi o povară, ci lucrul cel mai firesc, linişte şi bucurie; dar firea noastră, pătrunsă fiind, încă de la strămoşii noştri, de păcat şi de nesupuneri şi deprinsă de noi înşine la încălcarea legilor înfrânării s-a împrietenit aşa de tare cu poftele şi cu patimile, încât a urma patimilor şi voinţei celei rele este un lucru pentru ea tot aşa de firesc cum este pentru trup mâncarea şi băutura. Sfântul Apostol Pavel ne spune că «…trupul pofteşte împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului» (Galateni 5, 17). Deci să tăiem plăcerile trupului pentru a întări prin harul dumnezeiesc sufletul şi astfel să biruim, prin post, patimile şi pe diavol. Prin post ne smerim trupul, iar prin priveghere şi rugăciune ne luminăm mintea.

Dacă vrem să fim înţelepţi atunci să dăm fiecărei părţi din noi, adică sufletului şi trupului, cele de care sunt vrednice: părţii raţionale a sufletului să-i dăm să citească scrieri duhovniceşti şi rugăciuni; mâniei să-i dăm cumpătare şi înfrânare; trupului să-i dăm hrană şi îmbrăcăminte, atâta cât îi sunt de trebuinţă.

Postul pe care trebuie să-l ţinem noi oamenii şi care place cu siguranţă lui Dumnezeu (Isaia 58, 3) este deci, atât cu sufletul cât şi cu trupul, sprijinit şi întărit de rugăciune, fapte, spovedanie şi pecetluit cu Sfânta Împărtăşanie.

Pr. lect. dr. Adrian Dinu