Sinaxar 15 Septembrie
În această lună, în ziua a cincisprezecea, pomenirea pătimirii Sfântului Marelui Mucenic Nichita Gotul.
Sfântul Mare Mucenic Nichita era Got (un trib de origine germană, care pentru scriitorii greci este "dincolo de Dunăre"). S-a născut și a trăit pe malurile Dunării și a suferit pentru Hristos în anul 372. Credința creștină era pe atunci deja larg răspândită prin tot ținutul goților. Sfântul Nichita credea în Hristos și a acceptat Botezul din partea episcopului got Teofil, care a participat la Primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325). Goții păgâni începură să se opună răspândirii creștinismului, ceea ce a avut drept consecință o dezbinare dezastruoasă pentru ambele părți.
După victoria lui Fritigern, aflat în fruntea unei armate creștine și învingător împotriva păgânului Atanaric, credința creștină a început să se răspândească tot mai mult printre goți. Episcopul arian Ulfila, care a urmat după episcopul Teofil, a creat un alfabet got și a tradus în limba gotă multe cărți preoțești. Sfântul Nichita a avut o lucrare puternică printre discipolii săi goți la răspândirea creștinismului. Prin propriul exemplu și prin cuvinte pline de duh el a adus pe mulți păgâni la credința creștină.
Totuși, după înfrângerea sa, Atanaric a făurit din nou planuri să își adune forțele, să se întoarcă în patria sa și să-și recâștige vechea putere. Întrucât a rămas păgân, el a continuat să îi urască pe creștini și să îi persecute.
Sfântul Nichita a îndurat multe chinuri din partea regelui got păgân și a murit după ce a fost aruncat în foc. Trupul său a rămas nevătămat de flăcări și a fost iluminat cu o minunata strălucire. Noaptea, un prieten al mucenicului, un creștin pe care îl chema Marian, a recuperat trupul Sfântului Nichita și l-a îngropat în Cilicia. După aceea a fost transferat la Constantinopol. O parte din moaștele Marelui Mucenic Nichita au fost mai târziu mutate la mănăstirea Vysokie Decani în Serbia. Sfântul Nichita a primit de la Hristos o nepieritoare coroană de preamărire în anul 372.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Filotei (Filoteu) preotul.
Acesta era dintr-un sat ce se chema Mirmicos, din locul ce se cheamă Opsichiu, și purta nume asemenea cu al maicii sale, pe care o chema Teofila. Însurându-se și făcându-se tată de copii, s-a învrednicit și a fost făcut preot. Și nevoindu-se cu postul și cu rugăciunea, a ajuns făcător de minuni: la vreme de lipsă a dat pâine celor flămânzi, a prefăcut apa din râu în vin, și a mutat o piatră foarte mare cu cuvântul său. Iar la un an după adormirea sa, fiind mutat în alt loc, și-a întins mâinile ca și cum ar fi fost viu, și apucându-se de umerii a doi preoți ce aveau să-l mute, s-a sculat pe picioare, și pășind de trei ori s-a mutat, și s-a așezat în locul în care și acum zace. Și izvorăște necontenit mir, dând minunată dovedire de viața sa îmbunătățită.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Porfirie, cel dintre îngânători (actorul / comicul).
Acestui sfânt poruncindu-i Iulian Paravatul (adică Apostatul, 361-363), când serba ziua nașterii lui, ca să hulească și să batjocorească lucrurile cele creștinești, când voia să intre în apă și să se afunde ca să batjocorească Sfântul Botez, a strigat tare: "Botează-se Porfirie în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh". Deci ieșind afară, îmbrăcându-se cu haine albe și mărturisind că este creștin și propovăduind aceasta pe față, după multe chinuri i s-a tăiat capul. Iar acestea s-au întâmplat la Efes, în anul 361.
Tot în această zi, pomenirea aflării moaștelor Sfântului Acachie, episcopul Melitinei.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Maxim, care de sabie s-a săvârșit.
Tot în această zi, pomenirea a două sfinte fecioare, care prin sabie s-au săvârșit.
Tot în această zi, pomenirea aflării moaștelor Sfântului întâiului Mucenic și arhidiacon Ștefan.
Icoana Sfântului Marelui Mucenic și arhidiacon Ștefan.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Gherasim, ctitorul sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, ce se numește Survia, care se află aproape de Macrenița cea din Zagora, și care cu pace s-a săvârșit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic Ioan Criteanul (Cretanul), care a mărturisit în Efesul cel nou, la anul 1811.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinți Părintelui nostru Visarion, arhiepiscopul Larisei, făcătorul de minuni.
Acest între sfinți Părintele nostru Visarion era dintr-un sat din Macedonia, din părțile spre Tesalia. S-a născut din părinți cucernici și învățând carte, când a fost de 16 ani, a poftit viața și schima monahală; și cu adevărat s-a dus cu tot sufletul la Marco, mitropolitul Larisei. Și câtăva vreme rămânând împreună cu dânsul și trecând treptat cele sfințitoare, a fost făcut episcop pe seama cetății Dometicului și Elasonului.
Iar poporul cetății, din pricina mândriei, nu l-a primit ca episcop, pentru că în trecut cetatea lor era cinstită cu rang de Arhiepiscopie. Pentru aceasta, mergând ei cu îndrăzneală la patriarhul Teolip ce păstorea în vremea aceea, care era stăpânit mai mult de aur decât de Dumnezeu, au luat de la dânsul ca episcop pe un oarecare Neofit.
Iar Visarion, următorul lui Hristos, socotind acest lucru pricină de odihnă, aștepta lângă Marco, părintele lui duhovnicesc, vindecând pururea cu cuvântul și cu fapta pe săracii și neputincioșii ce așteptau la biserica sa. Trecând patru ani, și văduvind de păstor episcopia Stagopului, a fost cerut de către credincioșii acelei episcopii să le fie exarh. Și petrecând în episcopia aceea șase ani, multe supărări și prigoniri a suferit din pricina unui netrebnic de preot, numit Dometie. Iar preasfințitul Marco, dându-și sfârșitul și mutându-se către locașurile cele fericite, atunci cu alegerea și cu cererea episcopilor acelei eparhii și a clericilor, precum și a tot poporul drept-credincios, Sfântul Visarion a fost rânduit urmaș în scaunul Larisei de către patriarhul Ieremia.
Cât a condus această eparhie a săvârșit cele plăcute lui Dumnezeu: răscumpăra pe cei robiți, ajutora cu daruri pe cei săraci și lipsiți; făcea poduri peste ape. Astfel, a făcut pod peste râul ce cobora din Pind în Etolia, numit de locuitorii de acolo Levcopotomos, adică râul alb, iar de poeți Ahelios, curgător ca argintul, peste care mai înainte nimeni nu putea trece și nici nu putea face pod din pricina repeziciunii cu care curgea apa și a nămolului ce se făcea în vremea ploilor. El a pus temelia și a zidit la munte, aproape de satul lui, Mânăstirea cea frumoasa a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Și a avut și ajutor întru toate pe fratele lui bun, Preacuviosul Ignatie episcopul.
În acest chip, bine și cu plăcere dumnezeiască chivernisindu-și toate lucrurile sale, precum și cele ce erau sub stăpânirea lui, fiind aproape de 50 de ani, s-a dus către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea celui între Sfinți Părintelui nostru Iosif cel Nou, mitropolitul Timișoarei și a tot Banatul, făcătorul de minuni.
Acest fericit părinte era din pământul Dalmației, născut la anul 1568 în orașul Raguza, unde părinții săi, Ioan și Ecaterina, vlahi sau aromâni, se îndeletniceau cu negoțul pe mare, fiind cunoscuți de toți locuitorii acelei părți ca oameni cu frica lui Dumnezeu. Murindu-i tatăl, înecat cu corabia în apele Marii Adriatice, tânărul Iacob, cum se numea în mirenie, s-a mutat împreună cu maica sa în Ohrida, unde a și învățat carte mai multă vreme la Mânăstirea Maicii Domnului din acea cetate. Dorind să-și închine viața Domnului, a plecat apoi la Sf. Munte al Atosului, intrând în Mânăstirea Pantocratorului, unde s-a călugărit luând numele de Iosif. Până la vârsta patriarhală de 82 de ani a petrecut între viețuitorii Sfântului Munte, făcându-se pildă de adevărată trăire întru Hristos. Înfruntând cu puterea credinței primejdiile și ostenelile de tot felul, alesul între cuvioși a crescut duhovnicește și a rodit bogat în fapte minunate.
În vremea aceea surpându-se stăpânirea creștinească din părțile Banatului, o dată cu venirea turcilor, Domnul n-a lăsat fără mângâiere și întărire pe credincioșii acestor meleaguri; ci din Sfântul Munte le-a hărăzit cârmuitor duhovnicesc pe vlădica Iosif, care prin alegerea și trimiterea sa de către Patriarhia Țarigradului trebuia să împodobească scaunul mitropolitan al Timișoarei. Deși la vârstă înaintată, n-a precupețit osteneala purcederii la calea lungă ce-l ducea spre păstoriții săi, care-l așteptau ca pe un sfânt ales al lui Dumnezeu, al cărui dar al facerii de minuni în tot locul era vestit.
Noul mitropolit a fost înscăunat la 20 iulie 1650, din acea zi cercetând cu o râvna deosebită întregul ținut pus sub oblăduirea sa duhovnicească, îndrumând lucrarea preoților, înviorând viața credincioșilor, reînnoind bisericile și mânăstirile sau zidind altele noi, după trebuință. Pretutindeni pe unde a trecut, neputința se vindeca, viața se înnoia, credința se întărea, nădejdea creștea. Ostenindu-se ca un viteaz, s-a arătat biruitor în vâltoarea luptelor cu greutățile, mâna Domnului fiind cu el în toata vremea, ridicându-l mărturie tare și pavăză neînfrânată dreptei credințe și arătându-l strălucit prin faceri de bine, prin săvârșirea de minuni și prin neabătută dragoste față de toți oamenii.
La 1653, în al optzeci și cincilea an al vieții sale, s-a retras la sfânta Mânăstire a Partoșului, nu departe de cetatea Timișoarei, și aci a mai viețuit încă trei ani în rugăciune, post, faceri de bine și tămăduiri. Iar la praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul mântuirii 1656 s-a mutat către Domnul, fiind îngropat în biserica mânăstirii. Mormântul său a devenit de atunci loc de cinstire și de rugăciune pentru credincioșii de pretutindeni. Mai apoi însă găsindu-se cu dreptate ca sfintele sale moaște să se așeze în chiar orașul în care a păstorit, spre mai mare cinstire și împlinirea cererilor de folos ale smeriților rugători, au fost strămutate cu mare alai în catedrala mitropolitana din Timișoara în anul 1956, la trei sute de ani de la moartea sa.
Și a lucrat sfântul și după moarte tot felul de minuni, întru slava adevăratului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox.