Sinaxar 12 Mai
În această lună, în ziua a douăsprezecea, pomenirea celui între sfinți, părintele nostru Epifanie arhiepiscopul Salaminei Ciprului.
Marele și minunatul Epifanie a fost din țara Feniciei, din ținutul Elefterapolei. Și fiind bine crescut în casă, după cum este obiceiul la oamenii săraci și plugari, el a strălucit cu fapta bună cea către Dumnezeu și s-a ridicat la înălțimea cea desăvârșită a petrecerii celei binecredincioase. Căci părinții săi fiind evrei, au rămas în slujba și în umbra Legii și n-au putut să vadă lumina harului. Iar el a alergat la credința cea adevărată a lui Hristos, aflând o mică pricină. Căci tămăduindu-i un creștin, Cleovie, rana ce pătimise, căzând de pe un asin ce încălecase, atunci sfântul a luat îndoială în cugetul lui și nu se îngrijea mult de slujba Legii.
Și după aceea aflând pe un oarecare monah, anume Luchian, îl văzu vorbind cu un sărac, care cerea milostenie, căruia i-a dat și acoperământul său, adică rasa, și îndată acel Luchian a fost îmbrăcat de sus cu veșmânt alb. Care lucru văzându-l Epifanie, a trecut la credința creștinească. Și a primit sfântul Botez de la episcop. Iar minunile ce a făcut de atunci este cu anevoie a le povesti cineva cu amănuntul. Atât numai trebuie să spunem: că fiind foarte tânăr de vârstă, și primind credința în Hristos, îndată s-a făcut cu cuviință monah, și a întrecut pe toți cei de vârsta sa, cu răbdarea și cu trudele cele pustnicești. Și ajungând la plinirea arhieriei, după ce făcuse petrecere pustnicească și mulțime de minuni și tămăduiri la mulți bolnavi, în vremea cea de pe urmă după preoție, a făcut mulțime de scrieri și a învățat pe toți învățătura drept-măritoare, pentru care a avut multe de suferit din partea ereticilor.
Deci trăind ani o sută cincisprezece ani și trei luni, precum însuși el a răspuns către Arcadie împăratul ce-l întrebase, și-a dat sufletul către Domnul. Însă nu în scaunul său, ci întorcându-se de la Constantinopol la Cipru, eparhia sa, după cum a scris marele Ioan Gură de Aur către dânsul, că adică nu va ajunge la scaunul său, fiindcă din prostimea inimii, și sfântul acesta se unise cu aceia ce au izgonit pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur; deci a răspuns și dumnezeiescul Epifanie marelui Hrisostom cum că nici el nu va ajunge să meargă la locul unde îl vor izgoni. Pentru aceasta s-au și împlinit proorociile amândurora.
Si-a dat sufletul in mâinile lui Dumnezeu pe corabie, in ziua de 12 mai 403, dupa ce a lasat cu limba de moarte ucenicilor sai sa pastreze credinta dreapta si sa nu se lase atrasi de bogatie si de bârfa. La sosirea corabiei la Salamina popor mult, cu lumânari în mâini îsi astepta pastorul, si l-au însotit cu lacrimi pâna la catedrala sa, unde o mare parte a populatiei Ciprului a venit sa-l venereze timp de 7 zile.
Cultul sfântului Epifanie s-a raspândit cu repeziciune, iar mormântul sau a ramas pâna azi unul din locurile de pelerinaj cele mai importante din insula Ciprului, al carei patron este, împreuna cu safântul apostol Barnaba.
Tot în această zi, pomenirea celui dintre sfinți, părintele nostru Gherman, patriarhul Constantinopolei.
Acest părinte al nostru Gherman a fost fiul lui Iustinian Patriciul, care era bărbat luminat și vestit în zilele împăratului Heraclie, ocârmuind multe domnii sub stăpânirea lui Iustinian Patriciul, fiind lăudat de sfatul împărătesc pentru faptele lui cu desăvârșire bune și pentru dreapta credință, a fost zavistuit de nepotul lui Heraclie, adică de Constantin Pogonatul și omorât, iar feciorul lui, sfântul Gherman, fiind foarte mic, a fost castrat și rânduit în clerul bisericii celei mari din Constantinopol.
Acesta socotind ceea ce i s-a întâmplat ca o aflare folositoare, s-a dat la citirea dumne-zeieștilor Scripturi. Și suindu-se și sporind spre multă cunoștință cu ascuțimea firii sale, și cu cele de-a pururea osteneli și îndreptându-și bine viața sa, a fost hirotonit episcop bisericii Cizicului, neluând însă fieștecum treptele, ci cu orânduială. După aceea, trebuind bisericilor ocârmuire înțeleaptă, a fost trecut din Cizic la scaunul cel mare al Constantinopolului, unde bine purtând cârma și îndreptând poporul lui Dumnezeu cu multe învățături și tâlcuind cele mai adânci și cu anevoie de priceput părți ale Scripturii, și luminând bisericile credincioșilor cu prăznuitoare cuvinte și laude, și îmblânzind și îndulcind greutatea și asprimea privegherilor cu versuri și cu cântări.
Iar Leon Isaurul, ținând împărăția creștinilor tirănește, a început întâi a huli asupra lui Dumnezeu, și s-a apucat a ocărî sfintele icoane, și nici nu asculta cele mai bune dovediri ce se făceau din Sfintele Scripturi, cum că trebuie a se da cinste și închinăciune sfintelor icoane, ci încă a ars și cărțile care erau scrise spre ajutorul sfintelor icoane. Din aceasta cunoscând sfântul că învăța pe un surd și fără de rușine și ne-priceput, punându-și omoforul pe sfânta masă, a ieșit din Patriarhie, și mergând la părinteasca sa casă ce se zicea a lui Platanie, acolo sta în liniște. Și în bune bătrâneți viața și-a sfârșit, trecând peste nouăzeci de ani, iar sfintele lui moaște nu numai când erau aduse la îngropare au vindecat pe mulți de feluri de boli, ci și după îngropare izvorăsc totdeauna vindecări celor ce cu credință se apropie de ele. Deci le-au îngropat în sfânta mânăstire a locului. Și se face praznicul lui în sfânta biserică cea mare.
Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Ioan Valahul (Românul).
Acest sfânt mucenic a fost din Țara Românească, născut din părinți de bun neam și binecredincioși, pe la anul Domnului 1644, adică în vremea stăpânirii binecredinciosului domn Matei Basarab. La câțiva ani după ce acesta s-a mutat la Domnul (+ 1654), a venit la domnie în această țară Mihail Radu (zis Mihnea al III-lea), care, ne mai putând prididi cu plata haraciului și a birurilor grele cerute de stăpânitorii turci, s-a răzvrătit împotriva acestora, plănuind să se unească cu voievozii țărilor creștine din jur și să scape țara sa de sub robia turcească. Dar sultanul turcesc Mahomed al IV-lea a trimis atunci împotriva lui oaste mare de turci și de tătari, care au biruit pe Mihnea și au făcut, ca și alte dăți, prăpăd și pustiire mare în biata țară, arzând, prădând și omorând, iar la ieșirea din țară au luat cu ei și o mare mulțime de robi dintre români, trecându-i peste Dunăre.
Acestea se petreceau în toamna anului 1659. Iar între cei robiți atunci s-a aflat și un tânăr, cu numele de Ioan, care nu avea decât 15 ani. Părinții lui, cărora nu li se știe nici numele și nici locul unde au trăit, îl crescuseră cu grijă, în frica lui Dumnezeu, și în iubirea de țară și de credința strămoșească. Pe deasupra, era voinic și chipeș; frumusețea lui feciorelnică atrăgea privirile tuturor, încât, pe drumul către Istanbul, un oștean turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcatul blestemat al sodomiei. Dar tânărul s-a împotrivit cu scârbire și în vălmășeala luptei cu spurcatul agarean, l-a răpus, încercând să fugă. Fiind prins, a fost legat din nou și dus la Istanbul, unde l-au dat femeii turcului ucis; aceasta l-a dus în fața vizirului să-l judece, și acolo tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă cu dânsul ce va voi.
Stăpâna tânărului nu i-a luat capul, ci văzându-l voinic și bun de muncă l-a pus la început printre slugile sale; dar văzându-l preafrumos la înfățișare, s-a aprins de drăcească poftă pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos și înțelept. Dorindu-l cu înfocare, a încercat la început să-l ademenească cu tot felul de făgăduințe, spunându-i că îl va lua de soț dacă el s-ar lepăda de credința creștină și s-ar face mahomedan. Dar el s-a împotrivit cu tărie uneltirilor acestei noi Dalile și a rămas nestrămutat în credința părinților lui și în curăția trupească. Iar ea văzând că nimic nu izbutește, s-a înfuriat și l-a dat eparhului (mai-marelui cetății), ca să-l pedepsească pentru uciderea soțului ei. Acesta l-a azvârlit în temniță, supunându-l la înfricoșătoare chinuri; femeia venea zilnic la temniță, încercând necurmat să-l înduplece pe Ioan să-i facă voia, nădăjduind că ceea ce nu izbutiseră fărădelegile ei, vor face amenințările și chinurile. Dar viteazul tânăr nu s-a lăsat biruit nici de grozăvia chinurilor, pe care le-a îndurat cu bărbăție și cu ajutor de sus, rămânând până la sfârșit, ca un tare diamant, neclintit în credința creștină.
Văzând, așadar, femeia și prigonitorii că în zadar se ostenesc, au cerut vizirului să-l dea pe tânăr la moarte. Și scoțându-l din temniță, călăii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapi (adică Poarta Stâlpului), lângă Bezesténi (adică piața marelui bazar al neguțătorilor); aici i-a pus gâtul în ștreang și l-au înălțat în spânzurătoare, omo-rându-l, în ziua de 12 ale lunii mai, într-o vineri înainte de Înălțarea Domnului, din anul mântuirii 1662.
Așa a trecut către veșnicele locașuri tânărul mucenic român Ioan, în primăvara vieții sale, când avea numai 17 sau 18 ani. Trupul său feciorelnic va fi fost aruncat în apele Bosforului sau poate a fost îngropat de creștini cucernici în vreun loc din jurul Istanbulului, unde numai Dumnezeu și sfântul însuși știe. Iar istoria scurtei dar pilduitoarei sale vieți a așternut-o în scris marele învățat grec Ioan Cariofil din Istanbul, care a trăit pe vremea sfântului, fiind martor al pătimirilor lui.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox.